Ploaie, frig... intr-un parc la cativa pasi unul de altul, se afla ei. Amandoi cu lacrimi in ochi si cu regrete in suflet. E greu, el nu mai poate trece si peste aceasta tradare. Inima lui nu mai poate suporta sa fie calcata in picioare, nu din nou. Incet, ea se apropie de el. Nu isi gaseste cuvintele, buzele i se deschid incet, dar fara a produce niciun sunet. Nu mai poate schimba nimic, stie ca s-a terminat. E in zadar sa rosteasca acelasi "Imi pare rau", devenise deja cliseu. Tematoare, incearca sa ii dea mainile la o parte de pe fata inlacrimata. Simtind atingerea ei, el se da in spate, respingand-o. Stie ca nu mai are rost sa ii spuna cat il iubeste, in ecuatia lor, iubirea a devenit o necunoscuta. Nu mai poate readuce la realitate momentele in care tot ce era intre ei putea fi caracterizat printr-un singur cuvant, fericire. Acum, nu a mai ramas decat un vis. Un vis a ceea ce ar fi putut fi. Nu mai conteaza nimic, pentru ca stie ca a stricat totul. Nu trebuia sa se lase purtata de acel sentiment aparent. Si totusi, a facut-o. Si a sperat ca el nu o sa afle. Acum isi da seama ca era inevitabil. Stie ca nu mai avea rost sa ii spuna toate acele minciuni. El deja stia adevarul. Chiar de la cel care a fost langa ea in acea seara asa cum era el in fiecare zi. Degeaba a incercat sa nege tot cand el a sunat-o plangand si rugand-o insistent sa ii spuna ca nu e adevarat nimic din ce a auzit. Ezitarea ei a facut-o sa confirme si sa ii indeparteze lui orice urma de speranta dupa care tanjea. Nimic nu mai poate fi ca la inceput. De acum fiecare va avea drumul lui, drumuri cu un singur sens, care nu se vor intersecta.
0 comments:
Post a Comment