Discover... feel... learn

          Astazi... M-am dovedit din nou a fi o lasa. Caci am ales sa las pe umerii tai povara de a lua o decizie in legatura cu ce se va intampla intre noi. Te-am rugat pe tine sa fii cel care hotaraste cand este momentul sa spunem "stop". Stiu ca nu e ceea ce trebuia sa fac, dar pur si simplu nu am avut puterea necesara sa pun eu punct fara sa aud intai si parerea ta. Si acum, am renuntat de tot la responsabilitatea asta. Nu sunt mandra de mine, dimpotriva. Stiu ca ar trebui sa nu ma mai ingrijorez in legatura cu asta si sa las lucrurile sa vina de la sine. Am inteles ca nu iti doresti nici tu ca lucrurile sa se opreasca aici, dar nu pot sa nu observ ca sunt si momente in care simt ca esti mai ingandurat decat de obicei. Si ma intreb daca asta este din cauza mea. E exact cum ti-am spus, tu te cunosti cel mai bine si tu esti singurul care stie ce lupte se dau in sufletul tau. Numai tu poti fi in stare sa spui ca iti e mai bine si ca esti mai linistit cu sau fara mine.


          Eu, pe de cealalta parte, nu pot fi obiectiva in situatia asta. Nu pot spune ca e de ajuns sa ma intorc cu spatele si sa plec. Ar insemna sa mint. Si stiu ca faptul ca pentru noi tot ce ni se intampla ni se pare absolut normal nu e de ajutor. Nu ne ofera niciun avantaj in luarea acestei decizii. Pare usor, stii? Sa spunem ca asta a fost ultima oara cand ne-am putut vedea si am fost alaturi considerandu-ne mai mult decat prieteni. Ca incepand de maine, vom lasa in urma totul si ne vom limita la a fi doar amici, asa cum am fost cand ne-am cunoscut. Doar ca nu e asa. Cel putin nu pentru noi. Caci stim amandoi ca impreuna am reusit sa daramam anumite bariere. Sa fim asa cum nu putem fi in preajma multora. Langa tine reusesc ca pentru o perioada limitata de timp sa uit de consecinte, de reguli si de orice altceva ce m-ar putea determina sa fac cale intoarsa. De ce? Pentru ca tu mi-ai permis asta. Tu ai facut in asa fel incat sa simt ca nu am motiv sa ma ascund si sa incerc sa fiu ceea ce nu sunt in preajma ta. Cat despre tine, ce sa zic? Ma bucur ca mi-ai oferit sansa sa iti cunosc si partea asta a ta. O parte extrem de diferita fata de cea pe care au vazut-o majoritatea celor din jurul tau. Mi-ai zis ca un factor determinant in comportamentul pe care il ai este si persoana de langa tine. Nu pot decat sa fiu multumita de mine ca am reusit sa scot la iveala bucata din sufletul tau care inlatura toate sentimentele negative si totodata ca am putut sa fiu una dintre acele persoane in fata carora poti fi tu insuti.


           In dimineata asta am hotarat sa las la o parte ora pe care o alocasem amandoi initial somnului si sa imi las gandurile si mintea sa zburde, constienta fiind ca aveam destul timp apoi sa dorm. Dupa ce ne-am terminat discutia, te-am imbratisat, impletindu-mi degetele cu ale tale si, dupa un ultim sarut, ti-am soptit "Somn usor". Aveai nevoie de el mult mai mult decat mine. Inca ma uimeste cum reusesti sa iti petreci o noapte intreaga nedormit, in bratele mele, discutand si apoi, dupa doar o ora sau uneori chiar mai putin, sa fii capabil sa te ridici din pat si sa te pregatesti pentru o zi de munca, de parca nu s-ar fi intamplat nimic. Astazi, mai mult ca de obicei, am fost atenta la tot. O parte din mine era constienta ca exista si posibilitatea ca asta sa fie ultima oara cand puteam fi atat de aproape de tine. Si, in pofida acestui fapt, acum pot afirma ca nu imi pare rau. Pentru ca in mintea mea a ramas intiparit tot. Parfumul tau, impregnat pe pielea mea, alunita ta de pe umarul stang, langa care mi-am asternut un ultim sarut, bataile inimii tale ce pareau ca alcatuiesc o melodie pe care numai eu o puteam auzi in dimineata asta, acolo, lipita de tine. Acum, acum poti pune punct, pentru ca eu voi ramane cu amintirile undeva ascunse in sufletul si in gandurile mele. Eu voi ramane cu imaginea ta dezbracat de secrete si total lipsit de aparare, imagine pe care ai avut curaj sa mi-o arati, desi stiu ca nu ti-a fost deloc usor. Eu voi ramane cu sarutul tau, cu gustul buzelor tale, cu mangaierile tale si cu tine... eu si cu tine, doua fiinte ce au facut abstractie de orice doar ca sa fie impreuna pentru o seara. Si, nu in ultimul rand, eu voi ramane cu gandul ca, in persoana ta, voi avea intotdeauna un prieten de nadejde, pe cineva care va reusi sa ma inteleaga si caruia ii voi putea impartasi intotdeauna indoielile mele. Am realizat toate acestea intr-un timp scurt, dar pe care il consider extrem de pretios. Pentru ca, impreuna cu toate acestea care mi-au trecut prin minte, si-a mai facut loc un gand si anume ca...

          ... acela a fost momentul in care am stiut. Am stiut pur si simplu ca cea mai buna decizie pe care am luat-o a fost sa nu pun suflet in prietenia asta ciudata a noastra. Caci daca mi-as fi permis asta, si daca as fi depus un efort putin mai mare la inceput, cu toate ca as fi ajuns alaturi de tine mai mult decat sunt acum, as fi suferit inzecit. Pentru ca sunt constienta ca fara zidurile pe care le-am ridicat de la inceput, m-as fi indragostit iremediabil de tine. Acum as fi scris despre tine cu majuscula cu siguranta. Si asta m-ar fi terminat, sunt sigura de acest lucru. Nu am fi facut decat sa stricam tot ceea ce am cladit pana acum. Toata increderea s-ar fi spulberat usor-usor. Stim amandoi asta. Ne cunoastem destul de bine deja si stim de ce suntem fiecare in stare. Probabil ca suntem prea asemanatori pentru a putea a construi ceva durabil. Aceleasi caractere, aceeasi placere stranie in acceptarea provocarilor si a depasirii limitelor. Nu am fi reusit decat sa fim intr-o continua cursa, unul impotriva celuilalt. Intocmai cum ai spus si tu, "Pot fi si o scarba, chiar daca nu ma lasa sufletul". Tind sa cred ca asta e posibil tocmai pentru ca nu ne-am acordat motive sa ne consideram dusmani. Insa, daca am fi ales sa ne limitam libertatea cu care am fost obisnuiti pana acum, totul s-ar schimba inainte sa ne dam seama.


          Ti-am zis ca, de fiecare data cand te vad, reusesti sa ma uimesti cu cate ceva. Imi mai vin uneori in minte ganduri, fraze pe care le simt diferite de restul. Atunci realizez ca asa si este. Pentru ca, de fapt, iti apartin tie. Sunt cuvintele tale ce mi s-au intiparit in creier. Pe care le-am memorat, fara sa fiu constienta de asta si fara intentie. Acum... As vrea sa folosesc una dintre ele pentru a incheia postarea asta, doar ca, in loc sa te citez, aleg sa te parafrazez. Aleg sa imi pun si eu amprenta pe acele idei. Chiar daca pot parea lipsite de inteles. Pana la urma, ceea ce conteaza este ca eu stiu de ce am facut asta. Eu stiu rolul fiecarui cuvant, al fiecarui joc de litere...

           Imi place viata... imi place sa o traiesc. Dar imi place sa imi traiesc viata mea singura... cu tine.

Different

Astazi vreau sa-ti scriu. Tie, celui caruia i-am fost alaturi patru ani de zile. Celui caruia i-am cunoscut atat partile bune, cat si cele pe care prefera sa le ascunda. As vrea ca aceste cuvinte sa ajunga la tine… la cel pe care am reusit sa il iubesc si sa il urasc. La cel pe care am reusit sa il uit, desi lupta nu a fost una deloc usoara.

Ti-as spune… sau te-as ruga, mai bine zis, sa nu ma judeci. Sa nu ma judeci atunci cand mai simt totusi cate o strangere de inima pentru ca te vad cu altcineva. Sa nu ma judeci daca, pentru o clipa, imi apare un zambet atunci cand imi dau seama ca nu e chiar pe placul tau ideea de a exista un probabil “el” langa mine. Ti-as spune sa nu imi iei in nume de rau faptul ca inca mai exista momente in care te sun doar ca sa iti aud vocea sau daca iti dau cate un mesaj sa vad daca esti bine. Pentru ca, tragand linie, aceste lucruri mi se par normale. In fond, ai fost mult timp cel caruia m-am dedicat trup si suflet.

De un lucru sunt sigura. Nu vreau sa uit nimic. Nu vreau sa ma trezesc intr-o dimineata si sa realizez ca nu mai tin minte zambetul tau strengaresc din coltul gurii… Sau privirea aia care reusea uneori sa ma faca sa ma cutremur. Nu vreau sa uit momentele in care ma pierdeam in ochii tai aproape negri. Vreau sa imi amintesc de sentimentul care ma cuprindea atunci cand degetele noastre se impleteau perfect. Ma faceai sa ma simt atat de puternica, de sigura pe mine, cum nu credeam ca sunt in stare atunci. Tu m-ai invatat ca pot. Si nu vreau sa raman fara asta. Nu vreau sa trec nici peste noptile in care le permiteam lacrimilor sa curga si in care simteam ca totul este in zadar pentru ca acelea au fost momentele care m-au facut si sa realizez ca pot merge si inainte, desi lucrurile erau potrivnice.


Ceea ce vreau sa fac cu adevarat este sa ma bucur de faptul ca acum putem fi, in sfarsit, prieteni. Asa cum eram la inceput. Imi place asta. Imi place ca pot zambi sincer, ca putem glumi din nou. Ca imi pot permite o imbratisare fara ca mintea sa mi-o ia razna si fara ca ideile nebunesti sa apara. Ma bucur sa vad ca, desi au fost si momente in care drumurile noastre pareau ca vor fi despartite pentru totdeauna, am gasit totusi ceva care sa ne aduca din nou impreuna. Sincer, este linistitor sa stiu ca, trecand unul pe langa celalalt pe strada, vom fi intotdeauna capabili sa ne acordam macar un zambet si un "Buna!" care vor fi intotdeauna sincere. Vom reusi de fiecare data cand timpul ne-o permite sa ne oprim si sa ne impartasim cateva cuvinte in care nu se va ascunde nicio urma de ironie sau de sarcasm. Am reusit, dupa tot acest timp, sa trecem peste orgolii si peste tot ceea ce ne oprea sa ne atingem scopul acesta si astfel, astazi pot spune ca lucrurile s-au imbunatatit.

A sosit si momentul in care iti pot spune din nou "Bun venit!", doar ca de data asta este altfel. Acum nu ma mai adresez Tie, celui care erai totul, ci prietenului din tine care a iesit la iveala. Acum este clipa in care ii urez din inima "Bun venit!" celui pe care il pierdusem pe drum in urma cu ceva ani, atunci cand incepuse sa se transforme in cel pe care mi-l doream sa il am alaturi, sa il simt in bratele mele si caruia sa ii alung nesiguranta cu un sarut.