Dezvaluiri

O privesti, ii zambesti si nu iti mai trebuie nimic. Stii ca e a ta. Ca la tine in brate adoarme in fiecare seara. Si totusi, ai momente ca asta in care stai si te gandesti. Nu stii de ce te-a ales tocmai pe tine. Nu o meritai, dar a avut incredere in tine. A vazut mai mult decat masca pe care o aratai tuturor. Nu stii cum a facut-o, dar nu regreti nimic. Adori sa o vezi cum isi asterne gandurile pe foaie. O incurajezi, o ajuti, si tot tu esti acolo langa ea atunci cand simte ca nu poate continua. Scrie asa cum traieste. Anihiland orice drept plictiselii celor din jur. O citesti cu nesatul de a ajunge la cuvantul urmator, asa cum nu-ti poti lua ochii de la ea atat timp cat se lasa cuprinsa de raza ta vizuala. Fiecare poveste a ei te insingureaza dupa ce se termina si te face hamesit de urmatoarea. 

Vezi fiecare cuvant scris ca pe un autoportret al ei, scris cu sinceritate si extrem de asumat - pentru ca ea nu numai ca are opinii, dar le si expune fara nicio teama, fara pic de menajamente, nici fata de ea, si nici fata de subiectii sau faptele despre care scrie. Te invita in lumea ei, care, controversata sau nu, este una aparte, fascinanta, la care privesti cu rasuflarea taiata pentru ca nu stii niciodata ce va fi... next.

Ti se pare incredibil ca te poti bucura in fiecare secunda a ta de ea, de tot ce va inconjoara. Ti-a luat mult timp sa recunosti, dar o iubesti. Mai mult decat credeai vreodata ca o vei face.

Cu ochii inchisi

"Stii ca asta nu se poate", ii spuse el pentru a mia oara. "De ce?" intreba ea fara niciun pic de teama in voce. Nu era prima oara cand purtau aceasta discutie, dar voia sa fie ultima. Sa afle un raspuns concret. Ceva mai mult decat "poate". Voia un motiv, il cauta neincetat de o luna. Devenise deja o obsesie. Era chiar atat de greu de inteles ca pentru ea nu contau diferentele dintre ei? Ca putea trece peste toate? Acum nu ii mai ramasese decat lui sa faca pasul asta. Sa ii spuna ca totul va fi bine intre ei. Ca nu va mai ezita. Insa ceva nu era bine. Trecuse prea mult timp. Indoielile incepeau sa incolteasca in mintea ei. Luptase destul, dar nu voia sa se dea batuta, nu acum. O ultima incercare. Si-a dat seama ca nu mai putea sa continue asa. Avea nevoie de un raspuns. Nu mai avea puterea necesara sa lase lucrurile sa fie asa. Stia ca nu mai avea nimic de pierdut si a decis sa joace totul pe o singura carte. S-a apropiat de el incet, i-a cuprins fata in maini si l-a rugat: "Uite-te in ochii mei si spune-mi ca nu simti nimic pentru mine! De atat am nevoie, doar cateva cuvinte si apoi voi pleca.". Dupa aceasta marturisire, el s-a indepartat putin de ea, intorcandu-se cu spatele. Ea nu stia ce sa mai creada. Oare asta fusese raspunsul lui? Asa sa se termine totul? Nu stia. A decis sa ramana. Voia sa il auda spunandu-i sa plece. Dupa cateva secunde, el s-a intors la ea, s-a uitat in ochii ei, asa cum ii ceruse, spunandu-i: "Stii ca nu pot face asta. Nu pot sa te las sa pleci. Nu acum, dupa toate prin care am trecut. Mi-a luat mult timp, prea mult timp, dar acum stiu." A vrut sa mai spuna ceva, dar nu putea. Mai incercase asta si acasa de cateva ori, in fata oglinzii, dar si acolo o spunea printre dinti. Ii era prea greu sa isi exprime sentimentele. Nu invatase niciodata sa faca asta. A preferat, in schimb, sa inchida ochii si sa o imbratiseze. Poate asa ea isi va da seama de ceea ce el nu putea sa zica. Poate va reusi sa ii citeasca inima. A avut dreptate. Ea stia deja lucrurile astea. Inainte ca el sa isi dea seama de ele. S-a apropiat de urechea lui si i-a soptit doar doua cuvinte, dar care erau de ajuns: "Si eu." Nu era nevoie de mai mult. El a inteles si din acea secunda nu i-a mai dat drumul.

that's why :D

Cu ceva timp inainte ca acest blog sa prinda contur, cand imi scriam gandurile si ideile traznite pe hartie, am intalnit o persoana care m-a intrebat de ce nu scriu totul la persoana I. Mi-a luat ceva timp, dar acum cred ca am gasit raspunsul. Pentru ca nu vreau ca tot ce scriu sa fie interpretat ca si cum ar fi experiente proprii. Nu trebuie sa fiu si eu intr-o dispozitie proasta daca vreau sa scriu despre ceva trist. Stiu ca daca as face asta as ajunge in punctul in care ar trebui sa stau sa dau explicatii tuturor. Sa le spun ca pur si simplu asta am vrut eu sa scriu, nu e obligatoriu sa ma si aflu in situatia descrisa. Poate ca asa mi-a dictat inspiratia in acel moment. E de ajuns sa gasesc un vers, chiar si cateva cuvinte, care sa ma faca sa scriu, sa creez ceva, iar asta nu tine cont de "mood-ul" meu. Ironia e ca desi sunt genul de persoana care nu se ghideaza dupa parerile celorlalti, in privinta asta, pana acum, asa am facut. Dar gata! Nu mai vreau sa stau sa ma gandesc ce ar zice altii. Vreau sa fiu eu. Sa zambesc atunci cand simt nevoia si sa fiu trista daca asa voi putea reveni la starea mea initiala de nebunie. Sa plang, sa rad, sa ma bucur de tot.

Amintiri din clipe fericite...

De curand am gasit niste poze mai vechi cu mine, alaturi de o persoana care mi-a fost foarte draga mie la un moment dat. Spun ca mi-a fost pentru ca in ultimii doi ani am inceput sa ne indepartam. De ce? Nu stiu. Probabil nu o sa gasesc niciodata raspunsul la aceasta intrebare. Doar ca nu ma asteptam ca niste simple imagini sa imi trezeasca atatea amintiri placute. Sincer, mi-a fost greu sa stiu ca acele clipe nu vor mai reveni si ca nu voi mai putea avea alaturi aceea persoana, cel putin nu asa cum a fost odata. Le-am acordat cateva minute gandurilor sa zboare si am incercat sa gasesc un motiv care sa ma faca sa inteleg de ce sau cand am renuntat la o prietenie atat de frumoasa. A fost in zadar. Nu credeam niciodata ca o sa ma doara atat de tare chestia asta. Dar o face. Stiu ca m-am schimbat. Dar nu sunt singura. Era inevitabil, doar ca nu stiam ca va avea consecintele astea. Nu voiam sa cred ca atatia ani plini de fericire, nebunii si clipe magice ar putea disparea complet in cateva luni. Cel mai ciudat mi se pare ca din toti, tocmai tu ai disparut din peisaj. Orele pe care ni le petreceam vorbind s-au transformat intr-un simplu "Buna" aruncat din obisnuinta. Unde sunt copilele de altadata care isi spuneau ca vor fi mereu cele mai bune prietene? Unde sunt fetele alea naive care radeau mereu la cele mai banale lucruri, dar care erau fericite? In niciun caz undeva in lumea reala, ci doar in poze. Poze pe care le privesc din cand in cand si le voi privi de acum inainte, mereu cu aceeasi intrebare pe buze: "De ce?". O intrebare fara raspuns. 

Vreau sa te intreb ceva: e normal sa imi fie dor de tine? Sa fie momente in care sa vreau sa reinvie acele zile in care nu existau secrete intre noi? Sa simt nevoia sa alerg la tine pentru un sfat sau pur si simplu un cuvant de incurajare? Eu cred ca da. Ai insemnat mult pentru mine. Si o vei face si de acum inainte, indiferent de ceea de este sau ce va fi. Orice s-ar intampla ai fost cea mai buna prietena a mea, iar asta nu am cum si nici nu vreau sa o uit. Am incredere ca poate va vezi si ziua in care ne vom spune mai mult decat "Salut", ne vom spune "Bine ai revenit in viata mea!"