Tuesday, December 15, 2015

Little pieces of happiness

Ma gandisem intr-o seara ca ar trebui sa iti asociez si tie un element al naturii asa cum am facut-o pana acum cu cei care au primit mai mult sau mai putin din sufletul meu. Am decis ca cea mai potrivita este luna. Iubesc luna, iar pe tine te ... plac al dracului de tare, asa ca ar trebui sa fie o alegere corecta. De ce luna? Pentru ca am realizat ca atunci cand te vad, ma simt la fel ca atunci cand scap din "jungla asta de beton" ce ma inconjoara si ajung acasa unde ma asteapta ea de fiecare data. Asa iti simt si tie lipsa, caut ceva, dar nu stiu exact ce pana cand nu iti vad chipul. Acelasi lucru s-a intamplat si aseara. Trecuse ceva timp de cand nu mai fusesem doar noi doi si in momentul in care ai deschis usa am stiut ca erai exact ceea ce aveam nevoie ca sa revin cu picioarele pe pamant. Am reusit sa depasesc tot ceea ce tu vezi a fi defecte la tine si, odata cu ele, am putut sa le las la o parte si pe ale mele. As vrea sa am curajul sa iti spun ca am nevoie de tine. E greu, insa. Pentru ca stiu ca asta ar putea ridica o bariera intre noi. M-ai vazut pana acum ca fiind puternica si capabila sa ma descurc fara o mana care sa ma ghideze atunci cand simt ca ma ratacesc. Oare cum ai reactiona daca mi-as deschide complet sufletul in fata ta si ti-as spune ca, probabil nu as fi reusit sa ma intorc atat de repede la linia de plutire fara ca tu sa fii langa mine? O parte din mine crede ca ar fi prea multa informatie si ca ai alege sa te intorci in carapacea ta care iti asigura confortul necesar si posibilitatea de a-ti mentine zidurile ridicate. Cealalta parte, imi striga in minte ca tu deja stii toate lucrurile astea si ca esti constient ca insemni deja destul de mult pentru mine si ca nu are rost sa ma mai ascund. Ce nu pot sa ignor, insa, este zumzetul acela slab al ratiunii care e prezent in gandurile mele. Nu sunt si nu voi fi niciodata ca cele dinaintea mea, Nu ma incadrez deloc in tiparele tale. Asta ma tine la distanta si ma face sa imi pastrez pentru mine anumite ganduri si sentimente, E cel mai bine pentru amandoi asa. Stiu tot ce au insemnat ele pentru tine. Stiu prin ce ai trecut si toate gandurile ce te tineau treaz noaptea. Ai avut incredere in mine si mi le-ai impartasit. Apreciez toata sinceritatea pe care mi-ai oferit-o si, desi sunt constienta ca o meritam, dupa toata lupta pe care am dus-o, ma bucur ca sunt cea care a ramas langa tine si stiu ca, intr-o oarecare masura, si tu o faci, Ramane, totusi, incertitudinea si teama ca nu ti-ai lasa totusi orgoliul la o parte pentru mine.


As vrea sa poti vedea si tu atunci cand te uiti in oglinda, imaginea pe care o am eu in minte atunci cand e vorba de tine cel adevarat, Cred ca cel mai simplu de descris e prin a-mi folosi propriile cuvinte, pe care le-am scris acum ceva vreme despre acest subiect:

"I would really like if you could stop apologizing for silly things. I am not beside you because I want to spend my night with you. That is just a big plus. I accepted your invitation because I like the way you make me feel when we are together. I like having your arms around me, calling me "little". I am little, but being like that makes me fit perfectly in your embrace. I like all our small talks and the way that you have managed to gain confidence in me. I like how you always complain when I want to leave and that I end up staying with you for another couple of hours each time. As I have told you before, I am starting to believe more in myself and to have more faith in my own person, all of that because directly or not, you have told me that I can. I like how, in the mornings, you look at me with your sleepy face and you hug me real tight. The kind of hug that makes me think that you like that I am there. And then you just place your head near my heart and lay there, half asleep, with your eyes closed.
There are a lot of things that made me feel safe and wanted with you. Probably as many as those which made me feel the exact opposite, but I don't want to think about them.  Not now at least. I want to fill my mind and my soul with the picture of you that makes me smile. Like those moments when right before opening a video game you look at me and ask me it this is ok. I would never say no to that. Because it gives me another chance to know you better. And you are incredibly sweet when you start explaining me all that is happening there and all the steps that you make. Probably I will never be able to learn those games and to play with you at that level, even though I have promised you that I will do it someday. I bet you know are aware of that, but you still continue sharing all that information with me and I like that you want to make me a part of your world. And you manage to make me melt when you catch me staring at your face and you ask me what is going on and after I tell you that it's nothing, you just show me a shy smile and you lean and kiss me. I often feel like floating when we are alone. It's a strange sensation. You are the first person that can make me feel short electric impulses every time you touch me. It makes me wonder if what I'm feeling is something more than the regular crush. It may be possible that I have fallen too hard for you? I really don't have a clue. Or I choose not to have one because I am kinda. Scared of admitting that I have finally let anyone else burn down all my bridges. The truth is that I need you in my life. I am used to you now and I cannot change this. It feels good to open my eyes and to know that there are big chances that I find a message from you whe I reach out for my phone. And I really did miss those little moments when I smile like an idiot. I get lost in my thoughts when I look at you. I am pretty sure that you have realised that. It doesn't matter. When we are alone, I don't feel the need of hiding. This means a lot for me because it has been way too long since the last time I have been the real me around someone. I have come to the conclusion that when I close my eyes to all the things that you do wrong and when I pretend that I am not hurt by your attitude, I am simply doing something for me. It feels so damn good to be completely open with someone. There are still a lot of thoughts and feelings that I keep to myself but I feel like I have made a huge step since you are in my life and that I have learned some new things. "

Saturday, October 31, 2015

.

As fi vrut sa vin aici cu alte ganduri, As fi vrut sa incep iar sa scriu despre mine si despre ce ma framanta, despre iluzii... Toate acestea, insa, par acum prea nesemnificative. De data aceasta, o sa scriu despre EL. Ma doare sufletul pentru ce ti s-a intamplat, copilule. Mi se pare de necrezut, nu meritai sa treci printr-un impas de genul asta. Stiu cat a insemnat omul acela pentru tine. Stiu cum ti se luminau ochii cand imi povesteai despre el si cum, in fiecare vara, te urcai in masina si fugeai la el, la mare, de fiecare data cand aveai posibilitatea. Imi amintesc acum fiecare cuvant pe care l-ai folosit sa il descrii. Totul s-a terminat de acum, insa. Mult prea repede, si dintr-o prostie. Nu pot sa imi imaginez ce e in sufletul tau acum. As vrea sa iti fiu alaturi, sa te tin in brate si sa iti iau macar o parte din suferinta pe care o simti acum. Stiu ca asta nu e posibil si ca nu te pot ajuta cu nimic concret. Tot ce am putut sa fac, a fost sa iti trimit mesajul ala. Te cunosc si stiu ca nu iti doresti atentie acum. Nu pot sa iti spun ca va fi bine sau ca timpul iti va inchide rana pe care disparitia lui ti-a lasat-o in urma, Ar insemna sa te mint si tu meriti mult mai mult. O sa ajungi sa te obisnuiesti cu ideea la un moment dat, insa el va fi mereu prezent langa tine, aproape de inima ta. Pe gandul asta va trebui sa te concentrezi tu. Sper ca vei gasi puterea sa mergi inainte si, desi zambetul iti e ascuns acum, chiar vreau sa cred ca isi va mai face loc pe chipul tau.


Te imbratisez cu drag, copil si sper ca vantul sa imi ia cuvintele astea si sa le aduca putin mai aproape de tine.

Condoleante!

Tuesday, September 8, 2015

lost in the echo

Simt... Simt atat de multe lucruri deodata incat nu pot sa fac un pas in spate, sa le privesc pe toate si sa le cataloghez. Nu am mai scris de ceva vreme. Cel putin, nu asa cum as fi vrut sa o fac. Nu atat cat am simtit nevoia sa o fac. Sunt din nou in locul in care nu imi mai gasesc cuvintele. Nu stiu daca e de bine sau de rau asta... Poate doar sunt prea multe si prea intortocheate ca sa le pot asterne in niste fraze oarecum logice. Am nevoie de clipele ca asta in care sa ma asez in fata laptop-ului si sa las gandurile sa o ia la goana. Vreau sa ma eliberez pentru ca daca nu o fac asa, scriind, atunci o sa ajung din nou in momentul in care lacrimile vor incepe sa imi inunde chipul. Nu imi doresc sa fiu acolo desi a trecut din nou o buna perioada de timp de cand nu am mai plans. As vrea sa incep de undeva, dar nu sunt sigura unde ar trebui sa fie punctul acela de pornire. Sunt relativ bine in ultimul timp. Am reusit sa imi gasesc o zona in care sa pot fii atat linistita, cat si sa imi permit sa ies din tipare atunci cand imi doresc asta. Si, cu toate astea, tot reusesti Tu sa ma scoti din minti, desi o faci cu lucruri care par total neinsemnate. Ei bine, nu sunt asa. Nu cand e vorba de tine. Nimic nu e lipsit de importanta atunci cand raportez la tine. Poate doar eu. Iar am facut prostia sa ma pun pe locul doi. Nu imi place asta, trebuie sa fac cumva sa-mi schimb perceptiile. Nu vreau sa te indepartez, chiar nu imi doresc asta, doar ca ceva ceva trebuie sa fie diferit. Teoretic ar fi ca eu sa invat din greselile pe care le fac si sa am mai multa grija la pasii pe care ii fac. Practic, insa, se pare ca nu e chiar asa. Imi dau seama ca nu am un mod bun de a actiona, dar m-ai facut sa las la o parte ratiunea. Si, in majoritatea timpului, asta nu ma deranjeaza. Doar ca sunt momente ca acum cand totul pare lipsit de sens. Nu vreau sa ma mai lupt cu starile astea de nervozitate si cu dispozitia ta schimbatoare. Sau, cel putin, nu vreau sa o mai las sa ma afecteze asa cum o face acum. Este de ajuns ca ti-am oferit pe tava posibilitatea de a sti ca sunt vulnerabila in fata ta. Nu mi-as dori sa iti arat si ca esti capabil sa imi aduci sau sa imi alungi zambetul cel adevarat, caci pe cel de imprumut stiu prea bine sa il manevrez. Nu pot sa promit ca nu voi face nimic. Nu stiu daca voi putea sa iau masuri asa drastice prea curand, dar vreau totusi sa cred ca voi face macar cate un pas micut spre a le face posibile.


Iar mi-am pierdut toata siguranta de sine. Nici macar nu stiu daca vor fi de ajuns cuvintele asternute aici sau voi recurge la alte lucruri care m-ar putea ajuta. E ciudat, ma simt de parca as pluti, undeva, in mijlocul unui ocean si nu intrezaresc nicio urma de pamant nicaieri. Sunt pierduta. Din nou. Ce e cel mai rau, insa, este ca numai eu stiu asta. Numai eu am idee de toate gandurile mai mult sau mai putin intunecate care imi alearga necontenit prin minte. In fata tuturor celorlalti, reusesc chiar foarte bine sa imi pastrez masca si sa o afisez cu atat de multa incredere, incat ajung uneori sa ma sperii chiar si pe mine. As vrea sa am puterea sa recunosc ca nu imi e bine. Sa spun cuiva ca pur si simplu nu stiu cum sa mai fac pasul acela inainte si ca am nevoie de o mana care sa ma ghideze. De un umar de care sa ma pot sprijini in momente de genul asta. Am fugit prea mult timp de partea aceasta a mea si acum a devenit mai puternica decat ma asteptam. Si-a croit drum pe nevazute spre mine si m-a prins in ghearele ei. Ma tine prea strans pentru a putea scapa, Asa ca ma intreb, oare ce e de facut? Ar fi mai usor sa o las sa ma inconjoare? Sa ii permit sa ma cuprinda si sa ma las prada ei? Sau sa lupt? Stiu ce as alege in mod normal, dar acum... acum e altceva. Am obosit. Am obosit sa fiu intr-o cursa continua cu mine insami. Am obosit sa trec prin aceleasi stari si sa simt aceleasi cutite infipte in inima de fiecare data. Vreau sa respir libera macar pentru o scurta perioada. Fara sa ma uit inapoi si sa ma gandesc ca va veni clipa in care voi cadea.


Nervi, lacrimi, senzatie de neputinta. Ai zice ca dupa atat de mult timp in care le-am pastrat langa mine in suflet, ar fi trebui sa devin imuna la ele. Ei bine... nu e asa. Pentru ca de fiecare data se schimba cate ceva. Si astfel reusesc sa ma ia prin surprindere mereu. As incerca, ca, macar o singura data, sa ma las sa cad. Sa cad, fara sa ma gandesc la ce ma asteapta jos, fara sa imi imaginez momentul impactului si intensitatea lui. Stiu ca ar fi rau. Poste chiar irecuperabil. Doar ca nu am de unde sa stiu cat de rau poate fi exact. Asta e ceea ce imi alimenteaza curiozitatea. Voi mai putea oare sa ma ridic? Si, ce e cel mai important, oare cat de tare ma va afecta asta pe termen lung? Cum voi mai fi in momentul in care voi decide ca am stat destul rupta de realitate? Asta e ceea ce ma face sa continui si sa fac un efort pentru a-mi pastra viu instinctul de conservare, Mi-e teama de mine, asta e purul adevar. Ma gandesc cu groaza ca as putea sa ma obisnuiesc cu ideea de a fi acolo jos si ca m-as complace in situatia respectiva. Asta nu am de gand sa o accept. Asa ca imi e mai usor ca nici macar sa nu incerc. Prefer sa trag cu dintii de mine, sa ma lupt chiar si cu ultimele puteri ramase si sa nu imi pese de durere, de sangele varsat sau partile din mine pe care le pierd pe drum, Nu am alta alternativa decat mersul inainte. Nu imi permit sa imi cobor privirea catre pamant. In definitv, trebuie sa fiu puternica pentru mine. Nu ii pasa nimanui daca nu fac asta pentru ca nimeni nu stie iadul in care imi duc eu propriile lupte.

Cautand raspunsuri sau ce ramane de facut atunci cand pasim zambind

"El: Cu tine as mai merge inca o statie. Ea: Cu tine as merge pana la capat."

Le-am citit de curand si mi s-au parut doua propozitii foarte bine plasate. Doua propozitii simple care, insa, iti dau foarte mult de gandit. Am realizat ca nu putem sustine si nu putem avea pretentia la egalitate in dragoste atata timp cat noi, femeile si barbatii, fiinte rationale, suntem atat de diferiti. Nu putem cere celui/celei de langa noi sa simta aceleasi emotii si aceiasi fiori ce ne strabat noua mintile si sufletele, daca nevoile ne sunt uneori diametral opuse. Din pacate, nu toti suntem in stare sa ne dam seama de acest lucru si astfel ajungem sa credem ca cei/cele care ne sunt alaturi nu impartasesc ideea de sentiment care ne face sa tresarim.

Este in natura noastra, a personajelor feminine din aceasta poveste, sa ne dorim totul. La noi, dragostea isi gaseste, intr-o oarecare masura, sinonim in cuvantul "lacomie". Vrem ca "El" sa fie alaturi de noi cu trupul, cu sufletul, cu mintea. De cele mai multe ori, avem nevoie sa stim toate ideile si toate cotloanele ascunse ale gandirii lui. Ceea ce pentru barbati se dovedeste a fi, aproape intotdeauna, un gest incredibil de suparator si perceput ca o maniera obsedanta de control total - lucru departe de adevar. Fiind obisnuite cu un anumit grad de deschidere sufleteasca in discutiile cu alte personaje asemenea noua, se intampla sa uitam ca voi, barbatii, nu sunteti la fel. Si astfel, sa cerem mult mai mult decat ni se poate oferi.

Barbatii insa... Daca ar fi fost doar ceea ce cred eu si doar dupa cum vad eu lucrurile as fi spus ca ei tind sa fie mai rationali in astfel de privinte. Doar ca treaba nu trebuie sa fie neaparat in modul in care o percep eu. Asa ca am ales sa ma documentez putin. Si sa il intreb pe El ce parere are. Singura problema cu solutia asta este ca nu ma asteptam ca eu sa raman cu mintea atat de intortocheata dupa raspunsul lui. Credeam ca totul e mult mai simplu si ca noi suntem cele care alegem sa ne complicam. Am aflat, insa, ca exista unele privinte in care diferentele poate nu sunt chiar atat de mari. Am raspunsuri acum, dar si noi intrebari. Oare, daca un barbat poate vorbi atat de acid despre "specia" lui, nu inseamna ca unele lucruri considerate mituri sau clisee au, de fapt, la baza, un adevar? Mi-a zis clar ca rationalitatea nu are niciun aport in toata treaba asta, in mare parte pentru ca, in majoritatea cazurilor, barbatii lasa corpul si hormonii sa gandeasca pentru ei in locul creierului.

Ca intotdeauna, adevarul se gaseste undeva la jumatatea drumului. Undeva unde, din pacate, nimeni nu poate ajunge singur. Presupun, insa, ca e vorba si de ceea ce ne dorim. Tind sa cred ca avea dreptate si ca in dragostea "adolescentina", atunci cand nu iti pasa prea mult de lucrurile la care renunti pentru persoana respectiva, se poate spune ca ratiunea nu isi are locul. Despre dragostea putin mai matura, insa, nu stiu ce sa zic. Continui sa aud din ce in ce mai des in discutiile despre razboiul sexelor o anumita formulare. "Care este definitia idealului atunci cand se vorbeste despre partener?". Aparent, toata lumea isi da cu parerea in privinta aceasta, dar niciodata nu ajunge nimeni la niciun acord. Ceea ce este de inteles, pentru ca fiecare are propriile idei si propriile linii cu care isi schiteaza "idealul". M-a pus putin pe ganduri toata treaba asta, asa ca am incercat sa o analizez din pozitia "naratorului". Am stat deoparte si am ascultat cum cei din jurul meu isi expuneau versiunile partenerului perfect de viata. Inteligenta, aspect fizic, caracter. Doar cateva din criteriile potrivit carora imaginile din mintea oamenilor prind contur. Nu am putut sa nu raman cu un mare semn de intrebare, insa. Nu este cumva ceea ce ne face sa fim atat de pretentiosi si ceea ce ne creeaza o stare continua de nemultumire exact acest cuvant? IDEAL. Atat de nevinovat in aparenta si, cu toate acestea, atat de taios si de capabil sa ne schimbe total cursul vietii. Alergam ani intregi dupa ceva ce credem ca meritam, dupa "ceva mai bun", fara sa ne da seama ca inlaturam astfel ceea ce ne este necesar. Vine un moment in viata fiecaruia in care ne dam seama ca in goana dupa ceea ce consideram a fi un pas inainte, nu am facut decat sa lasam in urma acel "cel mai" pe care l-am cautat cu atat de multa ardoare. De ce sa ajungem in punctul in care sa lasam regretele sa apara si sa nu alegem sa renuntam la a mai cauta idealul? Nu ar fi totul mult mai simplu asa?

A trecut destul de mult timp de cand am inceput sa scriu aici, s-au schimbat lucrurile... considerabil as putea spune daca raportez totul la mine si la starea mea de spirit. E un nou "EL" langa mine. Parerile, insa, am ales sa mi le pastrez. Vad lucrurile la fel ca acum cateva luni cand cautam raspunsul la intrebarile de mai sus. Suntem diferiti. Probabil asta ne si face sa cautam pe cineva ale carui diferenta sa se impleteasca perfect cu ale noastre. De gasit, insa, nu putem fi niciodata siguri ca am facut-o. Ne ramane doar sa acceptam binele cand ni se ofera si sa incercam din rasputeri sa raspundem la fel. La urma urmei, riscul nu pare a fi o posibilitate atat de demna de evitat.

Saturday, September 5, 2015

so... who am I?

M-ai indragostit de tine si m-as pierde in imbratisatile tale zi si noapte, te-as privi si asculta o viata. Esti de pastrat si de iubit. As fi putut sa te iubesc... Asta imi suna in continuu in minte, de cand am inceput sa te cunosc. Mi-ai cucerit si fericit sufletul si imi doresc sa fac si eu acelasi lucru, la randul meu.

As vrea sa nu fiu in punctul in care astfel de ganduri imi trec prin minte. Cel putin nu dupa tot ce s-a intamplat in ultima perioada. Nu m-am putut abtine, insa. Sunt slaba, recunosc. Nu ma pricep deloc sa imi pastrez zidurile ridicate atunci cand sunt in prezenta ta. A fost de ajuns sa iti simt bratele in jurul meu si ideea mea de a te tine la distanta s-a naruit complet, Insemi mult pentru mine. Nu doar pentru ca mi-ai patruns in suflet si pentru ca te-am lasat sa il cunosti, ci pentru ca m-ai ajutat sa ma schimb. Mi-ai fost alaturi si mi-ai aratat ce era si ce nu era bine in viata mea. Am petrecut un an in preajma ta. Un an in care descoperindu-te pe tine am reusit sa aflu cateva lucruri importante si despre mine insami. Am imprumutat unele detalii din comportamentul tau si am scos la iveala altele pe care le credeam pierdute. Probabil de accea imi e atat de greu sa iau o decizie radicala atunci cand ma gandesc la tine.

Nu pot sa plec pur si simplu. Motivul e unul cat se poate de clar si de usor de inteles. Nu vreau cu adevarat sa fac asta. Nu vreau sa ma intorc la zilele in care preferam sa ma agat de ceea ce gaseam pentru a ma amagi ca pot simti ceva. Cu tine e diferit. Cu tine am reusit sa imi depasesc toate obstacolele si sa las deoparte iluziile. Am reusit, dupa mult timp, sa simt fiorii aceia de copil indragostit si, oricat de cliseistic ar suna, ai fost lumina de la capatul tunelului. Ultima perioada a fost una destul de tulbure pentru mine. O perioada in care m-am luptat din nou cu sentimentul de singuratate totala si cu lipsa acuta de incredere in fortele proprii. Ai avut si tu o mare contributie in tot ceea ce mi s-a intamplat. La drept vorbind, ai fost chiar factorul declansator, Acum, insa, le-am lamurit pe toate. Aveam nevoie de momentul acela de sinceritate dupa absenta comunicare cu care ne-am confruntat timp de aproape 2 luni. Sunt constienta ca ar fi trebuit sa imprastii cateva obstacole pe drumul de intoarcere catre mine, dar nu am fost in stare de asta. Am putut, insa, sa ma detasez putin si sa micsorez doza de indispensabilitate pe care ti-o asociasem.

Nu stiu cum voi continua, ce pasi voi face pe drumul acesta si cat va dura. De abandonat, nu te voi abandona. Nu am puterea sau vointa necesare. Pentru moment, nu imi ramane decat sa pun capat aici insiruirii de ganduri si sa imi indrept atentia spre telefon pentru a-ti raspunde la ultimul mesaj.

Friday, June 19, 2015

for you

Azi e o zi speciala. E ziua ta, ziua celui pe care am ajuns sa il pot numi PRIETEN. Daca ar trebui sa ma rezum la doar cateva cuvinte referitoare la tine, ti-as spune pur si simplu ca esti extraordinar. Dar nu am de ce sa ma limitez la asta, asa ca o sa ma apuc sa insir, chiar daca stiu ca nu prea ai tu rabdare. Sper doar ca o sa faci o exceptie si o sa citesti pana la capat.

De ce? Pentru ca as dori sa iti ofer o parte din mine, o parte din lucrurile pe care poate nu le spun sau nu le arat prea des - wish me good luck. Tot undeva in perioada asta se implineste si un an de cand am inceput sa ne apropiem si de cand mi-ai permis sa vad mai multe din adevaratul Alex. Stiu acum ca tu esti genul de persoana care poate face pe oricine sa isi smulga parul din cap la prima vedere pentru ca ai o indiferenta pe care o gasesti destul de greu in adancul sufletului, dar nu esti asa tot timpul.  Esti cel cu care trebuie sa ai rabdare pentru a-l intelege, pentru a-l avea aproape si ma bucur ca am avut sansa sa te cunosc in adevaratul sens al cuvantului. Chiar daca a fost vorba doar de partea din tine pe care tu ai vrut sa o aflu.

Mai stiu si ca, pe langa toata maturitatea pe care o detii si de care dai dovada de cele mai multe ori, inca ai un suflet de copil care e in stare sa lase o seara in oras pentru un desen animat sau pentru un episod din serialul lui preferat. Stii sa te distrezi, stii cum sa iti faci simtita prezenta, stii sa faci o gluma buna... desi exista si altele, despre care, insa, nu o sa zic acum nimic.

Mi-ai castigat increderea si sincer, nici pana in ziua de azi nu stiu cum ai reusit asta. Am incetat sa imi mai pun astfel de intrebari, aleg doar sa presupun ca asa a fost sa fie.

Vreau sa iti urez de acum inainte numai lucruri bune pentru ca stiu cat de mult le meriti. Vreau sa iti urez multa fericire si mult curaj pentru a trece peste toate obstacolele si evenimentele care vor aparea in viata ta. Vreau sa iti urez cat mai multe succese si sper ca toate planurile tale de viitor sa sa implineasca. Sper sa gasesti puterea ca toate discutiile dintre noi legate de familie, copii si zile linistite si frumoase sa fie duse pana la capat.

Ma bucur ca te cunosc si "la multi ani, maimutica!". Stii deja ca iti vreau binele si ca voi fi aici, ca nu voi pleca, si sper sa te bucuri de viata cat de mult poti.

Friday, May 1, 2015

dreams

Diminetile cu tine... Au fost putine, dar au contat mai mult chiar si decat cele cu El. Ma faci sa ma simt atat de diferit. Inca nu ma pot obisnui cu ideea de tine. Cu felul in care inima mi-o ia razna atunci cand suntem noi doi cei adevarati, fara ascunzisuri si fara ziduri. Cu senzatia care imi cutremura trupul atunci cand ma atingi. Ma tineai in brate si singurul gand pe care il aveam era ca nu as fi vrut sa se termine acel moment. Nu voiam sa aud ticaitul ceasului sau sa fiu constienta de rapiditatea cu care au trecut orele pe langa noi. E ceva aparte la tine. Inca nu imi pot da seama despre ce e vorba exact. Poate e sufletul tau curat, poate e modul in care mi-ai permis sa te cunosc. Esti, in unele privinte, diametral opus cu cel care m-a facut sa spun ca iubesc. Nu stiu daca e aceeasi situatie si aici. Nu am ajuns inca in punctul in care sa rostesc cuvintele astea, chiar daca ar fi doar pentru mine. Tot ce stiu acum este ca sunt indragostita de tine. De asta sunt sigura. E un raspuns pe care nu am de gand sa il ocolesc. M-ai invatat sa imi depasesc limitele si sa las la o parte temerile. Pentru mine au contat enorm lucrurile astea.

Imi doresc sa cred ca faci parte din categoria oamenilor care sunt mai mult decat simpli trecatori prin viata mea. Nu sunt multi acolo, ii pot numara pe degetele de la o singura mana. Pentru ei, insa, stiu ca as face orice imi e cu putinta. Nu pot afirma nimic cu certitudine cand vine vorba de tine. Nu stiu daca vei fi aici doar pentru ca trenul tau a oprit si in gara in care asteptam eu sau daca aceea e destinatia finala. Dupa ultimele intamplari care si-au pus amprenta pe sufletul meu, am incetat sa mai spun ceva clar. Prefer sa raman aici, in bezna necunoscutului. Ciudat, nu-i asa? Obisnuia sa ma sperie asta. Inainte as fi ales intotdeauna ceea ce eram sigura ca pot atinge si nu m-as fi avantat in neant, fara nici cea mai vaga idee la ce ma asteapta in fata. Acum, lucrurile s-au schimbat. Eu m-am schimbat, m-am transformat. Nu stiu daca e bine sau nu... Nu am niciun punct de referinta cu care sa compar. Sa fiu din nou cea care imi da putere sa continui cu inca un pas? Sau sa las la o parte ceea ce insemna confort pentru mine si sa indraznesc sa sper ca de data aceasta poti fi tu cel care imi spune ca trebuie sa ma ridic si sa pasesc inainte? Astazi, as alege a doua varianta. Nu stiu de ce. Am ajuns sa am incredere in tine si asta e periculos pentru mine. Ma simt vulnerabila in fata ta, asa cum ti-am si spus, de altfel. A trecut foarte mult timp de cand nu mi-am mai inlaturat zidurile asa, complet. Asta simt in prezenta ta. Nu isi au rostul acolo - oricum nu le pot mentine in picioare atunci cand inima si mintea devin constiente de imaginea ta. Astazi am mai adaugat o persoana pe lista celor carora le-am permis sa ma cunoasca si care au disparut cu ceva din mine. Cu toate astea, sunt bine. Cat de bine se poate in situatia de fata. Nu a fost prima si, cu siguranta, nu va fi nici ultima. M-a ajutat sa vorbesc cu tine, sa iti spun putin din ceea ce gandesc si ce am pe suflet. Chiar daca a fost doar o zecime din cantitatea de sentimente si idei ce ma impovarau. Dupa ce am terminat convorbirea, am inceput sa analizez situatia si am realizat ca nu o sa imi para rau pentru ca m-am ales pe mine. La urma urmei, daca nici eu nu o fac, atunci cine? Mi-ai spus la un moment dat ca ai reusit sa iti pastrezi indrazneala de a crede in zile mai bune pentru ca nu ai lasat totul sa te afecteze si pentru ca ai mers pe premisa ca tu esti singurul care conteaza pentru tine. Am adoptat putin din aroganta si din stilul acesta al tau de a fi. Poate de asta sunt acum capabila sa ma gandesc la ziua de maine fara sa ma intreb constant "de ce?". Am de gand sa fac un test. Vreau sa imi port din nou zambetul de imprumut si sa vad daca iti vei da seama ca nu e real. Doar asa, ca o simpla curiozitate. Stiu ca raspunsul nu va afecta cu absolut nimic ceea ce esti tu pentru mine, dar vreau sa imi dovedesc mie ca am avut dreptate si ca nu e doar in mintea mea tot ceea ce se intampla cu noi.

Am mai facut o noapte alba. Ciudat cum mintea mea reuseste sa imi trimita semnale si sa imi spuna ca e momentul sa vorbesc cu tine. Nu stiu de ce m-am trezit,. Nu stiu de ce te-ai hotarat tu sa vorbim tocmai atunci. Cert este ca exista o conexiune. Asta nu o pot nega. Ma uimeste de fiecare data si da, recunosc, am avut zambetul acela tamp atunci cand am deschis ochii si am vazut ca tu erai "la capatul celalalt al firului". Ma bucur ca am decis sa raspund desi vestile pe care mi le-ai dat nu au fost tocmai cele mai bune. Cu toate astea, era cazul sa le aflu oricum. Si a fost mai bine daca ai fost tu cel care mi le-a spus. Nu stiu ce va fi pe viitor si, sincer, in momentul de fata, nici nu imi doresc cu prea multa ardoare sa aflu, dar de un lucru sunt sigura, am castigat un prieten. Esti prezentul meu si sper ca voi putea spune asta mult timp de acum inainte.

Saturday, March 28, 2015

untitled

Zambesc ca un copil care isi poate strange in brate jucaria preferata. Zambesc ca o adolescenta ce simte pentru prima oara emotiile unui on indragostit. Si, nu in ultimul rand, zambesc asemenea femeii care stie ca a intalnit linistea pe care a cautat-o cu atat de multa ardoare.

Trezesti in mine ceva ce este cu totul si cu totul nou. A trecut ceva timp de cand ai inceput sa fii motivul pentru care surad si totusi nu incetez sa fiu uimita atunci cand descopar efectele pe care le ai asupra mea. Trairile nu sunt necunoscute, dar senzatiile ma coplesesc cu intensitatea lor de fiecare data cand suntem impreuna si chiar si atunci cand imi apari in minte. Desi am mai facut pasii acestia si am mai mers pe drumul pe care am pornit si acum, ceva e diferit. Nu pot decat sa ma uit in jur, sa imi cercetez sufletul si gandurile. Realizez astfel ca am reusit sa ma ratacesc pe o carare pe care o cunosc, dar pe care nu o pot deslusi cu atentie. Si singurul lucru pe care mi-l doresc acum este sa pot ramane asa. Sa pot ramane in spatiul pe care il definesc treptat, asa cum te definesc pe tine. Imi doresc sa las la o parte graba ce imi e atat de caracteristica si sa ma bucur mai mult de ceea ce am si de ceea ce obtin, chiar daca victoriile sunt, aparent, unele marunte. Totodata, imi doresc si sa ma desprind de abilitatea mea de a ma complace in anumite situatii si de incercarile de a ma convinge pe mine insami ca nu are rost sa caut mai mult, sa vreau mai mult. Nu fac decat sa ma mint atunci cand imi pun astfel de limite si acum am inteles ca nu este deloc potrivit sa actionez asa.
Vreau sa ma opresc din a-mi mai seta obiective pe termen foarte lung si pentru care trebuie sa ma lupt cu morile de vant incercand sa le ating. Sunt, inainte de toate, suma tuturor experientelor acumulate in urma ranilor ce mi-au ramas din trecut si a lucrurilor bune ce au incercat sa le aline pe acestea, dar nu am de gand sa ma mai limitez doar la atat. Am inteles acum ca pentru a ma putea cunoaste cu adevarat trebuie sa iau in calcul si clipa prezenta si cea care va veni.


Spun toate astea acum pentru ca tu esti prezentul astazi. Tu esti telul pe care il am de atins acum, in acest moment. Si vreau sa ma bucur de tot ce inseamna asta. O sa iau lucrurile incet, rand pe rand. O sa adaug usor cate un sentiment, o traire, cate un zambet, la ceea ce imi inunda inima si mintea atunci cand vine vorba de tine. Te cunosc pe tine si realizez ca reusesc astfel sa aduc inapoi ceea ce am pierdut acum mult timp, sau ceea ce am lasat in urma, mai bine zis - caci decizia nu a fost una involuntara. Ma descopar pe mine, cea care era capabila sa se arunce cu capul inainte fara sa puna in balanta chiar si cele mai mici detalii si fara sa vada totul prin prisma negativismului. Nu mai sunt acea copila, nici nu imi doresc sa imi recapat toata naivitatea aceea pe care o aveam la inceputul acestui drum, insa e un sentiment placut sa stiu ca nu am pierdut toate aceste lucruri, ci doar le-am inlaturat, le-am pus intr-un loc in care acum nu imi mai par intangibile. Fiecare lucru nou pe care il adaug la imaginea pe care o ai tu in mintea si in sufletul meu, reuseste sa ma faca sa realizez ca sunt doar la inceput de drum si ca nimic nu vine de la sine. Trebuie sa merit toate acestea, sa mi le castig. Si am de gand sa fac asta in continuare. Vreau sa lupt pentru ca merita. Astazi sunt mai convinsa ca oricand ca am luat decizia corecta. Cu bune sau cu rele, tu esti ceea ce am ales. Tu esti primul gand ce imi apare in minte atunci cand zambesc fara motiv.
  

Monday, February 9, 2015

a million reasons

Ar vrea sa spuna ca azi nu doare. Ca astazi se bucura cu adevarat de soarele ce a trezit-o. Doar ca nu e atat de usor. Nu poate sa traiasca din a se minti in continuare. Simte ca e una din zilele acelea in care nici macar zambetul fals nu isi mai gaseste loc pe chipul ei. Un suflet care a fost de prea multe ori calcat in picioare. La urma urmei, de ce ar face asta? De ce ar cauta din nou puterea de a le trece pe toate? Poate ca a venit si momentul in care sa isi ingaduie sa darame toate zidurile si sa fie doar ea insasi. Sau cel putin, ceea ce a ramas dupa toate incercarile celor din jur de a mai rupe cate o bucatica din carcasa sufletului ei. Dilema ramane, insa, daca va putea fi capabila sa continue fara nicio masca.

Un singur lucru ii trece prin minte acum. Si-ar dori sa ii auda vocea. Vocea Lui. Acea voce care reuseste cumva de fiecare data sa o mai faca sa uite putin din cele ce ii apasa sufletul. Cu toate astea, stie foarte bine ca nu va face asta. Nu pentru ca nu ar avea curajul sau pentru ca nu ar sti ce sa ii spuna, ci pentru ca e constienta ca nu e singura care are probleme. Iar pe El deja l-a pus undeva foarte sus pe lista ei de prioritati. Nu il va deranja pentru ceva atat de simplist in opinia ei, ca si propriile ei sentimente. La urma urmei, intotdeauna a stiut cum sa se descurce singura si sa se aiba doar pe ea. S-a obisnuit. Asta e ceva ce stie ca nu va schimba prea curand la ea.

Stii? E de ajuns sa o privesti ca sa iti dai seama ca nimic nu e la locul lui acum. Ochii... Ochii sunt cei care o dau imediat de gol. Intotdeauna radiau. Aveau o lumina a lor aparte ce o faceau sa para mereu capabila de orice. Astazi insa, nu a mai ramas decat o licarire ce sta sa se stinga. De parca drumul pana la acea stralucire a devenit brusc unul foarte lung si intortocheat. Se vede clar ca acum, daca zambeste - desi asta se intampla rar -, o face doar pentru aparente. E un simplu gest mecanic, o arcuire a buzelor. Nu i se citeste acelasi lucru si in priviri. Nici macar corpul ei nu transmite nimic de genul asta sau macar apropiat. E intotdeauna incordata, atenta la tot ce o inconjoara, iar atitudinea ei este una total defensiva. Se apara, dar nici ea nu mai stie de ce anume. Probabil i se pare mai usor asa. Un scut complet... La sfarsitul zilei, ii e mai simplu daca isi spune ca a mai supravietuit unei alte zile fara sa fie nevoita sa explice ce i se intampla. Oricum nu ar avea un raspuns concret. "Supravietuire"... Pare un cuvant prea dur, dar e doar purul adevar. Caci asta face. Nu traieste, doar merge inainte cu fiecare zi ce trece. Totul a devenit rutina. Aceleasi obiceiuri, aceleasi gesturi, aceeasi gandire. Nici macar la El nu le mai permite gandurilor sa fuga. Cel putin nu asa de des cum o facea. A incetat chiar si sa il viseze. Ar vrea sa o ia de la capat. Sa se intoarca la momentele si la starile pe care i le aducea pana si cea mai banala discutie pe care o aveau impreuna. Pana atunci, insa, continua sa ramana in bezna fara puterea de a alege intre stanga si dreapta.

Monday, February 2, 2015

Relieved

Not once you described me as being mean. First as a joke, then being seriously when talking to me or to others. I admit, you made me question myself. And to think about it. Am I really this way? I've tried to find out what are your reasons. But then I've put some effort in this and I've realised it's not a bad thing. Because somehow it's the truth. When it comes to me, things aren't always "rainbows and unicorns". I mean... yeah, I really like being an optimistic person and trying to bring a smile on everyone's face, but that's all. When something bothers me I can't hide it and I am not scared that talking about it will hurt somene's feelings. So, I guess you could say that yes, I am mean because I tend to care more about my own thoughts and feelings. I am mean because I don't choose to cover the truth in a coloured blanket in order to make it easier to swallow.


At the end of the day, the correct question is why not to be this way? What do I have to lose? I would rather put a smile on my face to match my sarcastic comments than showing my insecurities. It's just who I am. Who I've become, actually. I am starting to realise that the way you've chosen to picture me doesn't bother me at all. And I really like being this way so I'll take it as a compliment. Anyway, I know that you didn't meant to use it at something else. I continue to be amazed by how fast you discovered me. Others stood by my side years and weren't able to find the real me. For you were enough just three months. It's a weird feeling. I am not used to it. Not even know after all this time. So here I am, smiling like a complete idiot. It's 4 a.m. I should really get some sleep. But my mind doesn't agree with me.


So what I am trying to say is that I am mean. But I am ok with it. Because even though it made me tougher, it also allowed me to see who my true friends are. And it was also the quality that guided my instinct to let you come into my life. So far it has made a good job.

Sunday, January 18, 2015

nothing.

Dor... Oare de cand n-am mai spus sau, mai bine zis, n-am mai simtit nevoia sa urlu "mi-e dor sa..."? Pare perfectiunea intruchipata, dar nu e asa. Am uitat de dor. Si nu am nimic de castigat din treaba asta. Pentru ca a uita de dor a insemnat pentru mine sa uit si de ceea ce voiam. Am uitat de asteptari, am uitat de sperante. E adevarat ce se spune, daca nu ai asteptari, nu te lovesti nici de dezamagiri. Doar ca... Daca nu astepti nimic, atunci ce te mai poate face sa te cutremuri? Ce iti mai poate aduce fiori si zambete? Presupun ca asta e partea rea a partii bune. Si totusi, oare cum ar fi acum sa simt dorul? Si mai ales, de ce simt nevoia unui suspin? Nu ar trebui sa fie asa. Ar trebui sa ma bucur ca nu imi mai incarc sufletul si cu acest sentiment. Nu reusesc, insa, sa fac asta. Nu reusesc decat sa ma complac intr-o stare de indiferenta totala. Cu toate acestea, nu imi e de ajuns. Astazi nu mai vreau asta. Vorba cantecului, "dor sa-ti fie dor". Cu asta ma lupt acum. De aceea am ales scrisul. Reusea mereu sa ma faca sa simt ceva. O persoana draga mi-a spus acum ceva timp, cand a citit cateva din randurile mele, ca eu scriu ca sa transmit sentimente. Ei bine, daca este intr-adevar asa, atunci astazi vreau sa fac asta si pentru mine. Vreau sa recitesc ce am asternut aici si sa pot spune ca am spart zidurile si ca am revenit la realitate. Nu pot sa nu ma intreb totusi, cu o oarecare senzatie de teama, daca asta e realitatea mea? Daca nu mai am la ce sa ma intorc? Raman in lumea asta de acum inainte? Oare aici este cu adevarat locul meu? Recunosc, nu am raspunsul la intrebarile astea. Adevarul este ca nici macar nu sunt sigura ca vreau sa il aflu. Caci daca ar fi unul afirmativ nu stiu cum as reactiona. Poate atunci as putea sa obtin ce vreau. Poate atunci mi-ar fi dor, stiind ca nu mai e nimic din trecut la care sa revin. Imi pastrez, totusi, o urma de optimism - nu stiu de unde gasesc intotdeauna puterea sa fac asta - si imi spun mie insami ca nu e totul terminat si ca va veni si ziua in care se va schimba ceva. In definitiv, cine as mai fi fara asta? Ce ar mai ramane?






Ma intorc totusi la ideea cu care am inceput. Mi-ar fi dor. Sincer, chiar mi-ar fi. Dar de ce sa imi fie? Ce as putea gasi in trecut de care nu am facut inca tot posibilul sa ma agat? Tot ce imi vine in minte este imaginea vechiului eu. De asta merita sa imi fie dor. De inocenta si de naivitatea pe care le aveam odata. Atunci cand am inceput drumul asta. Poate mi-ar fi dor de copilul acela care nu stia mare lucru, dar avea o inima mare. Oamenii care m-au cunoscut atunci au realizat ca m-am schimbat. Cei care nu ma stiu altfel decat asa cum sunt acum, vad in mine o persoana foarte diferita decat ceea ce incerc sa redescopar. La ce m-as intoarce? Grea intrebare. As pasi pe vechile-mi urme pentru a regasi puterea de a vedea binele in ceea ce ma inconjoara. Mi-as lua inapoi inima, asa cum era odata, intreaga, nu plina de cicatrici si de rani ce nu par a se mai opri din sangerat. N-as renunta, insa, la partea intunecata ce se simte ca acasa acum in sufletul meu. Spun asta pentru ca nu vreau sa fiu din nou vulnerabila. Nici nu cred ca as mai stii cum sa fiu asa. Mi-am ferit de lume prea mult timp partea asta. Probabil asa am si facut-o sa dispara. Nu ma mai caracterizeaza. Stiu ca undeva mai este ascunsa o farama din mine, chiar imi doresc sa o gasesc iar. Doar ca nu stiu drumul pana la ea. Nu stiu ce trebuie sa dau la o parte pentru a o descoperi. Oare ce ziduri trebui sa inlatur? Unde e? Din nou intrebari, dar niciun raspuns. Chiar as vrea sa le aflu intr-o zi. Stiu, insa, ca mai am mult de mers pana in punctul acela.

Monday, January 5, 2015

P.S., I'm happy

Dear friend,


Today I was able to woke up wearing a sincere smile, It's amazing how a little gesture like this can change my whole perception about something. I used to be afraid of getting out of my comfort zone. Actually, I still am. Only that since last night something is different. You made that possible for me. Somehow you managed to show me that I am the one in charge and that it's me who decides when things are overstepping some boundaries and I need to get back in my safe place. I admit, it wasn't very easy opening up to you and showing you the real me. I gave you the last part of my soul. The fear is constant now. The fear that you will decide to leave at some point and that I won't have anything left. What's really surprising it's the fact that I feel like I can bear that fear. That I can fight with it and overcome it. Because now I know that it will always be a part of you that will put my insecurities to sleep. And today it's enough. Maybe this was exactly what I needed. A hand to guide me in the darkness. You were there at the right moment. I have no idea if you know what you mean to me. I've tried to tell you. I really did. But the fact is that I am not very good at revealing my feelings. Telling you about how you were able to gain my trust was already a big step for me. I feel proud that I could do that. Honestly. Because I don't usually to stuff for me. As you said, I need to stop being a rabbit and to find my courage.


You know? Now I am in that new place. I have made more steps towards that mirror. I can see myself way more clear. I don't want to come back in my safe zone. I know that it's better for me if I leave my fears behind and just go with the flow. I will try to do that. It will be overwhelming, I am sure of that... All I can say for sure right now is that I like you. And that's scary. Because I think that you can be the one that will make the head of the list. I am frightened of what you can make me do. You were the only one who knew how to temper me. And you did it without making me regret it. I actually enjoy being like this. I feel like I needed it. I know that the old wild me is not far, but now I have discovered this new side and it fits me just perfect. The best combination between the devil I used to be and the angel I will never become. That's how I feel now. It doesn't mind me that I am no longer wasting nights or that I have stopped using alcohol as a method to be able to have fun. I've lost all that and it's perfect. I had my moments, now it's time to focus more on myself and on what it's good for me. Also, I've decided I will no longer let myself being driven by the ones who don't do the same thing for me. From now on I will try to be more realistic although I will not lose my dose of optimism. I want to learn how to stop letting others hurt me without me having a word to say about it. I'm done. "I am the one who matters". That's what you've said to me last night. I want to be like that too. To follow that advice. The strange thing is that today the change doesn't scare me as it used to do. Now I want to embrace it. I believe in these words and, what is more important, I believe in me. I have the necessary power to do this step without looking at what I leave behind. I can do this because what I have in front of me is more important. I want to trade tears for some smiles. It won't be easy but I don't care. I know that the road will have a lot of obstacles and that I will encounter people who will try to make me stop or to go the other way, but I will always keep in mind my main goal. My happiness. It's there. All I need to do is to be strong and to have faith in me. I'm done living for others. I will make this story about me. And I know I will succeed because I am not alone. I have amazing people with me. And they won't let me stop. You have become one of them. I will keep you in my head as final destination. Whenever I will feel lost it will be enough to see your smile and I will remember why I've started this journey and what is its purpose.


I'd like to think that someday you will read these words but I guess that this step remains too big for me at the moment. And even though you won't read them soon, I still want to thank you for taking the time to find me the key and for giving me the strength to walk out of the zone. You showed me that I was not mistaken when I have chosen you to listen to my late words. Thanks for showing that you actually care despite our differences and for letting me become that naive child once more. You made it easier for me and it was exactly what I needed then when I was starting feeling the claws of loneliness.


With love,
     
            a tormented heart

Powered by Blogger.