Old and new

N-am mai scris de cand ai plecat. Ma intreb, a fost o coincidenta cruda sau ai luat cu tine si partea din mine care isi gasea alinarea in cuvinte? Iluzia pe care mi-o creasem a disparut. Nu stiu ce ma mai mira, eram mai mult decat constienta ca o sa punem punct. E o parte din mine, insa, care nu e multumita cu finalul ce ne-a oprit din goana spre nicaieri. Ce e cu adevarat surprinzator, este ca nu doare. Linistea pe care o adusesei in viata mea si care imi lipsise atat de mult pana sa te intalnesc a ramas alaturi de mine. Stiu ca intotdeauna voi avea un prieten adevarat in persoana ta. Mi-ai demonstrat-o de multe ori chiar si dupa ce am incetat sa fiu cea care te imbratiseaza dimineata. Adevarul este ca nu am mai scris de cand s-au schimbat lucrurile intre noi pentru ca imi era frica. Imi era frica sa imi las mintea sa fuga si sa ii permit inimii sa se deschida. Nu voiam sa ma simt din nou la pamant. Am reusit cumva sa nu fac asta. Se pare ca in tot acest timp, tu nu incercai sa ma fac sa te iubesc pe tine, ci pe mine. Ti-ai indeplinit misiunea cu succes. Mi-ai redat increderea pe care o lasasem in urma mea acum prea mult timp. Sunt bine acum. Pot sa zambesc asa cum nu am mai facut-o des in ultimii ani, pot sa te vad si sa nu ma incerce sentimente contradictorii. Ma indragostisem de tine, dar nu te iubeam. Nu asa cum am crezut la un moment dat. Recunosc, ma bucura acest gand. Caci nu as fi vrut sa fii motivul lacrimilor mele. Tin la tine si ti-am pastrat un loc in sirul oamenilor pentru fericirea carora as face orice. Mi-ai devenit prieten si o sa ramai asa pentru totdeauna. De azi inainte o sa imi permit sa fiu fericita. Mi-am cautat cu atata ardoare linistea in ultimul timp incat, in drumul meu haotic, am uitat de fericire. Acum, insa, a dat ea peste mine. Mi-a deschis fereastra sufletului si s-a strecurat acolo fara ca eu sa imi dau seama. Cu fiecare cuvant pe care mi-l adresa si cu fiecare imbratisare, inima mea incepea sa ii devina casa. Acum a devenit "EL". Un EL care ma iubeste neconditionat si la sentimentele caruia raspund cu reciprocitate. Era o perioada cand nu credeam ca mai exista posibilitatea de a ma deschide asa in fata cuiva, dar am reusit totusi sa o fac. Si ma bucur in fiecare zi de alegerea facuta.

Iubind-o pe Ea

Se intalnisera din intamplare. Soarta ii adusese in aceeasi incapere in care ea deja isi facea veacul de ceva vreme. Renuntase de cateva luni la distragerile atentiei, era concentrata pe munca si pe schimbarile ce aveau sa ii ofere o sansa sa avanseze. Lasase la o parte orice alte idei, la urma urmei, oricum nu mai gasise pe cineva a carui voce sa ii faca ramasitele inimii sa tresare. Cand a aparut el, totul fusese absolut normal. Zidurile erau la locul lor, armele pregatite sa traga. Starea defensiva era una cu care se obisnuise. Usor usor au inceput sa vorbeasca. Ramasese uimita de felul lui de a gandi si si-a dat seama ca se simte bine in preajma lui. Nu stia ce inseamna asta pentru ea. Credea ca inima i se inchisese total atunci cand plecase acel el in urma cu ceva luni, dar se pare ca destinul ii pregatise o surpriza. Si, desi nu crezuse niciodata in soarta si era de parere ca totul tine numai de ea, acum simtea ca lumea incepe sa ii fuga de sub picioare. Realiza cu fiecare zi care trecea ca incepe sa zambeasca sincer din nou. Era socata de acest fapt, nu stia unde se ascunsesera toate mastile ei si unde ii disparuse zambetul de imprumut. Fiecare discutie a lor ii apropia si avea sentimentul ca lui ii putea spune orice. Se stiau de aproape o luna, dar sufletele lor pareau a fi desenate de acelasi pictor. Isi dorea sa lase orice teama deoparte, insa nu ii era usor. Prefera sa il priveasca si sa incerce sa ii descifreze gandurile. Uneori parea ca si el are aceleasi idei, se simteau bine impreuna si totul era foarte simplu atunci cand vorbeau. Din cand in cand, insa, putea simti cum el isi ridica un zid si isi acopera inima. A hotarat ca cel mai bine este sa nu forteze lucrurile si a preferat sa lase totul sa vina de la sine. Totusi, cu greu se abtinea sa nu fie aprope de el. Au mai continuat asa o perioada, sentimentele lor accentuandu-se, desi niciunul nu vorbea despre ele. Tot ce si-ar fi putut dori plutea undeva deasupra lor, insa ei nu aveau curajul sa isi inalte privirile. Intr-una din nopti, insa, totul avea sa se schimbe. Era o seara ploioasa de primavara, iar furtuna incepea sa devina stapana pe intreg pamantul. Tunetele si fulgerele erau singurele care scoteau din rutina orasul adormit. Doar cateva masini indrazneau sa alerge pe strazile ude, rareori. Si, in intunericul acela, mainile sale au cuprins-o. In momentul in care i-a auzit inima batand, ea a simtit ca ii lipsise acest lucru, desi nu il mai avusese pana atunci. S-a simtit libera. Au urmat cuvintele pe care amandoi le cautau, insa doar el a avut curajul sa le si faca auzite. Tot ce a fost ea in stare sa faca, a fost sa isi ridice capul si sa il sarute scurt. Deja il alesese, pusese stapanire pe inima ei. Din momentul acela au devenit nedespartiti. Se simteau bine unul cu celalalt si, de cand degetele li se impletisera, era completa. Fericirea, insa, ii era umbrita. In inima ei era un mare gol si o teama imensa ca nu ii va putea oferi aceeasi iubire cu care el o invaluia in fiecare clipa a vietii. A decis sa lase frica la o parte si i-a oferit tot ce ii mai ramasese dintr-un suflet sfasiat. Era constienta ca nu e de ajuns, insa era cea mai de pret comoara a ei. A reusit astfel sa il iubeasca. Cand a realizat ca e gata sa ii spuna cuvintele acestea, a ramas fara glas. Nu ii venea sa creada ca putea iubi din nou pe cineva. Cu toate acestea, chiar o facea. Il iubea enorm. Iubea tot ce inseamna el si isi dorea din tot sufletul sa il faca fericit. Zambetul lui devenise prioritar pentru ea si isi promisese ca va lupta cu orice si cu oricine va incerca sa il inlature. Stia ca e reciproc. El era mai mult decat ar fi indraznit ea vreodata sa ceara de la viata. Nu intelegea cum poate un om sa fie atat de asemanator ei si cum poate toata fericirea aceasta sa existe. Isi dorea sa faca totul cu el, chiar si cele mai mici gesturi insemnau enorm pentru ca erau impreuna. Viata nu le promitea decat bine de acum inainte. Si se decisese sa imbratiseze acest sentiment. Cu mainile impreunate puteau face orice. Acum era constienta de asta.

Meaningless

Negru. Intuneric total. Oriunde si-ar intoarce privirea, nimic nu se intrezareste. Treptat, panica incepe sa ii cuprinda gandurile, bataile inimii auzindu-i-se ca ritmul din ce in ce mai accelerat al tobelor. Sa fie oare cosmar sau realitate? Niciun raspuns... Orice incercare de a-si aduce aminte detalii despre cum a ajuns aici este in zadar. Mintea sa refuza orice act de cooperare. Isi da seama ca singurul lucru pe care il mai poate face acum este sa caute o iesire. Trebuie sa inteleaga ce este locul acesta si de ce se afla  aici. Obisnuia sa spuna intotdeauna ca nu exista destin si ca propriile-i decizii sunt cele ce ii ghideaza drumul in viata. Ei bine, daca a avut vreodata dreptate, atunci inseamna ca trecutul sau detine cheia acestui vid. Decide sa se opreasca din goana fara scop si sa puna punct negativismului ce incepuse sa ii incetoseze ratiunea si alege sa respire si sa isi puna intrebari concrete. E rezultatul alegerilor sale, asta insemnand ca, in mod contient sau nu, pasii sai l-au adus aici. El e trecutul, el e prezentul si tot el e viitorul. El e universul. Acum totul pare mai clar. Incepe sa se simta din ce in ce mai familiar cu nimicul ce il inconjoara. Cu timpul, mintea incepe sa ii ghideze pasii, la inceput timid, siguranta in sine crescandu-i, insa, cu fiecare pas.

Sa fi trecut ore, minute, secunde? Cine poate sti? Aici nu exista inceput sau sfarsit, nu exista ieri sau azi. Aici e doar el. Si totusi mana sa a atins ceva. In orice alta parte a lumii, ar fi spus ca mintea sa ii joaca feste si ca o pala de vant i-a mangaiat degetele. Aici, insa, el este vantul. Stie insa prea bine ca a simtit ceva. Sovaitor, alege sa se intoarca si gaseasca acel ceva ce a ales sa ii tulbure linistea ce devenise parte din el si cu care ajunsese sa se identifice. Cu fiecare pas pe care il face, starea initiala de panica incepe sa il cuprinda, imbratisandu-i parca oasele tremurande. Deodata, in departare, o stralucire slaba isi face simtita prezenta. Instinctiv, isi intoarce privirea - se obisnuise cu neantul -, curiozitatea, insa, isi spune cuvantul. Intotdeauna a fost o persoana dornica sa afle tot ce e nou si sa descopere tainele celor din jur. Hotaraste ca si acum trebuie sa reactioneze la fel. Intreg organismul i s-a oprit la vederea unui lucru atat de neasteptat in cadrul acela pe care ajusese sa il considere "acasa". A mai staruit cateva momente si apoi a ales sa isi infrunte temerile. In clipa in care a facut primul pas a realizat ca isi privase plamanii de oxigenul necesar. A inspirat profund, continuandu-si drumul catre acel element-surpriza pe care inca nu stia cu ce sa il asocieze. Apropiindu-se, o stranie senzatie de calmitate incepea sa ii cuprinda intregul corp. Sentimentul nu ii era necunoscut, cu fiecare pas facut, tot mai multe detalii cuprinzandu-i mintea si sufletul. Fiori, emotii si fericire suprema. Se intreba ce poate fi... Avea toate piesele lipsa, insa nu stia care e imaginea de ansamblu. Se simtea aproape ca... "Dar nu poate fi", isi spunea in sinea lui. Aici? Cine ar fi crezut ca intr-un loc atat de sumbru, isi putea gasi loc tocmai ea? Sa fie dragoste ce simte? Ar vrea sa creada ca e doar o inchipuire si ca un astfel de sentiment nu ar putea fi intalnit in negura ce il inconjoara, dar nu poate sa se minta in continuare. Stie bine ce simte, desi ii este greu sa accepte. Un chip i se contureaza treptat in minte si, privind mai atent, isi da seama ca poate descoperi aceleasi trasaturi in fiinta ce ii sta in fata. Coplesit peste masura de tot, isi ascunde privirile. O parte din el se intreaba daca inchipuirea ei ar  disparea daca sta indeajuns de mult cu ochii inchisi, protejat de intunericul ce ii devenise adapost. Cu toate acestea, stie ca nu poate face asta. O stare de nervozitate il cuprinde, transformandu-se in disperare acuta. Realizeaza ca acum intunericul il doare, transmitandu-i impulsuri electrice in intreg corpul. Ar vrea sa deschida ochii, sa o vada, sa isi ingroape fata in parul ei, fiind constient ca nu ar mai avea nevoie de nimic altceva. Atunci ar putea muri linistit. Si, desi este constient ca alegerea pe care o va face il poate costa scump, deschide ochii si o priveste cu nesat. Abia in momentele acestea, cand o are atat de aproape isi da seama ca pana acum absenta ei a fost cea care l-a tinut in intuneric. Ii era dor. Atat de mult dor sa isi simta inima vie... Iata ca acum este posibil. O mana tremuranda isi face loc catre chipul sau, atingandu-l gingas. Se lasa prada ei si buzele li se intalnesc. Lumina care a insotit-o l-a cuprins acum si pe el, facandu-l sa se simta complet. Odata cu iluzia intunericului, insa, incepe sa dispara si linistea, iar trupul incepe sa ii devina constient de rani. Atat de multe rani, plagi sangerande ce ii acopera pielea sfasiata. Durerea se intensifica, iar respiratia este din ce in ce mai sacadata. Ar vrea sa urle, sa tipe pana cand dispare totul, dar nu poate articula niciun cuvant. Cu ultimele puteri, intinde mainile catre ea, constent ca este singura alinare pe care o poate obtine acum. Nu reuseste sa o cuprinda, insa. Isi ridica privirea si observa consternat ca ea s-a indepartat si il analizeaza. Nu intelege nimic. De ce nu e langa el? Si, mai ales, de ce are acel suras malefic pe chip? Picioarele refuza sa ii mai sustina greutatea si cade. Intins pe pamantul rece, parasit si de ultima speranta, incepe sa isi aminteasca. Zambetul acela este ultimul pe care l-a vazut inainte de caderea ce i-a provocat toate ranile. Flacarile incep sa il cuprinda de nicaieri si nu mai suporta. Ar vrea sa moara, sa puna capat aici, sa nu mai simta nimic. Realizeaza prea tarziu, insa, ca moartea il insotea de mult timp. Inca de cand ea l-a impins de pe acea stanca, afisand acel zambet. Ironic, nu? Acelasi zambet ce l-a facut sa iubeasca a reusit sa il si ucida.

In afara crematoriului, o fata statea si plangea necontenit de cateva minute bune. Nimeni nu o intreba nimic, aici intrebarile nu isi aveau rostul. Fiecare isi vedea de proprii demoni. Dupa ce totul s-a terminat, un angajat al acelui loc sumbru i-a inmanat o mica urna cu tot ce mai ramasese din omul pe care l-a iubit. A luat-o fara sa spuna nimic si s-a indreptat usor catre masina parcata undeva la mica distanta de intrare. S-a urcat pe locul soferului, lasand micul recipient pe scaunul din dreapta si, punandu-si ochelari de soare, porneste masina zambind. Lacrimile de imprumut i se uscasera deja de mult.

Conclusions and Blood

SÍNGUR, -Ă, singuri, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care nu este însoțit de nimeni, fără niciun tovarăș, fără altcineva. ♦ Singuratic (1), solitar, izolat, retras; părăsit. 2. Prin forțele sale, fără ajutorul, intervenția, îndemnul, voia cuiva; din proprie inițiativă. ♦ De la sine. 3. (Precedând substantivul) Numai unul; unic. Singurul drum spre oraș. ♦ (În construcții negative) Niciun. Nu putea articula un singur cuvânt. ♦ (Adverbial) Numai, doar. Singur tu nu mi-ai plăcut. 4. (Determină subiectul sau obiectul; uneori ține locul numelui) (Eu sau tu, el etc.) însumi (însuți, însuși etc.) chiar eu (sau tu, el etc.) în persoană. Am eu singur grijă. – Lat. singulus. 


M-am gandit mult la cuvantul acesta in ultimul timp. La prima vedere, pare simplu,, usor de inteles si de definit. Lucrurile se schimba, insa, atunci cand incerci sa explici ce inseamna cu adevarat aceasta insiruire de litere pentru tine ca si individ, ca fiinta umana. Cand esti insa cu adevarat singur? Cand poti afirma cu certitudine ca ai ajuns intr-un punct in care nu mai ai pe nimeni langa tine si esti "solitar, izolat, retras; parasit"? Care este limita pe care trebuie sa o incalcam pentru a ne acorda acest atribut? Esti singur atunci cand simti ca cei din jurul tau aleg sa te lase balta sau esti singur atunci cand esti inconjurat de zambete, zambete care, insa, nu mai au puterea sa iti atinga sufletul? Tind sa inclin balanta spre a doua varianta. Sunt de parere ca poti spune ca esti singur in clipa in care bataile inimilor ce iti erau odinioara harta spre fericire, incep a se pierde in neant, devenind din ce in ce mai silentioase, mai intunecate, asemenea razelor soarelui care cedeaza in fata puterii nemarginite a noptii. Singuratatea nu poate fi conturata prin cateva cuvinte, chiar fiind ele in perfecta asociere cu sensul brut al acesteia. Singuratatea se simte, din pacate, mai aspru decat lama unui cutit sau a loviturilor fizice pentru care evitarea nu a mai fost o solutie. Si asta este posibil pentru ca durerea provocata nu este una ce poate fi alinata cu pansament sau gheata. 


Si atunci, care este raspunsul? Cum putem sa ne "vindecam" de singurutate, si, mai ales, ce masuri pot fi luate pentru a nu ne intalni cu ea pe drumul nostru in viata? Lucruri greu de spus, aproape imposibile. Am invatat ca singuratatea nu poate fi ocolita. Ca, mai devreme sau mai tarziu, tot isi face loc in inimile noastre, acaparandu-ne si trasand linii total diferite pe cerul nostru. Singur... un cuvant poate prea trist pentru a fi folosit si pentru a-i permite sa ne conduca. Ce este cu adevarat dezolant, insa, este faptul ca nu putem avea niciodata siguranta momentului in care starea acesta decide sa dea peste cap tot ceea ce noi credeam a fi concret in destinul pe care ni-l creasem. Revenind acum la intrebarea incipenta, realizez ca putem spune ca suntem singuri atunci cand oferim atat de mult oamenilor din jurul nostru, incat nu ne mai ramane nimic sa ne oferim noua insine. Cand ajungem sa facem din propria fericire un punct situat mult prea jos pe lista de prioritati. Intr-o oarecare masura, suntem proprii creatori ai acestei conditii machiavelice. Alegandu-i pe altii in favoarea noastra, reusim sa permitem a fi dezamagiti si sa ne incredem sperantele in asteptari mult prea mari. Si atunci cand ajungem jos, cand sufletul ne sangereaza si pamantul incepe a ne acoperi incetul cu incetul, nu ne ramane de facut decat ca, in imposibilitatea noastra cinetica, sa privim inainte. Sa realizam ca primul pas spre a ne ridica din negura este sa ne acceptam propriile defecte si, imbratisandu-le, sa invatam sa le vedem ca fiind parte definitorie a noastra. Numai atunci, cand vom putea intelege ca suntem singurii capabili a ne elibera de aceasta povara, vom zambi sfidator si vom realiza ca am invins singuratatea. 

done!

"Trecutul pe care l-ai iubit candva", asa te-ai referit la mine. Nu ai facut decat sa imi confirmi ca am avut dreptate cu tot ceea ce am crezut despre tine. Mai devreme sau mai tarziu, roata se intoarce de fiecare data. Nu a trebuit decat sa am putina rabdare si ai ajuns din nou la mine. Ce nu stii tu, insa, este ca ceea ce ai gasit acum nu mai seamana deloc cu ceea ce ai lasat. Intr-o oarecare masura, ai fost piatra mea de hotar. Cel care m-a facut sa inteleg ca sunt puternica. In momentul in care ai plecat, mi-am promis mie ca nu o sa vars nici macar o lacrima dupa tine, oricat de tare ar fi durut acele ultime cuvinte pe care mi le-ai spus. Faptul ca am reusit sa fac ce imi propusesem mi-a demonstrat ca sunt capabila de mult mai multe. M-a intarit. Acum, cand ai sunat - dupa tot acest timp - ti-am recunoscut vocea imediat, mi-am dat seama din vorbele tale ca nu te-ai schimbat prea mult si ca ai continuat sa traiesti intr-o lume a ta. Ceea ce nu pot spune si despre mine, insa. Niciunul dintre cuvintele tale nu a mai avut puterea sa ma faca sa ma cutremur asa cum se intampla cu ceva timp in urma. M-ai intrebat cat a trecut de atunci, ti-am raspuns sincer ca nu stiu. Daca stau sa ma gandesc, in linii mari, cred ca undeva in jur de un an si jumatate. Nu as putea sa iti spun ceva mai concret de atat. Am inchis o usa in acea seara in urma mea. Si am avut grija sa o las asa. Asa cum ti-am zis si astazi, nu imi pare rau ca am facut asta, era cazul sa se si termine povestea noastra. Am certitudinea ca esti cel la care nu o sa ma intorc, desi a trecut atat de mult timp si ranile sunt de mult transformate in cicatrici. Am incetat sa mai privesc in urma de cand ai plecat. Si nu doar la tine, ci la tot ceea ce ma tinea acolo. Nu m-am mai intors pentru nimeni si am incercat, pe cat posibil, sa ma gandesc la mine si sa imi setez alte prioritati. Nu a fost deloc usor, dar am reusit. Am reusit sa gasesc oamani extradordinari pe care sa ma pot baza de fiecare data cand am nevoie, am putut sa spun sincer ca m-am indragostit din nou - indiferent de finalul pe care l-a avut povestea respectiva - si, nu in ultimul rand, am reusit sa ma privesc in oglinda si sa fiu mandra de mine. Mandra ca mi-am depasit unele temeri ce ma impiedicau sa zambesc din toata inima. Am considerat mereu adevarata afirmatia conform careia oamenii nu se schimba. Inca fac asta, dar nu pot sa nu o raportez la mine si sa realizez ca totusi unele lucruri nu mai sunt la fel. Cu toate astea, prefer sa cred ca nu m-am schimbat, doar m-am maturizat. Am inlaturat aspecte negative ale vietii mele si am facut loc experientelor noi, experiente din care sa pot invata ceva si care sa imi permita sa ma dezvolt si sa cresc. Ma bucur ca am pus punct atunci. Ma bucur ca m-a durut sufletul atunci si ca m-am simtit atat de aproape de sol. Toate m-au ajutat sa ma ridic de doua ori mai puternica. Sunt mai linistita acum. Sunt stapana pe mine si stiu ca asta ma va ajuta mult pe viitor. Dupa apelul de la tine si dupa seara in care te-am vazut si am vorbit putin cu tine, fata in fata, am simtit multe lucruri. Cel care ma face sa admit ca nu m-am schimbat, ci doar am modificat cateva trasaturi, este sentimentul acela machiavelic ce m-a cuprins in clipa in care ti-am intors spatele si am stiut ca privirea ta ma urmareste. Nu a fost nevoie sa verific, te cunosc. Chiar si dupa tot acest timp. Ma vrei inapoi, mi-ai demonstrat asta. Iti pare rau si ai vrea sa schimbi finalul nostru si sa inlaturi distanta ce a aparut. Doar ca in lumea mea nu te mai asteapta nimic. O sa ramai intotdeauna o sabie cu doua taisuri in sufletul meu. Am tinut la tine, destul de mult chiar, nu am de gand sa neg asta si, in acelasi timp, te-am urat. Pe tine pot sa spun cu adevarat ca te-am urat, desi a fost doar pentru cateva secunde. Te-am urat in momentul in care m-ai amenintat si te-am urat atunci cand m-ai crezut capabila sa iti fac rau prin a recunoaste ceea ce era intre noi. Mi-a trecut repede sentimentul acela, dar a ramas gustul amar. A ramas gandul ca tu te-ai putut schimba total intr-o perioada atat de scurta. Probabil de asta afirm acum cu atat de multa certitudine ca esti un capitol incheiat. Nu o sa mint, ma bucur ca te-ai intors si ca acum avem sansa sa ne salutam si sa ne zambim sincer cand trecem unul pe langa celalalt. Asta era singurul meu regret din tot ce a insemnat povestea noastra. Nu mai e cazul acum. Pot rasufla usurata. 

Presupun ca nu imi mai ramane de spus decat "Multumesc". Multumesc pentru ca ai plecat... multumesc ca te-ai intors.