Lacrimi... Amintiri... Iubire

Acum simti...
Lacrimi? Nu.
Zâmbete? Nici.
Amintiri? Poate.
Regrete? Întodeauna.
Iubire? Nu stiu.

Dar atunci erau...
Lacrimi? Multe.
Zâmbete? Da.
Amintiri? Întodeauna.
Regrete? Nu stiu.
Iubire? Mai multa ca niciodata.

Ce uremeaza? Nu stiu. Poate nimic. Poate asta a fost tot.
Tot? Da, tot. Toata iubirea, toata prietenia, toate amintirile...
Plângi? Nu. Cum sa plâng? Am plâns destul.
Râzi? Da. Adica am râs... ironic. Nu mai râd acum.
Ce ai de gând? Sa nu dorm. Am de gând sa stau treaza si sa ma uit pe geam si sa ascult muzica pâna dimineata... vreau sa uit tot.
Cum? Nu stiu. Ma gândesc ca daca vine primavara cu ploile ei si o sa stau sub picaturi sa simt cum... hm, iar aberez. Ok, lasa-ma. Habar n-am cum. E destul de greu.
Ce vrei sa uiti de fapt? Tot ce înseamna amintiri.
Crezi ca o sa poti? Nu. Stiu ca nu o sa pot... bine!?!
Daca ti-as cere sa-mi descrii starile pe care le-ai simtit ai putea? Ma torturezi sa stii... dar da, as putea.
Cum e sa iubesti? E greu. Adica n-am stiut daca iubesc sau doar vreau sa iubesc atunci când ar fi trebuit sa stiu. Dupa ce am pierdut, mi-am dat seama ca iubeam nebuneste. Si momentul în care mi-am dat seama a fost... un soc. Dar ma rog, vorbeam de iubire, de sentiment. Este cel mai frumos sentiment. Nu stiu cum sa spun acum pentru ca am cam uitat cum e.... din pacate. Dar îmi amintesc ca devii aiurit si nu mai stii pe unde calci si stai în pat ore întregi si te gândesti la "el" sau la "ea" si îti dai seama din când în când ca zâmbesti pâna la urechi pentru ca ti-ai amintit cine stie ce cuvânt frumos ti-a spus nu stiu când. Si apoi mai sunt momentele în care te gândesti cum ar fi sa "îl" sau sa "o" saruti. E cu adevarat placut... Adica totul e foarte simplu. Faci tot felul de nebunii si pretextul e simplu: "sunt îndragostit(a)."... nu ca n-ai fi.
Dar sa pierzi pe cineva cum e? Oribil. La început eu nu constientizam ca am pierdut. Si apoi... E dureros. Încerci sa faci tot felul de lucruri ca sa nu te uite respectivul sau respectiva. Si când te respinge, înnebunesti pâna ajungi sa plângi. Cert e ca în misiunea de "recuperare a persoanei iubite" nu e loc de orgoliu. Cine e în situatia asta si-si spune "da ce mai vrea sa mai fac... sa ma mai scuteasca.." ala pierde sigur. Mda. Dupa ce esti respins de câteva ori, ramâi un pic pe gânduri si te faci în toate felurile si îti spui ca n-ai stiut sa apreciezi ce aveai si asa mai departe... depresie totala. Dar daca ar fi sa mai trec prin asa ceva, stiu ce as face... as trece peste trucurile minore, as vorbi direct despre ce ma preseaza, ceea ce n-am facut înaine. Cazurile fericite sunt sa te vrea înapoi sau sa-ti spuna sa te mai chinui un pic. Când ti se spune clar ca nu mai ai ce face, ca ce faci, faci degeaba, ca sentimentele nu mai sunt reciproce... doare... dar e mai bine sa ti se spuna ca sa uiti, decât sa nu ti se spuna ca sa speri degeaba... eu le doresc celor care trec prin asta... succes si sa treaca cu bine peste asta... poate chiar vor reusi sa fie iertati.

Dar tu cum ai trecut peste asta? Suferind. E mult de suportat, asta e în principal sentimentul.. de tristete. Tin minte ca a fost un moment de sinceritate din partea mea si de respingere din partea lui. Dupa ce am vorbit, am zis de vreo 10 ori "gata" cu ochii închisi. Apoi am ascultat "freedom" si am dansat si m-am culcat ascultând muzica , pe care o ador si asta pentru ca mi-am propus sa nu plâng si am reusit. Dar urmatoarele doua saptamâni a fost tortura.... apoi încet încet mi-a trecut... ma obisnuisem cu ideea.

Tu... Ea... Voi...

Inca o dimineata in care te-ai trezit cu acelasi chip intiparit in minte. Inca o noapte in care ai visat un singur zambet, al ei. Nu stii de ce. Tot ceea ce poti constientiza este ca inca o simti langa tine. Dupa atat timp in care trecusei peste, au venit aceste ultime 3 zile in care nu ai putut sa te gandesti decat la ea. Credeai ca ti-ai reprimat toate sentimentele pe care le aveai. Ca totul a luat sfarsit in ziua in care ai pus punct. In care ai decis ca era prea complicat pentru tine sa treci peste toata invidia si rautatea altora. Stiai foarte bine ce simteai pentru ea, ca era singura persoana care te-a inteles intotdeauna. Si acum iti dai seama ca nimic nu a trecut. A fost de ajuns sa ii vezi doar o data surasul nevinovat si ai realizat ca inca o iubesti. Si astazi te-ai trezit cu regretul in suflet, cum faci de cateva zile incoace. De cum ai deschis ochii, nu ai fost in stare decat sa te dai jos din pat si sa pasesti usor spre fereastra, sa asculti picaturile de ploaie asternandu-se. Iti place sa crezi ca si ea face acelasi lucru. Ti-e dor de diminetile petrecute impreuna. Ti-e dor sa o vezi asa, intinsa in pat, acoperita doar pe jumatate de un asternut subtire, dar cu ochii plini de speranta, gandindu-se la ziua pe care ti-o va dedica. Ti-e dor sa te uiti la ea si sa vezi ca e fericita vazandu-te asa, doar cu pantalonii de pijama pe tine, total nearanjat, dar perfect in opinia ei. Acum, nu mai ai nimic din toate acestea. Te simti pustiit, secatuit de vise. Ai da orice sa fie totul ca la inceput, acum stii. Vrei sa fie nou a ta, sa o protejezi si sa o adori. Sa o simti tremurand de fericire la fiecare sarut, la fiecare mangaiere. Vrei sa stii ca nimic nu poate sta intre voi. Sa ii spui tot ce simti, ca regreti, ca trebuia sa ai curajul sa continui fara sa iti pese de ce vor zice altii. Esti dispus sa faci tot ce tine de tine ca sa o aduci inapoi. Si asta vei face.

Crampei de gand

E acolo. Cum a fost si pana acum. Asteapta. Ce asteapta, nu mai are rost sa se intrebe, stie deja. Pe tine. Asa cum o face de ceva timp incoace. Cum s-a intamplat? I se pare atat de ciudat. Nu isi poate da seama cand a fost acel moment in care ai devenit mai mult decat un simplu prieten. De fapt, daca sta putin si se gandeste, realizeaza ca nu era un lucru chiar atat de greu. Tu ai fost cel care a ajutat-o sa treaca peste toate. Tu stii tot ce se intampla in sufletul ei, sau, mai bine spus, stiai, caci de sentimentele care o macina acum incet nu ti-ai dat seama. Inainte, aduceai o bucurie nevinovata in viata ei, ai vazut ce era mai bun in ea si ai ajutat-o sa se descopere. Ai indemnat-o atunci cand simtea ca nu mai putea si tot tu i-ai dat aripi sa zboare cand era la pamant. Erati un tot unitar. Va completati. Erati cei mai buni prieteni. Pana in sufletul ei au aparut aceste sentimente. Fara sa vrea, s-a indepartat de tine. O doare acest lucru, tu faceai lumea ei mult mai buna, dar acum simte ca nu te mai merita. Ca nu mai are dreptul sa fie doar prietena ta. Ar da orice sa poata pastra ceea ce v-a unit de la inceput, dar ii e frica. Teama ca intr-o zi te va vedea cu altcineva o face sa se mentina la distanta. Sa distruga treptat tot ce ati cladit in ultimii ani. Stie ca e puternica, dar ceea ce simte e mai mult decat poate indura. Nu poate lupta cu tine. Esti prea important pentru ea. Cu greu, decide sa isi ascunda dragostea pe care ti-o poarta undeva, intr-un colt indepartat al sufletului si sa continue cu prietenia pe care o pretuieste. Va aparea in fata ta ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Ca si cum ultimele zile ar fi fost doar in imaginatia ei. Doar proiectia ipotetica a unor ganduri purtate de vant. Stie ca a facut alegerea corecta, stie ca te vrea langa ea ca si pana acum. Vrea sa fii in continuare persoana care ii sterge toate nemultumirile cu un zambet. Vrea sa fii tu, sa fiti voi. Va fi mereu prizoniera unor sentimente fara viitor, dar, cu toate ca le-a lasat la o parte deocamdata, ele nu vor inceta niciodata sa existe si sa creasca in sufletul ei.

A fost...

De ce? De ce ai intepat-o in inima si ai umplut-o cu un venin atat de dulce? De ce iti simte respiratia gonind prin venele ei? Stii, am vazut-o si eu... Mereu cu acelasi zambet inocent, mascandu-si sentimentele. Insa e un element care o tradeaza, ochii. Ei nu pot spune minciuni, ei nu pot oglindi decat adevarate trairi, pure ganduri, fara ascunzisuri. Si acum? De ce pretinzi o grija care nu isi are rostul? De ce o aduci incet, incet pe piedestalul de pe care ai azvarlit-o atat de brusc, fara sa te gandesti cat de greu ii va fi sa se ridice? Poate tu nu realizezi, dar lucrurile astea nu ii fac decat mai mult rau. Stie prea bine ca nu sunt decat iluzii perdute, dar ii e dor... De tot ceea ce a fost odata. Se agata de aparente, ramane doar cu gandurile. Traieste in trecut, hranindu-se cu amintiri, dar nu ii pasa, caci acolo esti tu. Acel "tu" care a invatat-o sa nu regrete, care a ocrotit-o si care a facut-o sa fie ea insasi. Acel "tu" pe care l-a iubit si care a distrus-o. Ma uit la ea si vad ca e constienta de faptul ca nu ar trebui sa se mai gandeasca la tine. Ai facut-o sa te urasca, dar ea nu poate simti ceva atat de dur. Nu pentru tine. Stie ca timpul nu vindeca ranile, ci doar le cicatrizeaza, dar prefera sa se amgeasca cu gandul ca va fi bine intr-o zi. Nu stie cand va fi acea zi. De un singur lucru e sigura, ca tu nu vei disparea complet din inima ei niciodata. Vei fi mereu cel care, la un moment dat, ai fost lumea ei, ai fost aerul pe care l-a respirat. Te-a iubit. Te-a crezut. Te-a iertat. Din secunda in care ai plecat si ai lasat-o acolo, pe aceeasi banca, in acelasi parc in care a inceput totul.

Un vers.. de ajuns

De mult nu m-a mai facut un vers sa ma cutremur toata... de mult nu am mai simtit emotie cittind o poezie, mai ales in fata calculatorului... de mult nu mi-am mai amintit de ceea ce eram... a trecut ceva timp de cand nu m-a mai influentat atat de mult un prim vers... dar totul s-a schimbat acum cateva zile.. cand am descoperit cateva versuri in care ma regaseam... o sa vi le impartasesc si voua...

Ana Blandiana - "Dans in ploaie"

Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze de la tâmple până la glezne,
Iubiţii mei, priviţi dansul acesta nou, nou, nou,
Noaptea-şi ascunde ca pe-o patimă vântul în bezne,
Dansului meu i-e vântul ecou.

De frânghiile ploii mă caţăr, mă leg, mă apuc
Să fac legătura-ntre voi şi-ntre stele.
Ştiu, voi iubiţi părul meu grav şi năuc,
Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele.

Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt
Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe -
Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ,
Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe!

Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze şi destrame-mă vântul,
lubiţi-mi liberul dans fluturat peste voi -
Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul,
Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi!