Dar sa le luam pe rand... cum spuneam, decorul. Bucuresti, capitala, oras imens. Aglomeratie, galagie multa si persoane care cred ca un zambet poate fi cea mai mare pierdere de vreme. Insa, pe cealalta parte, sunt si exceptiile si lucrurile bune care vin la pachet cu cele rele. Oportunitati, varietate si multe altele ce incanta privirile si mintea.
Personajele... aici lucrurile stau altfel. Putine sunt cele care au ramas in peisaj. In jur de cinci sau sase, daca stau sa le numar. Si stiu, pare ciudat sa spun asta, nu? Pentru ca, in fond, majoritatea persoanelor pe care le cunosc sunt aici. Doar ca asta e momentul in care iti dai seama cu adevarat cine iti sunt prietenii. Cine mai da un telefon sau un sms sa vada cum iti merge. Cine sta bine-mersi fara tine si cine isi aminteste de perioadele petrecute impreuna. As fi ipocrita sa spun ca imi pare rau de faptul ca unii s-au indepartat. Nu imi pare, chiar deloc. Pe cine am vrut sa am alaturi, am pastrat. Asa e normal. Unii pleaca, unii raman, iar altii vin. Sunt si din cei din ultima categorie destui. Colegi noi, persoane care impart aceleasi trairi ca si mine. Departe de ceea ce insemna confort, stabilitate si liniste.
Actiunea... Si aici totul este nou. Un stil mai alert, mai putin timp irosit pe nimicuri si mai mult petrecut in compania unor hartii. Insa m-am adaptat. In doar trei saptamani am reusit sa ma obisnuiesc cu toate si sa imi gasesc un loc.
Dar mai e ceva. Ceva ce nu poate fi incadrat in niciuna din cele trei categorii de mai sus. Mai esti tu. Cel al carui apelativ nu il mai scriu cu majuscula, cel care nu imi mai ocupa mintea in noptile in care somnul nu apare. Si totusi am momente in care imi e frica. Desi stiu cu certitudine ca am pus punct, ca am terminat cu tot ce ma lega de tine, eu tot ma tem. Ma tem sincer de ziua in care imi vei aparea in cale. Cand, fara ca niciunul sa intentioneze asta, pasii nostri ne vor aduce unul langa celalalt. Ce o sa fac atunci? Cum o sa ma comport? Stiu ca va fi testul suprem la sfarsitul caruia voi afla cu siguranta daca ceea ce eu consider ca am obtinut dupa acesti trei ani si jumatate va fi cu adevarat al meu. Abia atunci imi voi da seama daca indiferenta si nepasarea pe care le simt acum sunt reale sau sunt doar niste masti ce mi-au ascuns sufletul in tot acest timp. Nu imi ramane decat sa astept acea clipa si sa sper ca totul va fi bine.
