Sunday, May 26, 2013

past, present or future? what will it be?

Discutam acum cateva zile cu cineva despre posibilitatea intoarcerii in timp... Pe o perioada limitata, ce-i drept, de ordinul secundelor sau al minutelor. Astfel incat sa nu existe sau, mai bine zis, sa fie cat mai redusa tentatia de a trai in trecut. Discutia a continuat, subiectele s-au schimbat, dar nu pot nega ca in minte mi-a ramas intrebarea... Ce as face eu daca as putea retrai doua minute la alegere din tot ce am avut pana acum? Doar doua minute, de fiecare data cand mi s-ar face dor sau cand as vrea sa imi amintesc. Care ar fi acelea? E greu de raspuns sincer la intrebarea asta. Caci nu stiu. Probabil la fiecare alegere m-as gandi ca putea fi altceva. Alte momente, alte persoane, alte sentimente. Si nu stiu... Nu stiu daca as alege clipa in care am invatat sa zambesc cu adevarat sau pe cea in care am simtit ca am un motiv sa continui. Daca mi-as acorda cele doua minute celui care m-a iubit sau celui pe care l-am iubit.

Poate... Poate as alege uneori chiar si momentele in care am simtit ca nu mai pot. Doar pentru a-mi aminti ca nu a fost un capat de drum. Ca am reusit cumva sa o iau de la capat. Nu as vrea sa le uit nici pe acestea. Momentele in care totul parea in zadar, dar in care am gasit puterea sa mai fac un pas. In care am indraznit sa cred ca asta nu e tot. Ca se poate si mai bine. Da, cu siguranta as face si asta macar o data. M-as intoarce acolo doar pentru a-mi demonstra mie ca nu trebuie sa fie asa. Ca, desi aia a fost partea cea mai grea, cu un zambet pe buze si cu cineva drag alaturi, toate trec.

Si uite ca asa am gasit un raspuns si la o a doua intrebare. A lui, de data asta. "Cum poti fi atat de pozitiva?" Adevarul este ca zambesc acum pentru ca am plans atunci. Am puterea sa rad pentru ca am fost si in extrema cealalta. Am invatat pe pielea mea diferenta dintre un suflet impovarat si unul inarmat chiar si cu cel mai mic gand pozitiv posibil. Sunt optimista pentru ca am fost si genul care nu avea asteptari prea mari destul timp. Am realizat ca nu aveam nimic de castigat nici daca eram cea care tinea mortis sa se razbune sau careia nu ii pasa de ce avea sa ii aduca ziua urmatoare. Si am decis sa schimb asta. Am (re)devenit copilul optimist si fericit pe care il stiam. Am invatat sa zambesc din nou si sa ma bucur chiar si de lucrurile marunte. La un lucru nu m-am intors, insa... la naivitatea pe care o aveam atunci. Am lasat-o in urma si am inlocuit-o, in schimb, cu o oarecare doza de rautate. Nu mai sunt cea care le permitea tuturor sa faca ce vor, dar nici nu mai caut sa fac pe toata lumea sa plateasca imediat pentru alegerile facute. Acum stiu sa merg inainte cu un zambet pe chip si, in acelasi mod, pot sa distrug pe cineva daca este nevoie.



In fine, revenind la "cele doua minute", pot spune ca, desi niciodata nu as fi pe deplin incantata de momentele la care as decide sa ma intorc, as avea totusi certitudinea ca am avut un motiv intemeiat sa revin acolo. As vrea... Sincer, chiar mi-as dori sa am puterea sa fac asta. Pentru ca sunt destule clipe peste care timpul nu si-a pus amprenta. Uneori le simt chiar mai vii decat realitatea care ma inconjoara. Fiecare din ele are o importanta aparte si toate la un loc m-au facut ceea ce sunt astazi. Si ar fi placut sa stiu ca exista o sansa sa fiu din nou acolo, sa retraiesc senzatiile avute atunci si sa le dau amintirilor un ragaz.




"poti sa faci orice... sa savurezi vesnic o prajitura, sau o bere, sau un sarut, orice .."                                                                                                               M.M. 

Tuesday, May 21, 2013

Maybe...

How is she today, you ask? Why? Why do you even bother to do that even though you know that she will say the same words, "I'm fine"? Have you ever wondered if you are capable of hearing the truth? If you can deal with the moment when she decides to stop the torrent of lies that has started a long time ago? What would you do if someday she comes to you and instead of the usual answer you would hear that she is sick and tired? Tired of always faking a smile, tired of always pretending to be the strong one. What if she tells you that she can't do this anymore? That she has reached a point where it is too hard for her to make another step and that she can't handle with holding the weight of the whole world on her shoulders? How would you react if you would see her crying? If, at some point, she breaks down the walls that have covered her soul for so long and the tears appear. Would you be able to listen to her and, even more important, to understand her? Will you realise that you have to do more than to say some pretty words? Those won't be helpful. She is the kind of girl that needs a hug, a kiss on the forehead and to feel that out there, in this big world, there is a person who still cares about her... one person is enough for her. But she needs to have the certainty that you can be her person before showing you the part of her that she has been hiding. She needs to know that this time it won't make a mistake if she chooses to see in you a confident. You have to understand that this isn't easy for her. She was hurt before and now it's difficult for her to make this decision. It may seem hard at first but you have to have patience and you will see that it was worth it.
Powered by Blogger.