so much better

Spusesem cu ceva timp in urma ca am de gand sa fac cumva ca blog-ul asta sa ajunga la tine. Caci tu erai in mare parte protagonistul postarilor mele. Acum, insa, nu mai stiu ce sa zic... E greu sa ma despart de el. In fond, a fost singurul care mi-a fost alaturi indiferent de ora la care aveam nevoie sau de pauzele lungi pe care i le ofeream. Aici sunt eu. Cu bune si cu rele. Si nu am puterea sa o iau de la capat in alta parte. In plus, nici nu ai stii ce sa faci cu el. Probabil nici nu ai trece de primele randuri. Intelesurile ascunse nu au fost niciodata punctul tau forte. Asa ca, avand in vedere ca numele tau nu apare pe nicaieri, ti-ar fi destul de greu sa te asociezi cu personajul care a umplut atatea pagini virtuale. In concluzie, nu, nu am de gand sa iti inmanez acest premiu. Nu ai stiut sa il castigi. Iar acum este prea tarziu. Si nu mai am niciun motiv sa mai iau in calcul posibilitatea asta.

Am trecut prin toate cu tine. Prietenie, iubire, ura. Si am ajuns la nimic. Doar ca de data asta e unul constructiv, daca pot spune asa. In sfarsit, dupa patru ani, am reusit sa fiu impacata cu mine insami. Sunt linistita. Nu fericita, doar linistita. Sunt multumita cu ce am, cu cei pe care ii am alaturi. Nu mai am asteptari de la anul care vine. Daca reusesc sa raman asa cum sunt, imi e de ajuns. Da, as vrea si sa fie mai bine, nu am de gand sa fiu ipocrita, dar daca nu se poate, nu voi fi dezamagita.

Back in business, I guess!

     Neliniste, furie... Inca una din zilele in care nu imi gasesc locul in lumea asta care ma inconjoara. Cand totul imi pare complet strain si lipsit de sens. Si, ca de fiecare data, nici acum nu am un motiv concret pentru toate starile care nu imi dau pace. E adevarat, trecuse ceva timp de cand nu am mai ajuns aici. Dar nici nu imi era dor sa ma simt asa.

     Cred.... cred ca astazi mi-e dor. De copilul ala indragostit si de tine. Sau poate doar sunt obisnuita sa asociez toate astea cu tine. De obicei Tu erai motivul. Tu, cel al carui apelativ inca il mai scriu cu majuscula, desi nu meriti. Si nu ai facut-o niciodata. Sau poate doar de prea putine ori in comparatie cu momentele in care nu trebuia sa iti ofer decat dispretul meu. Dar asta tine de trecut. Tu nu mai ai nicio legatura cu prezentul meu. Tu nu mai joci niciun rol in ceea ce tine de deciziile pe care le iau. Dar, cu riscul de a ma repeta, imi e dor. Sa ma simt asa cum o faceam odata cand imaginea ta imi aparea in minte. Poate asta e si adevaratul motiv pentru care a existat el. Cine stie? Poate de asta mi-am permis sa las garda jos si la il las sa treaca de zidurile pe care le creasem. Desi stiam foarte bine ca asta ma va face pe mine vulnerabila. Dar nu mi-a pasat. Nu atunci. Nu cand totul parea bine. Si da, am ajuns din nou de unde am plecat. Aceeasi fortareata, recladita.

     Doar ca... Ma saturasem. Sa par mereu ca nu imi pasa de nimic, sa nu dau atentie, sa nu ma implic. Si am decis sa pun capat. Nu a fost cea mai buna alegere, stiu asta, dar aveam nevoie de asta. Aveam nevoie sa simt. Era de datoria mea macar sa incerc sa readuc la viata copilul ala. Pentru ca stiu ca nu a disparut. Doar sta acolo linistit, asteptand. Un impuls, un semn cat de mic pentru a reaparea. Si nu am de gand sa il ascund niciodata. E parte din mine, e ce ma face ceea ce sunt. E centrul fiintei mele... Alaturi de vise, iluzii, lacrimi si zambete, el e cel care ma ajuta sa trec peste toate. Sa spun ca e bine si sa merg mai departe.

     Mai mult, nu stiu ce sa mai scriu. Presupun ca au disparut zilele in care umpleam pagini intregi cu ganduri. Acum imi e greu si sa mai incep o postare, asa ca nu mai pot spune nimic despre a o termina. Si imi pare rau pentru asta. In fond, scrisul e singurul lucru care ma ajuta si care ma elibereaza complet de tot de ma apasa. Nu imi mai ramane decat sa ma mint spunandu-mi ca nu mai am subiecte care sa merite a fi asternute aici. Dar stiu ca nu e asa... Cred ca pur si simplu incep sa uit cum sa fac treaba asta bine. Nu mai am aceeasi indemanare in a folosi cuvintele potrivite pentru a descrie scenele care se joaca pe scena vietii mele. Ce stiu insa cu siguranta e ca nu o sa ma opresc. Indiferent de "halul" in care voi ajunge sa scriu. Pentru ca stiu ca in clipa in care voi decide sa pun punct aici, voi termina si cu mine.

Untitled

29.11.2012

Se pare ca asta a fost. Am facut tot ce tinea de mine. Am trecut si peste ziua de ieri, peste ultima incercare de a recupara ce s-a pierdut pe drum. Ce ai lasat tu in urma. Asa ca am decis sa fac si eu acelasi lucru ca si tine. Sa inchei si sa merg mai departe. Caci pana la urma despre asta e vorba, nu? De pasii pe care ii fac inainte. Fara alte priviri aruncate in spate.


02.12.2012

No more you... Parca asta spusesem. Dar azi te-am vazut. Pentru prima oara dupa ce s-a terminat totul. Si a fost extrem de ciudat pentru mine. Sa stiu ca suntem in acelasi loc, la doar cateva mese distanta unul de celalalt, dar sa nu iti pot adresa nici macar un simplu "buna". De ce? De ce ochii tai m-au adus in starea asta? De ce stau acum aici scriindu-mi gandurile in loc sa dorm? Stii? Mi-a fost cam greu sa ma concentrez si sa iau parte la discutii dupa ce te-am zarit. Si toate astea dintr-o prostie. Dintr-un simplu reflex al meu. Poate daca nu m-as fi intors atunci nu te vedeam. Dar am facut-o. M-am uitat in spate si erai acolo. Prezent, real. Si zambeai... Te pricepi de minune la asta. Nu cred ca te-am vazut vreodata altfel. Tocmai mi-a trecut prin minte un cliseu, dar care se potriveste de minune cu situatia asta: erai atat de aproape si totusi atat de departe. Sunt constienta ca privirile aruncate in seara asta sunt singurele interactiuni pe care le voi mai avea cu tine. Dar azi nu mi-au fost de ajuns. As fi fugit de la masa doar sa vin langa tine. Sa te vad, sa te salut. Imi era de ajuns un singur cuvant pentru a ma scoate din starea asta. Problema era ca acel cuvant trebuia sa vina de la tine. Si stiu ca asta e imposibil. Nici macar nu te-am vazut cand ai plecat. Oare te-ai uitat in urma? Macar pentru o secunda. Oare te-ai gandit sa faci macar o simpla incercare? Nu cred. Ai spus "gata" prea usor pentru a-ti parea rau acum. Sau pentru a avea vreo indoiala. Nu asa as fi crezut ca se vor termina sapte luni in care ne-am impartasit idei, ganduri... In care am ras si in care am fost seriosi unul cu celalalt. In fine, acum e tarziu oricum pentru lucrurile astea. Oricum nu ii mai pasa nimanui, nimeni nu asculta. Cel putin, nu cine ar trebui sa faca asta.

Clipe

Stii momentul ala in care scoti telefonul din buzunar si nu vrei decat sa ii dai un mesaj? Sa il intrebi ce mai face? Poate doar te-ai plictisit, poate ti-e dor de o discutie ca cele trecute sau poate doar esti curioasa cum a fost ziua lui. Daca a fost totul ok sau daca stresul a fost prea mare.

Ciudat este insa ca nu poti. Degeaba ii vezi numarul acolo. Degeaba pastrezi toate mesajele pe care vi le-ati trimis de-a lungul timpului. Nu va mai fi asa de acum inainte. Pentru ca el a decis sa puna pur si simplu punct. Fara niciun semn, fara niciun motiv clar. Doar punct. Si si-a ales cel mai prost moment pentru asta. Exact in clipa in care tu decisesei ca te-ai saturat sa fiti doar amici. Cand tu ai acceptat in sfarsit ce insemna faptul ca el iti umbla prin minte necontrolat. 

Si acum? Acum ce iti mai ramane de facut? Nimic. Doar sa stai sa te uiti la telefon, sa citesti conversatiile ramase si sa te gandesti ca nu vei mai avea niciodata parte de asta. Ca desi mai aveai atat de multe lucruri sa ii spui, nu va mai fi posibil. Ca toate vor ramane doar niste ganduri pierdute in mintea ta. Stii si tu ca incerci in van sa il inlocuiesti. Nu reusesti decat sa te certi cu majoritatea persoanelor cu care vrei sa vorbesti ceva. Sau pur si simplu ajungi la o discutie banala. Iti lipseste ce ai avut. Ti-e dor de tot ce a fost chiar daca pentru unii ar parea total lipsit de importanta. Dar tie nu iti pasa de parerile lor. Nu ai facut-o pana acum si nu vei incepe. Vei mai face o singura incercare. Poate maine se va schimba ceva, poate nu. Ramane de vazut.

Something else

Trebuia sa imi dau seama... Sa stiu ca lucrurile se schimba... Cand zambeam necontrolat la un mesaj de la tine... Sau cand un simplu "buna" imi inveselea ziua... Dar nu vreau sa ajung aici. De abia scapasem de chestiile astea...

Si mi-e frica. Sunt terifiata de gandul ca m-as putea indragosti din nou. Ma tem de tot ce presupune asta. De zambetele fara sens, de clipele de fericire aparute din senin. Mi-e frica sa devin dependenta de ele. Mai bine ramaneam la lucrurile astea cu vechiul "El". In fond ma obisnuisem. De la el ma asteptam. Dar acum ii iei locul. Si incepi sa semeni din ce in ce mai mult cu el la partile mai putin bune.

Si acum? Acum as bate pe oricine. O stare ca asta am. Pentru ca tu, "baiatul de nota 20", cum te descriau ceilalti, te-ai dovedit a fi de 0,20 pana la urma. Ironia sortii, nu? Nu mai semeni deloc cu cel pe care l-am cunoscut. Cu care stateam sa vorbesc vrute si nevrute.

Dar asta e... Eu am gresit, stiu bine asta. Am invatat ca nu am nimic de castigat de pe urma iluziilor. Dar asta e felul meu. Si nu vreau sa ma schimb. Cu atat mai putin pentru un baiat. Voiam sa ma cunosti asa cum sunt. Nu cum ai vrea sa fiu. Se pare ca pentru tine nu a fost de ajuns. Asta sunt eu... Mereu mi se pune pata pe ce nu pot sa am. Oricum, o sa fiu bine. Cumva mereu reusesc sa ma ridic. Am trecut peste "El", cu tine ar trebui sa fie floare la ureche, nu? Doar ca ai reusit sa imi intri pe sub piele in tot acest timp.

De trei zile stau cu gandurile astea. Scriindu-le si rescriindu-le... Uneori modificandu-le, dandu-le un alt aspect, iar alteori doar adaugandu-le altele. Cert e ca nu s-a schimbat nimic. Nici macar mesajele de la "El" nu au reusit sa faca ceva in privinta asta.. Asa ca incep sa ma ingrijorez...

words...feelings...

New life... cam astea sunt cuvintele care descriu perfect ceea ce se intampla acum, prin ceea ce trec. De unde sa incep? Totul e schimbat. Decorul, personajele, chiar si actiunea. E o lume total diferita fata de cea cu care eram eu obisnuita. Dar nu pot spune ca imi displace. Momentan afirm decat ca e "bine". Sunt la linia de plutire. Nu am avut decat o zi in care am cedat, ceea ce ma surprinde, pentru ca ma asteptam sa reactionez mai urat, dar totul a fost ceva trecator.

Dar sa le luam pe rand... cum spuneam, decorul. Bucuresti, capitala, oras imens. Aglomeratie, galagie multa si persoane care cred ca un zambet poate fi cea mai mare pierdere de vreme. Insa, pe cealalta parte, sunt si exceptiile si lucrurile bune care vin la pachet cu cele rele. Oportunitati, varietate si multe altele ce incanta privirile si mintea.

Personajele... aici lucrurile stau altfel. Putine sunt cele care au ramas in peisaj. In jur de cinci sau sase, daca stau sa le numar. Si stiu, pare ciudat sa spun asta, nu? Pentru ca, in fond, majoritatea persoanelor pe care le cunosc sunt aici. Doar ca asta e momentul in care iti dai seama cu adevarat cine iti sunt prietenii. Cine mai da un telefon sau un sms sa vada cum iti merge. Cine sta bine-mersi fara tine si cine isi aminteste de perioadele petrecute impreuna. As fi ipocrita sa spun ca imi pare rau de faptul ca unii s-au indepartat. Nu imi pare, chiar deloc. Pe cine am vrut sa am alaturi, am pastrat. Asa e normal. Unii pleaca, unii raman, iar altii vin. Sunt si din cei din ultima categorie destui. Colegi noi, persoane care impart aceleasi trairi ca si mine. Departe de ceea ce insemna confort, stabilitate si liniste.

Actiunea... Si aici totul este nou. Un stil mai alert, mai putin timp irosit pe nimicuri si mai mult petrecut in compania unor hartii. Insa m-am adaptat. In doar trei saptamani am reusit sa ma obisnuiesc cu toate si sa imi gasesc un loc.


Dar mai e ceva. Ceva ce nu poate fi incadrat in niciuna din cele trei categorii de mai sus. Mai esti tu. Cel al carui apelativ nu il mai scriu cu majuscula, cel care nu imi mai ocupa mintea in noptile in care somnul nu apare. Si totusi am momente in care imi e frica. Desi stiu cu certitudine ca am pus punct, ca am terminat cu tot ce ma lega de tine, eu tot ma tem. Ma tem sincer de ziua in care imi vei aparea in cale. Cand, fara ca niciunul sa intentioneze asta, pasii nostri ne vor aduce unul langa celalalt. Ce o sa fac atunci? Cum o sa ma comport? Stiu ca va fi testul suprem la sfarsitul caruia voi afla cu siguranta daca ceea ce eu consider ca am obtinut dupa acesti trei ani si jumatate va fi cu adevarat al meu. Abia atunci imi voi da seama daca indiferenta si nepasarea pe care le simt acum sunt reale sau sunt doar niste masti ce mi-au ascuns sufletul in tot acest timp. Nu imi ramane decat sa astept acea clipa si sa sper ca totul va fi bine.

This post has no title!

Ma trezesc de dimineata si ma indrept usor spre bucatarie. Sunt inca pe jumatate adormita asa ca imi torn o ceasca de cafea. A trecut ceva timp de cand am baut ultima oara. Sorb din ea si intre timp ma gandesc ce dracu o fi in neregula cu producatorii astia de cafea in ultimul timp...parca nu mai are niciun gust. Ma pierd in sirul gandurilor si la un moment dat realizez ceva: beau acelasi tip de cafea ca intotdeauna. Si atunci? Sunt eu de vina? Probabil ma imbolnavesc...da, asta trebuie sa fie, imi spun in minte...poate am prins vreo nenorocita de gripa. Offf, numai eu pot raci in mijlocul verii...dar totusi parca mai era ceva. Sigur nu sunt doar eu. Poate e ceasca... ok, acum chiar aberez, nici macar eu nu pot crede asta. E ceasca din care am baut de cand ma stiu...pana...


...in ziua aia. Asta era! Stiam eu ca motivul e altul. Se pare totusi ca eu sunt cea care are probleme. Normal ca nu mai are gust cafeaua. De doua saptamani nu mai are gust nimic... sau miros... sau culoare. De fapt, de doua saptamani nu mai simt absolut NIMIC. Din ziua cand ai plecat. Cand am avut parte de ultima cafea dulce-amaruie. Cand m-am trezit pentru ultima oara langa tine. Cand am petrecut ultima jumatate de ora holbandu-ma ca o nebuna la tine dormind...

Stii? Imi placea sa fac asta. Sa stau si sa te privesc... nimic altceva. Te studiam cu atentie... ajunsesem sa iti stiu fiecare linie a fetei... tot. Erai linistit. Din cand in cand iti miscai buzele... si eu trebuia sa ma dau putin mai in spate. Altfel te-as fi sarutat chiar atunci... mereu m-am intrebat cum ai fi reactionat. Apoi ma apropiam din nou usor... si imi continuam rutina matinala. Pana cand imi pierdeam rabdarea sau mi se facea prea dor sa iti vad ochii deschisi. Asa ca incepeam sa ma joc cu degetele in parul tau... si sa iti desenez forme ciudate pe piept. Doamne, uneori ma mir si eu de cat de copil puteam fi... Si atunci intindeai bratele si ma cuprindeai aducandu-ma langa tine... lipita de corpul tau... si era atat de bine. Ma incanta muzica pe care o facea inima ta. Mereu am avut slabiciunea asta... tic-tac, tic-tac... ca si cum ar fi batut pentru mine. Imi ridicam usor capul si ma izbeau ochii tai caprui... atat de intensi, parca vedeau pana in sufletul meu. Si ma sarutai. Nu scurt, ci ca si cum am fi avut dimineata aia doar pentru noi. Si asa era. Ne sarutam lung, fara sa tinem cont de nimic. Ahhh, cum sa nu raman vesnic indragostita de diminetile alea? Cand, dupa un dus rapid, ne intalneam la o ceasca de cafea care, pe atunci chiar avea gust? Cand ne faceam planuri despre cum avea sa decurga restul zilei?


Iar acum? Acum am ramas doar cu aceeasi ceasca, dar inutila. Si cu un dor. Da, astazi...


Imi e dor!

http://www.youtube.com/watch?v=eM213aMKTHg

New feelings just discovered

Aseara am incercat sa fac ceva si nu am reusit... poate pentru prima data in ultimii trei ani si jumatate... Aveam probleme cu adormitul. Nu voia sa ma viziteze deloc. Asa ca am decis sa fac ce fac de obicei. Sa imi umplu mintea cu imaginea ta. Cu amintirile noastre. Dar nu am putut. Mi-a fost imposibil sa te fac din nou centrul existentei mele. De ce? Nu am nici cea mai vaga idee. Poate ca de data asta chiar trec peste. Inca sunt in stare de soc. Nu imi vine sa cred. Probabil va ma trece ceva timp pana sa imi dau seama de raspuns.


Ceea ce ma uimeste este faptul ca imi e bine asa. Fara tine. Fara noi. Pot sa zambesc. Si e un zambet real. Sunt curioasa daca o sa ma tina starea asta. Caci nu as vrea sa renunt la ea. Nu am niste motive deocamdata. O sa astept sa le gasesc. Dar nu vreau sa ma grabesc.

free words...

Ai reusit sa faci ceva ce m-a pus pe ganduri... I-ai indepartat pe toti de langa noi doar pentru a-mi pune o intrebare. Intrebare la care, sa fiu sincera, nu ma asteptam. Te-ai uitat in ochii mei si mi-ai spus:

"Vreau sa iti pun o intrebare, dar astept un raspuns sincer, unul din inima."

Te-am privit si am ras usor.

"Stii ca intotdeauna iti spun adevarul tie. Esti persoana mea de inceredere. Nu ma ascund de tine."

"Esti fericita?"

Si atunci m-am blocat. am ramas fara cuvinte, fara un raspuns concret. Am stat cateva ore bune cu gandurile ratacindu-mi prin minte, fara sa iti pot spune ceva referitor la ce m-ai intrebat. A venit si seara si eu tot nu stiam ce sa iti zic. Dar noaptea m-a ajutat. Nu am dormit, doar am stat si m-am gandit. Si am realizat ceva. Trebuie sa ma opresc din toata fuga mea, caci de iubit il iubesc pe el, acelasi pe care il iubeam ieri, saptamana trecuta, si acum 5 luni, acelasi pe care o sa il iubesc mult timp de acum inainte, caci peste toate, el e acel "lucru" caruia nu ii dau drumul, peste toate, el e tot pentru mine. Asa e de mult, asa e si azi, si asa o sa fie, dar vezi, acum nu ma mai deranjeaza, cu absolut nimic.

Nu imi mai e frica, nu ma mai sperie amintirile care au ramas cu mine, nu mai am nici cel mai mic gand sa il "las dracului", cum imi spun toti, si "sa imi vad de viata mea". Nu, eu sunt putin mai mult decat "toata lumea", asta n-o s-o uit, eu sunt exact tipa aia pe care ei n-o cred in stare, dar care poate linistita sa isi vada de viata ei si sa il pastreze pe el ca fiind TOT.

Intelegi, sunt fericita, ca te am pe tine, ca a ramas el in gandul meu, ca ii am pe toti cei care ma prind de fiecare data, sunt fericita pentru ca pot. Ti-am promis, mai stii?

Acum stiu ca totul o sa fie bine. Am reusit sa aflu intr-o seara raspunsul tuturor intrebarilor care ma macinau. Stiu de ce l-a durut pe el mai putin decat pe mine. Motivul a fost unul simplu. Timpul lui s-a masurat uneori in mine, iar eu nu am plecat niciunde. Timpul meu il masuram in noi - noi nu am mai avut timp. Stiu, drumul e lung si intortocheat, dar in viata trebuie sa traiesti si sa inveti. Si ceea ce trebuie sa stii, de ce trebuie sa fii constient e ca aripi avem cu totii, dar unii nu stiu de ce.

Astazi plec. Si iti multumesc tie, celui care m-a invatat sa zbor. Sa ma ridic deasupra a tot ce eram.

Astazi... sunt FERICITA!



      baby S.

New hopes and dreams

     M-am intors. A trecut ceva timp de cand nu am mai ajuns aici. Sa scriu. Am fost doar in trecere. Sincer... nici acum nu pot spune prea bine ce fac in momentul asta. Sau ce ar trebui sa fac, mai bine zis. Am multe de zis. S-au acumulat destule in lunile care au trecut. Doar ca nu stiu de unde sa incep. Mi-e frica sa las gandurile despre tine sa imi invadeze mintea pentru ca pana acum am invatat si am reusit sa te las deoparte. Pur si simplu, mi-a fost mai usor asa.


      Iar acum e prea tarziu sa le opresc. Deja gandurile au zburat. Deja esti prezent. Doar ca doare. Dor amintirile, doare fiecare imagine a ta, doare tot. Nu le mai pot opri. Stiam ca odata ce vor evada, se va ajunge la asta. La ceea ce am incercat sa tin departe de mine. Numai ca acum inclin sa cred ca sunt pregatita pentru ce urmeaza. Am certitudinea ca s-a schimbat ceva. Te-am mai scos putin din sufletul si din mintea mea. Stiu asta pentru ca in acea seara totul a fost diferit. Cu toate ca nu parea cu nimic altfel decat in orice alta seara a noastra, atunci am realizat ca incep sa te uit. Si nu mi-a parut rau. Am inceput sa vad in tine ceea ce vedeai tu in mine. Sa te consider doar ceva efemer. Nu am de gand sa ma mai mint pe mine si nici sa ii mint pe ceilalti spunand ca o sa te uit. Nu o sa fac asta. Stiu prea bine. Doar ca acum imi dau seama ca e in regula sa fac asta. Sa ramai ca o amintire in mintea mea. O amintire frumoasa. Pentru ca asta esti.


     Asa cum ti-am spus si tie, nu o sa te uit niciodata, "o sa imi amintesc de tine". Uneori cu zambetul pe buze, alteori cu o lacrima curgand usor pe obraji. Insa niciodata nu o sa o fac cu regret. Pentru ca nu imi pare rau de nimic din ceea ce s-a intamplat intre noi.

         "Noapte buna, copilul meu!"

Ruj, vin si nepasare...

http://www.youtube.com/watch?v=1yw1Tgj9-VU&ob=av2e

Astazi as vrea sa iti spun din tot sufletul meu ca te urasc... ca imi doresc sa te urasc. M-ai adus in punctul in care nu ma mai pot ascunde de nimeni... Nici macar de cei care nu isi dadeau decat arareori seama de adevarata mea fata. Acum pana si ei au vazut ca el nu e ceva serios. Si mi-au spus-o. De doua ori in doua zile. Si au dreptate. Nu imi sclipesc ochii cand ma gandesc la el sau cand ii rostesc numele. Pentru simplu fapt ca e doar "el" si nu "El". Aberez, stiu. Poate ca nu pare a fi nicio diferenta, dar e. Una foarte mare chiar. A trecut aproape o luna si jumatate de cand am decis sa nu ma mai gandesc la tine. E mult mai usor de zis decat de facut.

Nici macar nu mai stiu ce simt. Astazi nu pot spune nici macar ca te iubesc. Astazi nu mai simt nimic. Doar un gol imens, undeva acolo, sus in stanga. Te-am alungat de acolo, dar nu am stiut ca in locul tau va ramane... NIMIC. Nu ma asteptam la asta. As da orice sa nu ma mai lovesc de aceea nepasare pe care o simt atunci cand ma uit in oglinda. Astazi pana si durerea era mai buna decat impasibilitatea asta. Nu stiu daca sunt trista sau nu. Nu stiu daca e bine sau rau, caci in intreaga existenta am confundat notiunile astea si, desi am aprobat mereu binele, m-am trezit imbratisand cu patima raul pur. Nu stiu daca zambetul e fals sau daca lacrimile ce-mi brazdeaza chipul de copila sunt de fericire sau doar de eliberare.

Tot ce stiu e ca voi iesi din starea asta. Nu voi mai permite nimanui sa vada inauntrul sufletului meu... Nu asa cum ti-am permis tie. Oricum, de acum inainte stiu ca nu va mai fi nimic de vazut. Dar imi voi reveni. Pentru ca timpul trece, iar in tango-ul lui nebun, uitandu-si deseori pasii, iti pune piedici peste piedici, lasandu-te sa crezi ca tu esti de vina. Nu imi voi mai asuma greseli pe care nu le-am facut. Ma voi rezuma la ale mele. Nu la ale tale, nu la ale noastre.


Rujul -  pentru buzele ce tanjesc dupa un sarut, desi nu il meriti

Vinul -  pentru noptile in care imi voi aminti ca o zi pierduta e accea in care nu zambesc, iar..

Nepasarea - pentru tine, omul din viata mea care mi-a furat dorinta de a trai cum imi place. 

Time to make a decision!

S-a terminat! A sosit ziua in care am decis sa pun punct. De acum inainte vei avea in fata o noua persoana. Am pus deoparte ultima farama de suflet. Ultimul vis. Le-am ascuns in cutia cu amintiri. O cutie pe care am de gand sa ti-o inmanez la un moment dat. O cutie care ti-a fost destinata inca de la inceput tie. In fond, tot ce contine are legatura cu tine, intr-un fel sau altul. Oricum, eu nu m-as mai recunoaste in nimic de acolo. Toate ar parea iluziile unei straine. Odata cu decizia luata, am disparut in totalitate.

Am in minte de cateva zile bune ideea asta. Doar ca in seara asta a reusit sa se materializeze. De azi inainte nu voi mai fi decat o masca. O persoana lipsita de sentimente, care nu va mai privi in urma. Am alergat destul spre tine. Am intalnit obstacole, dar le-am trecut. Pentru tine. Pentru noi.

Si stiu... Imi va fi dor. Un dor nebun de momentele in care uitam de tot langa tine. Dar gata! Am strans destule resentimente, destule lacrimi mi-au strabatut obrajii. Si chiar daca amintirile vor ramane nestinse, o sa am grija sa le arunc undeva in adancul sufletului. O sa ma straduiesc din rasputeri sa te uit. Sa inchid ochii si sa nu iti mai vad imaginea. Stiu, am incredere in mine, ca va veni ziua in care o sa reusesc asta.


Viaţa este prea scurtă pentru a aştepta după cineva să te iubească în acelaşi mod în care o faci tu !

lost words

In ultimul timp imi zic destul de des ca m-am schimbat. Ca nu mai sunt "papusa" aceea pe care sa o manevrezi asa cum vrei si cand vrei. Care pleaca fara comentarii atunci cand o alungi. Dar oare e chiar adevarat? Nu am nici cea mai vaga idee. Tot ce stiu e ca am momentele ca asta in care imi apari in minte. Prezent, aproape palpabil, dar totusi distant, de neatins. Orice imi aminteste de tine. Iti simt parfumul, mangaierile... Si imi aduc aminte de sarutul acela... Nu a fost nici primul, nici ultimul, dar a fost unul real. Spre deosebire de multe altele. Si acum... Acum am nevoie de tine aici. Fara cuvinte, fara nimic altceva in afara de o imbratisare. Ceva concret de care sa ma pot agata. Care sa imi dea puterea necesara sa continui drumul asta.

Acum doua zile am facut ceva ce nu mai facusem de mult. M-am pierdut in ochii tai. La propriu. Fara sa imi pese de cei din jurul nostru, de zgomotele de fundal, de nimic. Am facut abstractie de toate si m-am lasat coplesita de amintiri pentru cateva secunde. Ar trebui sa te urasc. Stii si tu asta, sunt sigura. Probabil ca te intrebi de ce sunt tot langa tine (e doar un mod de a spune, nu am fost acolo cu adevarat niciodata). Ar trebui sa ma uit la tine si sa simt furie, indiferenta, dar nu pot. Tot ce pot simti e iubirea asta nenorocita care ma distruge treptat. Am incercat, iti jur, am facut orice sa o inlatur, sa o alung, dar in zadar. E imuna la incercarile mele de a o face sa dispara. Uneori am impresia ca imi face in ciuda, crescand in intensitate. Si, cu toate ca spun ca m-am saturat de sentimente, de durere, de suferinta, astea vin la pachet cu clipele de fericire deplina de care am devenit dependenta, asa ca termin acceptandu-le.

Ma gandeam acum la cuvantul "noi". Daca imi vine ceva in minte referitor la tine si la mine cand il aud. Nu stiu ce sa cred. Intotdeauna am fost mai mult "eu" si "tu" decat "noi". Nu arunc vina pe niciunul, amandoi am facut greseli. Nu e loc de intrebari din trecut acum. Dar e imposibil sa nu imi apara acum in minte imaginea inceputului... Nu a fost dragoste la prima vedere. A fost cu totul si cu totul altceva. A fost prietenie. O prietenie sincera, dezinteresata. Au fost ganduri si idei impartasite. Au fost zambete reale, rasete copioase si clipe fericite. A fost suflet pus. In fine, am deviat destul de mult de la subiect, dar ramane totusi ceva comun, Tu. Cel la care ma intorc intotdeauna. Sau cel putin de trei ani si jumatate.

O sa inchei acum... Nu mai am cuvintele necesare la mine...

F**k it!

O sa o iau razna. Cat de curand! Sunt absolut sigura de lucrul asta....

Prostii... Nici macar nu stiu de ce am inceput asa postarea... Sau de ce nu am sters, pur si simplu, cuvintele de mai sus. Ar trebui sa ma obisnuiesc deja cu toate schimbarile de comportament cu care ma confrunt. Incep sa devina din ce in ce mai dese.

Acum ceva timp incepuse sa prinda contur in mintea mea o noua idee... Greu de realizat... Poate chiar imposibil, dar macar ma linistea gandul ca intr-un oarecare moment ma gandisem sa renunt la tine. Imi placea sa cred ca pot da dovada de puterea necesara sa fac asta. Sa rup lanturile care ma tin legata de tine. Am vrut, pentru o clipa, chiar mi-am dorit sa nu te fi cunoscut. Sa nu fi trecut prin toate lucrurile care m-au marcat... Mai mult negativ, din pacate. Am incercat sa te uit. Stiu eu foarte bine lucrul asta si nu am nevoie de nimeni care sa imi confirme vorbele. In fond, ei nu pot sti nimic altceva decat ceea ce vreau eu sa arat. Iar in momentul acesta nu am de aratat decat un zambet, oricat de fals ar fi el.

Astazi, spre deosebire de ziua de ieri, nu mai am gandurile care ma macinau. Nu, astazi este altfel. Pentru ca de data asta ai reaparut tu. Acel "tu" pe care il vad tot mai rar in ultimul timp, mai ales in jurul "prietenilor " tai. Astazi ai fost diferit. Asa cum te-am vazut de putine ori...

Sh*t happens... everyday

Si astazi poate ca e prima zi in care m-am saturat de durere. In care rautatea si bucatile de suflet atarna mai greu in balanta decat momentele in care m-ai facut sa zambesc. Ma intreb cum ai rectiona daca ti-as spune ca azi am inceput sa iau in calcul ideea de a-ti spune un sincer "ramas-bun". Oare ti-ar pasa? Nu stiu... Si, desi mi-ar place sa cred ca da, nu mai am nicio certitudine. Probabil ca m-ai lua in ras, constient fiind de faptul ca nu o sa pot duce la capat ideea asta nebuneasca. Nu cred ca te-as condamna... In fond, nu m-ai cunoscut niciodata. Vreau sa ajung la tine. Stiu asta. Dar, daca pretul pentru a-mi atinge scopul acesta este sa renunt la mine, sa ma pierd, atunci ce rost mai are? Caci nu va mai fi nimic din adevarata "eu" atunci cand voi trece linia asta de sosire.

Iti marturisesc sincer ca nu stiu inca ce drum sa aleg. Deocamdata esti punctul meu de intoarcere. Langa tine e locul la care revin intotdeauna. Parfumul tau e cel care ma cheama, indrumandu-mi pasii catre tine. Atunci intrebarea oricarei persoane care ar citi aceste ultime randuri ar fi: "De ce sa renunt?" Raspunsul: hmm... de data aceasta, nu mai am de gand sa mai spun acelasi obisnuit "nu stiu". Nu, acum o sa spun clar motivul pentru care am luat decizia asta. Am hotarat sa ma gandesc serios sa renunt la tine pentru ca mi-am dat seama de un lucru, cu fiecare pas pe care il fac pe calea asta, o parte din mine dispare. Si stiu foarte bine ca nu va mai reveni. Nu o sa mai fiu niciodata aceeasi, dar refuz sa ajung in momentul in care sa nu mai cunosc persoana care se uita la mine inapoi in oglinda. Refuz sa ajung doar o reflectie a ceea ce eram odata.

O sa ma mai razgandesc de multe ori, stiu foarte bine lucrul asta. Asa fac intotdeauna. Doar ca am invatat ca deciziile spontane sunt cele care conteaza cel mai mult. Una din ele m-a legat de tine, m-a facut dependenta de tine, dar nu o regret. Nu o sa fac asta niciodata. O sa ma intorc la tine. Acum nu mai este doar alegerea mea. Deja ratiunea nu mai are nici un rol in jocul nostru. De ceva timp raspunsurile sunt date de altceva. O sa fiu langa tine din nou, stiu asta, pentru ca inima mea insista. Te cheama, te vrea alaturi. De acum, insa,  ceva va fi schimbat. Chiar daca te va striga, rugandu-te sa vii aici, sufletul meu va fi constient si de partea care te va indeparta. Nu stiu care va iesi invingatoare in razboiul asta. Ma lupt cu mine... Si acum am o arma noua. Urmeaza sa vedem daca va fi si mai puternica.

just a wish...

Astazi vreau sa iti cer ceva... Spune-i tu vantului sa nu mai adie, timpului sa nu mai treaca... Lasa ploaia sa vina, lacrimile sa curga... Sa alerge pe obrajii uscati de soare, de frig... Sa alunge temerile si nesiguranta... Lasa inima sa bata, mintea sa scape din incatusarea ratiunii... Astazi, in clipele acestea, spune-i tu gandului meu sa iti dea pace... viselor mele sa se piarda undeva, intr-o lume straina de tot ce ne inconjoara...

speechless...

2012... an nou, ganduri noi, dar aceleasi asteptari... sau, cel putin, asa cred... nici macar nu stiu ce fac aici acum... de ce scriu... sau ce sa scriu... prea multe lucruri imi trec prin minte acum... sunt constienta ca ar trebui sa iau in calcul doar partile bune ale anului ce s-a incheiat.. si nu sunt deloc putine, doar ca desi s-a terminat intr-o nota pozitiva, inceputul noului an a fost putin diferit decat ceea ce ma asteptam... Tu, El... e ciudat cum reusiti amandoi sa puneti paie pe foc in acelasi timp... si sa nu faceti nimic sa schimbati asta... oricum, nu mai conteaza acum... stiu ca nu are rost... nu pot fi suparata pe voi... pentru asta imi pastrez toti nervii si toate regretele pentru mine... in fond, nu sunt singura care greseste, dar sunt cea careia ii pot face reprosuri... uneori chiar prea multe... si ajung in punctul in care ma intreb daca merita... o intrebare la care imi gasesc repede raspunsul... e acelasi de mult timp si probabil va fi asa si in continuare... da, merita... trec prin focul asta, desi ma transforma treptat in cenusa... nu imi pasa, caci sunt si clipele in care uit de tot ce ma facea sa sufar... si asta conteaza mai mult...