Friday, September 23, 2016

Old and new

N-am mai scris de cand ai plecat. Ma intreb, a fost o coincidenta cruda sau ai luat cu tine si partea din mine care isi gasea alinarea in cuvinte? Iluzia pe care mi-o creasem a disparut. Nu stiu ce ma mai mira, eram mai mult decat constienta ca o sa punem punct. E o parte din mine, insa, care nu e multumita cu finalul ce ne-a oprit din goana spre nicaieri. Ce e cu adevarat surprinzator, este ca nu doare. Linistea pe care o adusesei in viata mea si care imi lipsise atat de mult pana sa te intalnesc a ramas alaturi de mine. Stiu ca intotdeauna voi avea un prieten adevarat in persoana ta. Mi-ai demonstrat-o de multe ori chiar si dupa ce am incetat sa fiu cea care te imbratiseaza dimineata. Adevarul este ca nu am mai scris de cand s-au schimbat lucrurile intre noi pentru ca imi era frica. Imi era frica sa imi las mintea sa fuga si sa ii permit inimii sa se deschida. Nu voiam sa ma simt din nou la pamant. Am reusit cumva sa nu fac asta. Se pare ca in tot acest timp, tu nu incercai sa ma fac sa te iubesc pe tine, ci pe mine. Ti-ai indeplinit misiunea cu succes. Mi-ai redat increderea pe care o lasasem in urma mea acum prea mult timp. Sunt bine acum. Pot sa zambesc asa cum nu am mai facut-o des in ultimii ani, pot sa te vad si sa nu ma incerce sentimente contradictorii. Ma indragostisem de tine, dar nu te iubeam. Nu asa cum am crezut la un moment dat. Recunosc, ma bucura acest gand. Caci nu as fi vrut sa fii motivul lacrimilor mele. Tin la tine si ti-am pastrat un loc in sirul oamenilor pentru fericirea carora as face orice. Mi-ai devenit prieten si o sa ramai asa pentru totdeauna. De azi inainte o sa imi permit sa fiu fericita. Mi-am cautat cu atata ardoare linistea in ultimul timp incat, in drumul meu haotic, am uitat de fericire. Acum, insa, a dat ea peste mine. Mi-a deschis fereastra sufletului si s-a strecurat acolo fara ca eu sa imi dau seama. Cu fiecare cuvant pe care mi-l adresa si cu fiecare imbratisare, inima mea incepea sa ii devina casa. Acum a devenit "EL". Un EL care ma iubeste neconditionat si la sentimentele caruia raspund cu reciprocitate. Era o perioada cand nu credeam ca mai exista posibilitatea de a ma deschide asa in fata cuiva, dar am reusit totusi sa o fac. Si ma bucur in fiecare zi de alegerea facuta.

Sunday, May 15, 2016

Iubind-o pe Ea

Se intalnisera din intamplare. Soarta ii adusese in aceeasi incapere in care ea deja isi facea veacul de ceva vreme. Renuntase de cateva luni la distragerile atentiei, era concentrata pe munca si pe schimbarile ce aveau sa ii ofere o sansa sa avanseze. Lasase la o parte orice alte idei, la urma urmei, oricum nu mai gasise pe cineva a carui voce sa ii faca ramasitele inimii sa tresare. Cand a aparut el, totul fusese absolut normal. Zidurile erau la locul lor, armele pregatite sa traga. Starea defensiva era una cu care se obisnuise. Usor usor au inceput sa vorbeasca. Ramasese uimita de felul lui de a gandi si si-a dat seama ca se simte bine in preajma lui. Nu stia ce inseamna asta pentru ea. Credea ca inima i se inchisese total atunci cand plecase acel el in urma cu ceva luni, dar se pare ca destinul ii pregatise o surpriza. Si, desi nu crezuse niciodata in soarta si era de parere ca totul tine numai de ea, acum simtea ca lumea incepe sa ii fuga de sub picioare. Realiza cu fiecare zi care trecea ca incepe sa zambeasca sincer din nou. Era socata de acest fapt, nu stia unde se ascunsesera toate mastile ei si unde ii disparuse zambetul de imprumut. Fiecare discutie a lor ii apropia si avea sentimentul ca lui ii putea spune orice. Se stiau de aproape o luna, dar sufletele lor pareau a fi desenate de acelasi pictor. Isi dorea sa lase orice teama deoparte, insa nu ii era usor. Prefera sa il priveasca si sa incerce sa ii descifreze gandurile. Uneori parea ca si el are aceleasi idei, se simteau bine impreuna si totul era foarte simplu atunci cand vorbeau. Din cand in cand, insa, putea simti cum el isi ridica un zid si isi acopera inima. A hotarat ca cel mai bine este sa nu forteze lucrurile si a preferat sa lase totul sa vina de la sine. Totusi, cu greu se abtinea sa nu fie aprope de el. Au mai continuat asa o perioada, sentimentele lor accentuandu-se, desi niciunul nu vorbea despre ele. Tot ce si-ar fi putut dori plutea undeva deasupra lor, insa ei nu aveau curajul sa isi inalte privirile. Intr-una din nopti, insa, totul avea sa se schimbe. Era o seara ploioasa de primavara, iar furtuna incepea sa devina stapana pe intreg pamantul. Tunetele si fulgerele erau singurele care scoteau din rutina orasul adormit. Doar cateva masini indrazneau sa alerge pe strazile ude, rareori. Si, in intunericul acela, mainile sale au cuprins-o. In momentul in care i-a auzit inima batand, ea a simtit ca ii lipsise acest lucru, desi nu il mai avusese pana atunci. S-a simtit libera. Au urmat cuvintele pe care amandoi le cautau, insa doar el a avut curajul sa le si faca auzite. Tot ce a fost ea in stare sa faca, a fost sa isi ridice capul si sa il sarute scurt. Deja il alesese, pusese stapanire pe inima ei. Din momentul acela au devenit nedespartiti. Se simteau bine unul cu celalalt si, de cand degetele li se impletisera, era completa. Fericirea, insa, ii era umbrita. In inima ei era un mare gol si o teama imensa ca nu ii va putea oferi aceeasi iubire cu care el o invaluia in fiecare clipa a vietii. A decis sa lase frica la o parte si i-a oferit tot ce ii mai ramasese dintr-un suflet sfasiat. Era constienta ca nu e de ajuns, insa era cea mai de pret comoara a ei. A reusit astfel sa il iubeasca. Cand a realizat ca e gata sa ii spuna cuvintele acestea, a ramas fara glas. Nu ii venea sa creada ca putea iubi din nou pe cineva. Cu toate acestea, chiar o facea. Il iubea enorm. Iubea tot ce inseamna el si isi dorea din tot sufletul sa il faca fericit. Zambetul lui devenise prioritar pentru ea si isi promisese ca va lupta cu orice si cu oricine va incerca sa il inlature. Stia ca e reciproc. El era mai mult decat ar fi indraznit ea vreodata sa ceara de la viata. Nu intelegea cum poate un om sa fie atat de asemanator ei si cum poate toata fericirea aceasta sa existe. Isi dorea sa faca totul cu el, chiar si cele mai mici gesturi insemnau enorm pentru ca erau impreuna. Viata nu le promitea decat bine de acum inainte. Si se decisese sa imbratiseze acest sentiment. Cu mainile impreunate puteau face orice. Acum era constienta de asta.

Monday, April 18, 2016

Meaningless

Negru. Intuneric total. Oriunde si-ar intoarce privirea, nimic nu se intrezareste. Treptat, panica incepe sa ii cuprinda gandurile, bataile inimii auzindu-i-se ca ritmul din ce in ce mai accelerat al tobelor. Sa fie oare cosmar sau realitate? Niciun raspuns... Orice incercare de a-si aduce aminte detalii despre cum a ajuns aici este in zadar. Mintea sa refuza orice act de cooperare. Isi da seama ca singurul lucru pe care il mai poate face acum este sa caute o iesire. Trebuie sa inteleaga ce este locul acesta si de ce se afla  aici. Obisnuia sa spuna intotdeauna ca nu exista destin si ca propriile-i decizii sunt cele ce ii ghideaza drumul in viata. Ei bine, daca a avut vreodata dreptate, atunci inseamna ca trecutul sau detine cheia acestui vid. Decide sa se opreasca din goana fara scop si sa puna punct negativismului ce incepuse sa ii incetoseze ratiunea si alege sa respire si sa isi puna intrebari concrete. E rezultatul alegerilor sale, asta insemnand ca, in mod contient sau nu, pasii sai l-au adus aici. El e trecutul, el e prezentul si tot el e viitorul. El e universul. Acum totul pare mai clar. Incepe sa se simta din ce in ce mai familiar cu nimicul ce il inconjoara. Cu timpul, mintea incepe sa ii ghideze pasii, la inceput timid, siguranta in sine crescandu-i, insa, cu fiecare pas.

Sa fi trecut ore, minute, secunde? Cine poate sti? Aici nu exista inceput sau sfarsit, nu exista ieri sau azi. Aici e doar el. Si totusi mana sa a atins ceva. In orice alta parte a lumii, ar fi spus ca mintea sa ii joaca feste si ca o pala de vant i-a mangaiat degetele. Aici, insa, el este vantul. Stie insa prea bine ca a simtit ceva. Sovaitor, alege sa se intoarca si gaseasca acel ceva ce a ales sa ii tulbure linistea ce devenise parte din el si cu care ajunsese sa se identifice. Cu fiecare pas pe care il face, starea initiala de panica incepe sa il cuprinda, imbratisandu-i parca oasele tremurande. Deodata, in departare, o stralucire slaba isi face simtita prezenta. Instinctiv, isi intoarce privirea - se obisnuise cu neantul -, curiozitatea, insa, isi spune cuvantul. Intotdeauna a fost o persoana dornica sa afle tot ce e nou si sa descopere tainele celor din jur. Hotaraste ca si acum trebuie sa reactioneze la fel. Intreg organismul i s-a oprit la vederea unui lucru atat de neasteptat in cadrul acela pe care ajusese sa il considere "acasa". A mai staruit cateva momente si apoi a ales sa isi infrunte temerile. In clipa in care a facut primul pas a realizat ca isi privase plamanii de oxigenul necesar. A inspirat profund, continuandu-si drumul catre acel element-surpriza pe care inca nu stia cu ce sa il asocieze. Apropiindu-se, o stranie senzatie de calmitate incepea sa ii cuprinda intregul corp. Sentimentul nu ii era necunoscut, cu fiecare pas facut, tot mai multe detalii cuprinzandu-i mintea si sufletul. Fiori, emotii si fericire suprema. Se intreba ce poate fi... Avea toate piesele lipsa, insa nu stia care e imaginea de ansamblu. Se simtea aproape ca... "Dar nu poate fi", isi spunea in sinea lui. Aici? Cine ar fi crezut ca intr-un loc atat de sumbru, isi putea gasi loc tocmai ea? Sa fie dragoste ce simte? Ar vrea sa creada ca e doar o inchipuire si ca un astfel de sentiment nu ar putea fi intalnit in negura ce il inconjoara, dar nu poate sa se minta in continuare. Stie bine ce simte, desi ii este greu sa accepte. Un chip i se contureaza treptat in minte si, privind mai atent, isi da seama ca poate descoperi aceleasi trasaturi in fiinta ce ii sta in fata. Coplesit peste masura de tot, isi ascunde privirile. O parte din el se intreaba daca inchipuirea ei ar  disparea daca sta indeajuns de mult cu ochii inchisi, protejat de intunericul ce ii devenise adapost. Cu toate acestea, stie ca nu poate face asta. O stare de nervozitate il cuprinde, transformandu-se in disperare acuta. Realizeaza ca acum intunericul il doare, transmitandu-i impulsuri electrice in intreg corpul. Ar vrea sa deschida ochii, sa o vada, sa isi ingroape fata in parul ei, fiind constient ca nu ar mai avea nevoie de nimic altceva. Atunci ar putea muri linistit. Si, desi este constient ca alegerea pe care o va face il poate costa scump, deschide ochii si o priveste cu nesat. Abia in momentele acestea, cand o are atat de aproape isi da seama ca pana acum absenta ei a fost cea care l-a tinut in intuneric. Ii era dor. Atat de mult dor sa isi simta inima vie... Iata ca acum este posibil. O mana tremuranda isi face loc catre chipul sau, atingandu-l gingas. Se lasa prada ei si buzele li se intalnesc. Lumina care a insotit-o l-a cuprins acum si pe el, facandu-l sa se simta complet. Odata cu iluzia intunericului, insa, incepe sa dispara si linistea, iar trupul incepe sa ii devina constient de rani. Atat de multe rani, plagi sangerande ce ii acopera pielea sfasiata. Durerea se intensifica, iar respiratia este din ce in ce mai sacadata. Ar vrea sa urle, sa tipe pana cand dispare totul, dar nu poate articula niciun cuvant. Cu ultimele puteri, intinde mainile catre ea, constent ca este singura alinare pe care o poate obtine acum. Nu reuseste sa o cuprinda, insa. Isi ridica privirea si observa consternat ca ea s-a indepartat si il analizeaza. Nu intelege nimic. De ce nu e langa el? Si, mai ales, de ce are acel suras malefic pe chip? Picioarele refuza sa ii mai sustina greutatea si cade. Intins pe pamantul rece, parasit si de ultima speranta, incepe sa isi aminteasca. Zambetul acela este ultimul pe care l-a vazut inainte de caderea ce i-a provocat toate ranile. Flacarile incep sa il cuprinda de nicaieri si nu mai suporta. Ar vrea sa moara, sa puna capat aici, sa nu mai simta nimic. Realizeaza prea tarziu, insa, ca moartea il insotea de mult timp. Inca de cand ea l-a impins de pe acea stanca, afisand acel zambet. Ironic, nu? Acelasi zambet ce l-a facut sa iubeasca a reusit sa il si ucida.

In afara crematoriului, o fata statea si plangea necontenit de cateva minute bune. Nimeni nu o intreba nimic, aici intrebarile nu isi aveau rostul. Fiecare isi vedea de proprii demoni. Dupa ce totul s-a terminat, un angajat al acelui loc sumbru i-a inmanat o mica urna cu tot ce mai ramasese din omul pe care l-a iubit. A luat-o fara sa spuna nimic si s-a indreptat usor catre masina parcata undeva la mica distanta de intrare. S-a urcat pe locul soferului, lasand micul recipient pe scaunul din dreapta si, punandu-si ochelari de soare, porneste masina zambind. Lacrimile de imprumut i se uscasera deja de mult.

Saturday, April 9, 2016

Conclusions and Blood

SÍNGUR, -Ă, singuri, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care nu este însoțit de nimeni, fără niciun tovarăș, fără altcineva. ♦ Singuratic (1), solitar, izolat, retras; părăsit. 2. Prin forțele sale, fără ajutorul, intervenția, îndemnul, voia cuiva; din proprie inițiativă. ♦ De la sine. 3. (Precedând substantivul) Numai unul; unic. Singurul drum spre oraș. ♦ (În construcții negative) Niciun. Nu putea articula un singur cuvânt. ♦ (Adverbial) Numai, doar. Singur tu nu mi-ai plăcut. 4. (Determină subiectul sau obiectul; uneori ține locul numelui) (Eu sau tu, el etc.) însumi (însuți, însuși etc.) chiar eu (sau tu, el etc.) în persoană. Am eu singur grijă. – Lat. singulus. 


M-am gandit mult la cuvantul acesta in ultimul timp. La prima vedere, pare simplu,, usor de inteles si de definit. Lucrurile se schimba, insa, atunci cand incerci sa explici ce inseamna cu adevarat aceasta insiruire de litere pentru tine ca si individ, ca fiinta umana. Cand esti insa cu adevarat singur? Cand poti afirma cu certitudine ca ai ajuns intr-un punct in care nu mai ai pe nimeni langa tine si esti "solitar, izolat, retras; parasit"? Care este limita pe care trebuie sa o incalcam pentru a ne acorda acest atribut? Esti singur atunci cand simti ca cei din jurul tau aleg sa te lase balta sau esti singur atunci cand esti inconjurat de zambete, zambete care, insa, nu mai au puterea sa iti atinga sufletul? Tind sa inclin balanta spre a doua varianta. Sunt de parere ca poti spune ca esti singur in clipa in care bataile inimilor ce iti erau odinioara harta spre fericire, incep a se pierde in neant, devenind din ce in ce mai silentioase, mai intunecate, asemenea razelor soarelui care cedeaza in fata puterii nemarginite a noptii. Singuratatea nu poate fi conturata prin cateva cuvinte, chiar fiind ele in perfecta asociere cu sensul brut al acesteia. Singuratatea se simte, din pacate, mai aspru decat lama unui cutit sau a loviturilor fizice pentru care evitarea nu a mai fost o solutie. Si asta este posibil pentru ca durerea provocata nu este una ce poate fi alinata cu pansament sau gheata. 


Si atunci, care este raspunsul? Cum putem sa ne "vindecam" de singurutate, si, mai ales, ce masuri pot fi luate pentru a nu ne intalni cu ea pe drumul nostru in viata? Lucruri greu de spus, aproape imposibile. Am invatat ca singuratatea nu poate fi ocolita. Ca, mai devreme sau mai tarziu, tot isi face loc in inimile noastre, acaparandu-ne si trasand linii total diferite pe cerul nostru. Singur... un cuvant poate prea trist pentru a fi folosit si pentru a-i permite sa ne conduca. Ce este cu adevarat dezolant, insa, este faptul ca nu putem avea niciodata siguranta momentului in care starea acesta decide sa dea peste cap tot ceea ce noi credeam a fi concret in destinul pe care ni-l creasem. Revenind acum la intrebarea incipenta, realizez ca putem spune ca suntem singuri atunci cand oferim atat de mult oamenilor din jurul nostru, incat nu ne mai ramane nimic sa ne oferim noua insine. Cand ajungem sa facem din propria fericire un punct situat mult prea jos pe lista de prioritati. Intr-o oarecare masura, suntem proprii creatori ai acestei conditii machiavelice. Alegandu-i pe altii in favoarea noastra, reusim sa permitem a fi dezamagiti si sa ne incredem sperantele in asteptari mult prea mari. Si atunci cand ajungem jos, cand sufletul ne sangereaza si pamantul incepe a ne acoperi incetul cu incetul, nu ne ramane de facut decat ca, in imposibilitatea noastra cinetica, sa privim inainte. Sa realizam ca primul pas spre a ne ridica din negura este sa ne acceptam propriile defecte si, imbratisandu-le, sa invatam sa le vedem ca fiind parte definitorie a noastra. Numai atunci, cand vom putea intelege ca suntem singurii capabili a ne elibera de aceasta povara, vom zambi sfidator si vom realiza ca am invins singuratatea. 

Monday, January 25, 2016

done!

"Trecutul pe care l-ai iubit candva", asa te-ai referit la mine. Nu ai facut decat sa imi confirmi ca am avut dreptate cu tot ceea ce am crezut despre tine. Mai devreme sau mai tarziu, roata se intoarce de fiecare data. Nu a trebuit decat sa am putina rabdare si ai ajuns din nou la mine. Ce nu stii tu, insa, este ca ceea ce ai gasit acum nu mai seamana deloc cu ceea ce ai lasat. Intr-o oarecare masura, ai fost piatra mea de hotar. Cel care m-a facut sa inteleg ca sunt puternica. In momentul in care ai plecat, mi-am promis mie ca nu o sa vars nici macar o lacrima dupa tine, oricat de tare ar fi durut acele ultime cuvinte pe care mi le-ai spus. Faptul ca am reusit sa fac ce imi propusesem mi-a demonstrat ca sunt capabila de mult mai multe. M-a intarit. Acum, cand ai sunat - dupa tot acest timp - ti-am recunoscut vocea imediat, mi-am dat seama din vorbele tale ca nu te-ai schimbat prea mult si ca ai continuat sa traiesti intr-o lume a ta. Ceea ce nu pot spune si despre mine, insa. Niciunul dintre cuvintele tale nu a mai avut puterea sa ma faca sa ma cutremur asa cum se intampla cu ceva timp in urma. M-ai intrebat cat a trecut de atunci, ti-am raspuns sincer ca nu stiu. Daca stau sa ma gandesc, in linii mari, cred ca undeva in jur de un an si jumatate. Nu as putea sa iti spun ceva mai concret de atat. Am inchis o usa in acea seara in urma mea. Si am avut grija sa o las asa. Asa cum ti-am zis si astazi, nu imi pare rau ca am facut asta, era cazul sa se si termine povestea noastra. Am certitudinea ca esti cel la care nu o sa ma intorc, desi a trecut atat de mult timp si ranile sunt de mult transformate in cicatrici. Am incetat sa mai privesc in urma de cand ai plecat. Si nu doar la tine, ci la tot ceea ce ma tinea acolo. Nu m-am mai intors pentru nimeni si am incercat, pe cat posibil, sa ma gandesc la mine si sa imi setez alte prioritati. Nu a fost deloc usor, dar am reusit. Am reusit sa gasesc oamani extradordinari pe care sa ma pot baza de fiecare data cand am nevoie, am putut sa spun sincer ca m-am indragostit din nou - indiferent de finalul pe care l-a avut povestea respectiva - si, nu in ultimul rand, am reusit sa ma privesc in oglinda si sa fiu mandra de mine. Mandra ca mi-am depasit unele temeri ce ma impiedicau sa zambesc din toata inima. Am considerat mereu adevarata afirmatia conform careia oamenii nu se schimba. Inca fac asta, dar nu pot sa nu o raportez la mine si sa realizez ca totusi unele lucruri nu mai sunt la fel. Cu toate astea, prefer sa cred ca nu m-am schimbat, doar m-am maturizat. Am inlaturat aspecte negative ale vietii mele si am facut loc experientelor noi, experiente din care sa pot invata ceva si care sa imi permita sa ma dezvolt si sa cresc. Ma bucur ca am pus punct atunci. Ma bucur ca m-a durut sufletul atunci si ca m-am simtit atat de aproape de sol. Toate m-au ajutat sa ma ridic de doua ori mai puternica. Sunt mai linistita acum. Sunt stapana pe mine si stiu ca asta ma va ajuta mult pe viitor. Dupa apelul de la tine si dupa seara in care te-am vazut si am vorbit putin cu tine, fata in fata, am simtit multe lucruri. Cel care ma face sa admit ca nu m-am schimbat, ci doar am modificat cateva trasaturi, este sentimentul acela machiavelic ce m-a cuprins in clipa in care ti-am intors spatele si am stiut ca privirea ta ma urmareste. Nu a fost nevoie sa verific, te cunosc. Chiar si dupa tot acest timp. Ma vrei inapoi, mi-ai demonstrat asta. Iti pare rau si ai vrea sa schimbi finalul nostru si sa inlaturi distanta ce a aparut. Doar ca in lumea mea nu te mai asteapta nimic. O sa ramai intotdeauna o sabie cu doua taisuri in sufletul meu. Am tinut la tine, destul de mult chiar, nu am de gand sa neg asta si, in acelasi timp, te-am urat. Pe tine pot sa spun cu adevarat ca te-am urat, desi a fost doar pentru cateva secunde. Te-am urat in momentul in care m-ai amenintat si te-am urat atunci cand m-ai crezut capabila sa iti fac rau prin a recunoaste ceea ce era intre noi. Mi-a trecut repede sentimentul acela, dar a ramas gustul amar. A ramas gandul ca tu te-ai putut schimba total intr-o perioada atat de scurta. Probabil de asta afirm acum cu atat de multa certitudine ca esti un capitol incheiat. Nu o sa mint, ma bucur ca te-ai intors si ca acum avem sansa sa ne salutam si sa ne zambim sincer cand trecem unul pe langa celalalt. Asta era singurul meu regret din tot ce a insemnat povestea noastra. Nu mai e cazul acum. Pot rasufla usurata. 

Presupun ca nu imi mai ramane de spus decat "Multumesc". Multumesc pentru ca ai plecat... multumesc ca te-ai intors. 

Tuesday, December 15, 2015

Little pieces of happiness

Ma gandisem intr-o seara ca ar trebui sa iti asociez si tie un element al naturii asa cum am facut-o pana acum cu cei care au primit mai mult sau mai putin din sufletul meu. Am decis ca cea mai potrivita este luna. Iubesc luna, iar pe tine te ... plac al dracului de tare, asa ca ar trebui sa fie o alegere corecta. De ce luna? Pentru ca am realizat ca atunci cand te vad, ma simt la fel ca atunci cand scap din "jungla asta de beton" ce ma inconjoara si ajung acasa unde ma asteapta ea de fiecare data. Asa iti simt si tie lipsa, caut ceva, dar nu stiu exact ce pana cand nu iti vad chipul. Acelasi lucru s-a intamplat si aseara. Trecuse ceva timp de cand nu mai fusesem doar noi doi si in momentul in care ai deschis usa am stiut ca erai exact ceea ce aveam nevoie ca sa revin cu picioarele pe pamant. Am reusit sa depasesc tot ceea ce tu vezi a fi defecte la tine si, odata cu ele, am putut sa le las la o parte si pe ale mele. As vrea sa am curajul sa iti spun ca am nevoie de tine. E greu, insa. Pentru ca stiu ca asta ar putea ridica o bariera intre noi. M-ai vazut pana acum ca fiind puternica si capabila sa ma descurc fara o mana care sa ma ghideze atunci cand simt ca ma ratacesc. Oare cum ai reactiona daca mi-as deschide complet sufletul in fata ta si ti-as spune ca, probabil nu as fi reusit sa ma intorc atat de repede la linia de plutire fara ca tu sa fii langa mine? O parte din mine crede ca ar fi prea multa informatie si ca ai alege sa te intorci in carapacea ta care iti asigura confortul necesar si posibilitatea de a-ti mentine zidurile ridicate. Cealalta parte, imi striga in minte ca tu deja stii toate lucrurile astea si ca esti constient ca insemni deja destul de mult pentru mine si ca nu are rost sa ma mai ascund. Ce nu pot sa ignor, insa, este zumzetul acela slab al ratiunii care e prezent in gandurile mele. Nu sunt si nu voi fi niciodata ca cele dinaintea mea, Nu ma incadrez deloc in tiparele tale. Asta ma tine la distanta si ma face sa imi pastrez pentru mine anumite ganduri si sentimente, E cel mai bine pentru amandoi asa. Stiu tot ce au insemnat ele pentru tine. Stiu prin ce ai trecut si toate gandurile ce te tineau treaz noaptea. Ai avut incredere in mine si mi le-ai impartasit. Apreciez toata sinceritatea pe care mi-ai oferit-o si, desi sunt constienta ca o meritam, dupa toata lupta pe care am dus-o, ma bucur ca sunt cea care a ramas langa tine si stiu ca, intr-o oarecare masura, si tu o faci, Ramane, totusi, incertitudinea si teama ca nu ti-ai lasa totusi orgoliul la o parte pentru mine.


As vrea sa poti vedea si tu atunci cand te uiti in oglinda, imaginea pe care o am eu in minte atunci cand e vorba de tine cel adevarat, Cred ca cel mai simplu de descris e prin a-mi folosi propriile cuvinte, pe care le-am scris acum ceva vreme despre acest subiect:

"I would really like if you could stop apologizing for silly things. I am not beside you because I want to spend my night with you. That is just a big plus. I accepted your invitation because I like the way you make me feel when we are together. I like having your arms around me, calling me "little". I am little, but being like that makes me fit perfectly in your embrace. I like all our small talks and the way that you have managed to gain confidence in me. I like how you always complain when I want to leave and that I end up staying with you for another couple of hours each time. As I have told you before, I am starting to believe more in myself and to have more faith in my own person, all of that because directly or not, you have told me that I can. I like how, in the mornings, you look at me with your sleepy face and you hug me real tight. The kind of hug that makes me think that you like that I am there. And then you just place your head near my heart and lay there, half asleep, with your eyes closed.
There are a lot of things that made me feel safe and wanted with you. Probably as many as those which made me feel the exact opposite, but I don't want to think about them.  Not now at least. I want to fill my mind and my soul with the picture of you that makes me smile. Like those moments when right before opening a video game you look at me and ask me it this is ok. I would never say no to that. Because it gives me another chance to know you better. And you are incredibly sweet when you start explaining me all that is happening there and all the steps that you make. Probably I will never be able to learn those games and to play with you at that level, even though I have promised you that I will do it someday. I bet you know are aware of that, but you still continue sharing all that information with me and I like that you want to make me a part of your world. And you manage to make me melt when you catch me staring at your face and you ask me what is going on and after I tell you that it's nothing, you just show me a shy smile and you lean and kiss me. I often feel like floating when we are alone. It's a strange sensation. You are the first person that can make me feel short electric impulses every time you touch me. It makes me wonder if what I'm feeling is something more than the regular crush. It may be possible that I have fallen too hard for you? I really don't have a clue. Or I choose not to have one because I am kinda. Scared of admitting that I have finally let anyone else burn down all my bridges. The truth is that I need you in my life. I am used to you now and I cannot change this. It feels good to open my eyes and to know that there are big chances that I find a message from you whe I reach out for my phone. And I really did miss those little moments when I smile like an idiot. I get lost in my thoughts when I look at you. I am pretty sure that you have realised that. It doesn't matter. When we are alone, I don't feel the need of hiding. This means a lot for me because it has been way too long since the last time I have been the real me around someone. I have come to the conclusion that when I close my eyes to all the things that you do wrong and when I pretend that I am not hurt by your attitude, I am simply doing something for me. It feels so damn good to be completely open with someone. There are still a lot of thoughts and feelings that I keep to myself but I feel like I have made a huge step since you are in my life and that I have learned some new things. "

Saturday, October 31, 2015

.

As fi vrut sa vin aici cu alte ganduri, As fi vrut sa incep iar sa scriu despre mine si despre ce ma framanta, despre iluzii... Toate acestea, insa, par acum prea nesemnificative. De data aceasta, o sa scriu despre EL. Ma doare sufletul pentru ce ti s-a intamplat, copilule. Mi se pare de necrezut, nu meritai sa treci printr-un impas de genul asta. Stiu cat a insemnat omul acela pentru tine. Stiu cum ti se luminau ochii cand imi povesteai despre el si cum, in fiecare vara, te urcai in masina si fugeai la el, la mare, de fiecare data cand aveai posibilitatea. Imi amintesc acum fiecare cuvant pe care l-ai folosit sa il descrii. Totul s-a terminat de acum, insa. Mult prea repede, si dintr-o prostie. Nu pot sa imi imaginez ce e in sufletul tau acum. As vrea sa iti fiu alaturi, sa te tin in brate si sa iti iau macar o parte din suferinta pe care o simti acum. Stiu ca asta nu e posibil si ca nu te pot ajuta cu nimic concret. Tot ce am putut sa fac, a fost sa iti trimit mesajul ala. Te cunosc si stiu ca nu iti doresti atentie acum. Nu pot sa iti spun ca va fi bine sau ca timpul iti va inchide rana pe care disparitia lui ti-a lasat-o in urma, Ar insemna sa te mint si tu meriti mult mai mult. O sa ajungi sa te obisnuiesti cu ideea la un moment dat, insa el va fi mereu prezent langa tine, aproape de inima ta. Pe gandul asta va trebui sa te concentrezi tu. Sper ca vei gasi puterea sa mergi inainte si, desi zambetul iti e ascuns acum, chiar vreau sa cred ca isi va mai face loc pe chipul tau.


Te imbratisez cu drag, copil si sper ca vantul sa imi ia cuvintele astea si sa le aduca putin mai aproape de tine.

Condoleante!

Tuesday, September 8, 2015

lost in the echo

Simt... Simt atat de multe lucruri deodata incat nu pot sa fac un pas in spate, sa le privesc pe toate si sa le cataloghez. Nu am mai scris de ceva vreme. Cel putin, nu asa cum as fi vrut sa o fac. Nu atat cat am simtit nevoia sa o fac. Sunt din nou in locul in care nu imi mai gasesc cuvintele. Nu stiu daca e de bine sau de rau asta... Poate doar sunt prea multe si prea intortocheate ca sa le pot asterne in niste fraze oarecum logice. Am nevoie de clipele ca asta in care sa ma asez in fata laptop-ului si sa las gandurile sa o ia la goana. Vreau sa ma eliberez pentru ca daca nu o fac asa, scriind, atunci o sa ajung din nou in momentul in care lacrimile vor incepe sa imi inunde chipul. Nu imi doresc sa fiu acolo desi a trecut din nou o buna perioada de timp de cand nu am mai plans. As vrea sa incep de undeva, dar nu sunt sigura unde ar trebui sa fie punctul acela de pornire. Sunt relativ bine in ultimul timp. Am reusit sa imi gasesc o zona in care sa pot fii atat linistita, cat si sa imi permit sa ies din tipare atunci cand imi doresc asta. Si, cu toate astea, tot reusesti Tu sa ma scoti din minti, desi o faci cu lucruri care par total neinsemnate. Ei bine, nu sunt asa. Nu cand e vorba de tine. Nimic nu e lipsit de importanta atunci cand raportez la tine. Poate doar eu. Iar am facut prostia sa ma pun pe locul doi. Nu imi place asta, trebuie sa fac cumva sa-mi schimb perceptiile. Nu vreau sa te indepartez, chiar nu imi doresc asta, doar ca ceva ceva trebuie sa fie diferit. Teoretic ar fi ca eu sa invat din greselile pe care le fac si sa am mai multa grija la pasii pe care ii fac. Practic, insa, se pare ca nu e chiar asa. Imi dau seama ca nu am un mod bun de a actiona, dar m-ai facut sa las la o parte ratiunea. Si, in majoritatea timpului, asta nu ma deranjeaza. Doar ca sunt momente ca acum cand totul pare lipsit de sens. Nu vreau sa ma mai lupt cu starile astea de nervozitate si cu dispozitia ta schimbatoare. Sau, cel putin, nu vreau sa o mai las sa ma afecteze asa cum o face acum. Este de ajuns ca ti-am oferit pe tava posibilitatea de a sti ca sunt vulnerabila in fata ta. Nu mi-as dori sa iti arat si ca esti capabil sa imi aduci sau sa imi alungi zambetul cel adevarat, caci pe cel de imprumut stiu prea bine sa il manevrez. Nu pot sa promit ca nu voi face nimic. Nu stiu daca voi putea sa iau masuri asa drastice prea curand, dar vreau totusi sa cred ca voi face macar cate un pas micut spre a le face posibile.


Iar mi-am pierdut toata siguranta de sine. Nici macar nu stiu daca vor fi de ajuns cuvintele asternute aici sau voi recurge la alte lucruri care m-ar putea ajuta. E ciudat, ma simt de parca as pluti, undeva, in mijlocul unui ocean si nu intrezaresc nicio urma de pamant nicaieri. Sunt pierduta. Din nou. Ce e cel mai rau, insa, este ca numai eu stiu asta. Numai eu am idee de toate gandurile mai mult sau mai putin intunecate care imi alearga necontenit prin minte. In fata tuturor celorlalti, reusesc chiar foarte bine sa imi pastrez masca si sa o afisez cu atat de multa incredere, incat ajung uneori sa ma sperii chiar si pe mine. As vrea sa am puterea sa recunosc ca nu imi e bine. Sa spun cuiva ca pur si simplu nu stiu cum sa mai fac pasul acela inainte si ca am nevoie de o mana care sa ma ghideze. De un umar de care sa ma pot sprijini in momente de genul asta. Am fugit prea mult timp de partea aceasta a mea si acum a devenit mai puternica decat ma asteptam. Si-a croit drum pe nevazute spre mine si m-a prins in ghearele ei. Ma tine prea strans pentru a putea scapa, Asa ca ma intreb, oare ce e de facut? Ar fi mai usor sa o las sa ma inconjoare? Sa ii permit sa ma cuprinda si sa ma las prada ei? Sau sa lupt? Stiu ce as alege in mod normal, dar acum... acum e altceva. Am obosit. Am obosit sa fiu intr-o cursa continua cu mine insami. Am obosit sa trec prin aceleasi stari si sa simt aceleasi cutite infipte in inima de fiecare data. Vreau sa respir libera macar pentru o scurta perioada. Fara sa ma uit inapoi si sa ma gandesc ca va veni clipa in care voi cadea.


Nervi, lacrimi, senzatie de neputinta. Ai zice ca dupa atat de mult timp in care le-am pastrat langa mine in suflet, ar fi trebui sa devin imuna la ele. Ei bine... nu e asa. Pentru ca de fiecare data se schimba cate ceva. Si astfel reusesc sa ma ia prin surprindere mereu. As incerca, ca, macar o singura data, sa ma las sa cad. Sa cad, fara sa ma gandesc la ce ma asteapta jos, fara sa imi imaginez momentul impactului si intensitatea lui. Stiu ca ar fi rau. Poste chiar irecuperabil. Doar ca nu am de unde sa stiu cat de rau poate fi exact. Asta e ceea ce imi alimenteaza curiozitatea. Voi mai putea oare sa ma ridic? Si, ce e cel mai important, oare cat de tare ma va afecta asta pe termen lung? Cum voi mai fi in momentul in care voi decide ca am stat destul rupta de realitate? Asta e ceea ce ma face sa continui si sa fac un efort pentru a-mi pastra viu instinctul de conservare, Mi-e teama de mine, asta e purul adevar. Ma gandesc cu groaza ca as putea sa ma obisnuiesc cu ideea de a fi acolo jos si ca m-as complace in situatia respectiva. Asta nu am de gand sa o accept. Asa ca imi e mai usor ca nici macar sa nu incerc. Prefer sa trag cu dintii de mine, sa ma lupt chiar si cu ultimele puteri ramase si sa nu imi pese de durere, de sangele varsat sau partile din mine pe care le pierd pe drum, Nu am alta alternativa decat mersul inainte. Nu imi permit sa imi cobor privirea catre pamant. In definitv, trebuie sa fiu puternica pentru mine. Nu ii pasa nimanui daca nu fac asta pentru ca nimeni nu stie iadul in care imi duc eu propriile lupte.

Cautand raspunsuri sau ce ramane de facut atunci cand pasim zambind

"El: Cu tine as mai merge inca o statie. Ea: Cu tine as merge pana la capat."

Le-am citit de curand si mi s-au parut doua propozitii foarte bine plasate. Doua propozitii simple care, insa, iti dau foarte mult de gandit. Am realizat ca nu putem sustine si nu putem avea pretentia la egalitate in dragoste atata timp cat noi, femeile si barbatii, fiinte rationale, suntem atat de diferiti. Nu putem cere celui/celei de langa noi sa simta aceleasi emotii si aceiasi fiori ce ne strabat noua mintile si sufletele, daca nevoile ne sunt uneori diametral opuse. Din pacate, nu toti suntem in stare sa ne dam seama de acest lucru si astfel ajungem sa credem ca cei/cele care ne sunt alaturi nu impartasesc ideea de sentiment care ne face sa tresarim.

Este in natura noastra, a personajelor feminine din aceasta poveste, sa ne dorim totul. La noi, dragostea isi gaseste, intr-o oarecare masura, sinonim in cuvantul "lacomie". Vrem ca "El" sa fie alaturi de noi cu trupul, cu sufletul, cu mintea. De cele mai multe ori, avem nevoie sa stim toate ideile si toate cotloanele ascunse ale gandirii lui. Ceea ce pentru barbati se dovedeste a fi, aproape intotdeauna, un gest incredibil de suparator si perceput ca o maniera obsedanta de control total - lucru departe de adevar. Fiind obisnuite cu un anumit grad de deschidere sufleteasca in discutiile cu alte personaje asemenea noua, se intampla sa uitam ca voi, barbatii, nu sunteti la fel. Si astfel, sa cerem mult mai mult decat ni se poate oferi.

Barbatii insa... Daca ar fi fost doar ceea ce cred eu si doar dupa cum vad eu lucrurile as fi spus ca ei tind sa fie mai rationali in astfel de privinte. Doar ca treaba nu trebuie sa fie neaparat in modul in care o percep eu. Asa ca am ales sa ma documentez putin. Si sa il intreb pe El ce parere are. Singura problema cu solutia asta este ca nu ma asteptam ca eu sa raman cu mintea atat de intortocheata dupa raspunsul lui. Credeam ca totul e mult mai simplu si ca noi suntem cele care alegem sa ne complicam. Am aflat, insa, ca exista unele privinte in care diferentele poate nu sunt chiar atat de mari. Am raspunsuri acum, dar si noi intrebari. Oare, daca un barbat poate vorbi atat de acid despre "specia" lui, nu inseamna ca unele lucruri considerate mituri sau clisee au, de fapt, la baza, un adevar? Mi-a zis clar ca rationalitatea nu are niciun aport in toata treaba asta, in mare parte pentru ca, in majoritatea cazurilor, barbatii lasa corpul si hormonii sa gandeasca pentru ei in locul creierului.

Ca intotdeauna, adevarul se gaseste undeva la jumatatea drumului. Undeva unde, din pacate, nimeni nu poate ajunge singur. Presupun, insa, ca e vorba si de ceea ce ne dorim. Tind sa cred ca avea dreptate si ca in dragostea "adolescentina", atunci cand nu iti pasa prea mult de lucrurile la care renunti pentru persoana respectiva, se poate spune ca ratiunea nu isi are locul. Despre dragostea putin mai matura, insa, nu stiu ce sa zic. Continui sa aud din ce in ce mai des in discutiile despre razboiul sexelor o anumita formulare. "Care este definitia idealului atunci cand se vorbeste despre partener?". Aparent, toata lumea isi da cu parerea in privinta aceasta, dar niciodata nu ajunge nimeni la niciun acord. Ceea ce este de inteles, pentru ca fiecare are propriile idei si propriile linii cu care isi schiteaza "idealul". M-a pus putin pe ganduri toata treaba asta, asa ca am incercat sa o analizez din pozitia "naratorului". Am stat deoparte si am ascultat cum cei din jurul meu isi expuneau versiunile partenerului perfect de viata. Inteligenta, aspect fizic, caracter. Doar cateva din criteriile potrivit carora imaginile din mintea oamenilor prind contur. Nu am putut sa nu raman cu un mare semn de intrebare, insa. Nu este cumva ceea ce ne face sa fim atat de pretentiosi si ceea ce ne creeaza o stare continua de nemultumire exact acest cuvant? IDEAL. Atat de nevinovat in aparenta si, cu toate acestea, atat de taios si de capabil sa ne schimbe total cursul vietii. Alergam ani intregi dupa ceva ce credem ca meritam, dupa "ceva mai bun", fara sa ne da seama ca inlaturam astfel ceea ce ne este necesar. Vine un moment in viata fiecaruia in care ne dam seama ca in goana dupa ceea ce consideram a fi un pas inainte, nu am facut decat sa lasam in urma acel "cel mai" pe care l-am cautat cu atat de multa ardoare. De ce sa ajungem in punctul in care sa lasam regretele sa apara si sa nu alegem sa renuntam la a mai cauta idealul? Nu ar fi totul mult mai simplu asa?

A trecut destul de mult timp de cand am inceput sa scriu aici, s-au schimbat lucrurile... considerabil as putea spune daca raportez totul la mine si la starea mea de spirit. E un nou "EL" langa mine. Parerile, insa, am ales sa mi le pastrez. Vad lucrurile la fel ca acum cateva luni cand cautam raspunsul la intrebarile de mai sus. Suntem diferiti. Probabil asta ne si face sa cautam pe cineva ale carui diferenta sa se impleteasca perfect cu ale noastre. De gasit, insa, nu putem fi niciodata siguri ca am facut-o. Ne ramane doar sa acceptam binele cand ni se ofera si sa incercam din rasputeri sa raspundem la fel. La urma urmei, riscul nu pare a fi o posibilitate atat de demna de evitat.

Saturday, September 5, 2015

so... who am I?

M-ai indragostit de tine si m-as pierde in imbratisatile tale zi si noapte, te-as privi si asculta o viata. Esti de pastrat si de iubit. As fi putut sa te iubesc... Asta imi suna in continuu in minte, de cand am inceput sa te cunosc. Mi-ai cucerit si fericit sufletul si imi doresc sa fac si eu acelasi lucru, la randul meu.

As vrea sa nu fiu in punctul in care astfel de ganduri imi trec prin minte. Cel putin nu dupa tot ce s-a intamplat in ultima perioada. Nu m-am putut abtine, insa. Sunt slaba, recunosc. Nu ma pricep deloc sa imi pastrez zidurile ridicate atunci cand sunt in prezenta ta. A fost de ajuns sa iti simt bratele in jurul meu si ideea mea de a te tine la distanta s-a naruit complet, Insemi mult pentru mine. Nu doar pentru ca mi-ai patruns in suflet si pentru ca te-am lasat sa il cunosti, ci pentru ca m-ai ajutat sa ma schimb. Mi-ai fost alaturi si mi-ai aratat ce era si ce nu era bine in viata mea. Am petrecut un an in preajma ta. Un an in care descoperindu-te pe tine am reusit sa aflu cateva lucruri importante si despre mine insami. Am imprumutat unele detalii din comportamentul tau si am scos la iveala altele pe care le credeam pierdute. Probabil de accea imi e atat de greu sa iau o decizie radicala atunci cand ma gandesc la tine.

Nu pot sa plec pur si simplu. Motivul e unul cat se poate de clar si de usor de inteles. Nu vreau cu adevarat sa fac asta. Nu vreau sa ma intorc la zilele in care preferam sa ma agat de ceea ce gaseam pentru a ma amagi ca pot simti ceva. Cu tine e diferit. Cu tine am reusit sa imi depasesc toate obstacolele si sa las deoparte iluziile. Am reusit, dupa mult timp, sa simt fiorii aceia de copil indragostit si, oricat de cliseistic ar suna, ai fost lumina de la capatul tunelului. Ultima perioada a fost una destul de tulbure pentru mine. O perioada in care m-am luptat din nou cu sentimentul de singuratate totala si cu lipsa acuta de incredere in fortele proprii. Ai avut si tu o mare contributie in tot ceea ce mi s-a intamplat. La drept vorbind, ai fost chiar factorul declansator, Acum, insa, le-am lamurit pe toate. Aveam nevoie de momentul acela de sinceritate dupa absenta comunicare cu care ne-am confruntat timp de aproape 2 luni. Sunt constienta ca ar fi trebuit sa imprastii cateva obstacole pe drumul de intoarcere catre mine, dar nu am fost in stare de asta. Am putut, insa, sa ma detasez putin si sa micsorez doza de indispensabilitate pe care ti-o asociasem.

Nu stiu cum voi continua, ce pasi voi face pe drumul acesta si cat va dura. De abandonat, nu te voi abandona. Nu am puterea sau vointa necesare. Pentru moment, nu imi ramane decat sa pun capat aici insiruirii de ganduri si sa imi indrept atentia spre telefon pentru a-ti raspunde la ultimul mesaj.

Friday, June 19, 2015

for you

Azi e o zi speciala. E ziua ta, ziua celui pe care am ajuns sa il pot numi PRIETEN. Daca ar trebui sa ma rezum la doar cateva cuvinte referitoare la tine, ti-as spune pur si simplu ca esti extraordinar. Dar nu am de ce sa ma limitez la asta, asa ca o sa ma apuc sa insir, chiar daca stiu ca nu prea ai tu rabdare. Sper doar ca o sa faci o exceptie si o sa citesti pana la capat.

De ce? Pentru ca as dori sa iti ofer o parte din mine, o parte din lucrurile pe care poate nu le spun sau nu le arat prea des - wish me good luck. Tot undeva in perioada asta se implineste si un an de cand am inceput sa ne apropiem si de cand mi-ai permis sa vad mai multe din adevaratul Alex. Stiu acum ca tu esti genul de persoana care poate face pe oricine sa isi smulga parul din cap la prima vedere pentru ca ai o indiferenta pe care o gasesti destul de greu in adancul sufletului, dar nu esti asa tot timpul.  Esti cel cu care trebuie sa ai rabdare pentru a-l intelege, pentru a-l avea aproape si ma bucur ca am avut sansa sa te cunosc in adevaratul sens al cuvantului. Chiar daca a fost vorba doar de partea din tine pe care tu ai vrut sa o aflu.

Mai stiu si ca, pe langa toata maturitatea pe care o detii si de care dai dovada de cele mai multe ori, inca ai un suflet de copil care e in stare sa lase o seara in oras pentru un desen animat sau pentru un episod din serialul lui preferat. Stii sa te distrezi, stii cum sa iti faci simtita prezenta, stii sa faci o gluma buna... desi exista si altele, despre care, insa, nu o sa zic acum nimic.

Mi-ai castigat increderea si sincer, nici pana in ziua de azi nu stiu cum ai reusit asta. Am incetat sa imi mai pun astfel de intrebari, aleg doar sa presupun ca asa a fost sa fie.

Vreau sa iti urez de acum inainte numai lucruri bune pentru ca stiu cat de mult le meriti. Vreau sa iti urez multa fericire si mult curaj pentru a trece peste toate obstacolele si evenimentele care vor aparea in viata ta. Vreau sa iti urez cat mai multe succese si sper ca toate planurile tale de viitor sa sa implineasca. Sper sa gasesti puterea ca toate discutiile dintre noi legate de familie, copii si zile linistite si frumoase sa fie duse pana la capat.

Ma bucur ca te cunosc si "la multi ani, maimutica!". Stii deja ca iti vreau binele si ca voi fi aici, ca nu voi pleca, si sper sa te bucuri de viata cat de mult poti.

Friday, May 1, 2015

dreams

Diminetile cu tine... Au fost putine, dar au contat mai mult chiar si decat cele cu El. Ma faci sa ma simt atat de diferit. Inca nu ma pot obisnui cu ideea de tine. Cu felul in care inima mi-o ia razna atunci cand suntem noi doi cei adevarati, fara ascunzisuri si fara ziduri. Cu senzatia care imi cutremura trupul atunci cand ma atingi. Ma tineai in brate si singurul gand pe care il aveam era ca nu as fi vrut sa se termine acel moment. Nu voiam sa aud ticaitul ceasului sau sa fiu constienta de rapiditatea cu care au trecut orele pe langa noi. E ceva aparte la tine. Inca nu imi pot da seama despre ce e vorba exact. Poate e sufletul tau curat, poate e modul in care mi-ai permis sa te cunosc. Esti, in unele privinte, diametral opus cu cel care m-a facut sa spun ca iubesc. Nu stiu daca e aceeasi situatie si aici. Nu am ajuns inca in punctul in care sa rostesc cuvintele astea, chiar daca ar fi doar pentru mine. Tot ce stiu acum este ca sunt indragostita de tine. De asta sunt sigura. E un raspuns pe care nu am de gand sa il ocolesc. M-ai invatat sa imi depasesc limitele si sa las la o parte temerile. Pentru mine au contat enorm lucrurile astea.

Imi doresc sa cred ca faci parte din categoria oamenilor care sunt mai mult decat simpli trecatori prin viata mea. Nu sunt multi acolo, ii pot numara pe degetele de la o singura mana. Pentru ei, insa, stiu ca as face orice imi e cu putinta. Nu pot afirma nimic cu certitudine cand vine vorba de tine. Nu stiu daca vei fi aici doar pentru ca trenul tau a oprit si in gara in care asteptam eu sau daca aceea e destinatia finala. Dupa ultimele intamplari care si-au pus amprenta pe sufletul meu, am incetat sa mai spun ceva clar. Prefer sa raman aici, in bezna necunoscutului. Ciudat, nu-i asa? Obisnuia sa ma sperie asta. Inainte as fi ales intotdeauna ceea ce eram sigura ca pot atinge si nu m-as fi avantat in neant, fara nici cea mai vaga idee la ce ma asteapta in fata. Acum, lucrurile s-au schimbat. Eu m-am schimbat, m-am transformat. Nu stiu daca e bine sau nu... Nu am niciun punct de referinta cu care sa compar. Sa fiu din nou cea care imi da putere sa continui cu inca un pas? Sau sa las la o parte ceea ce insemna confort pentru mine si sa indraznesc sa sper ca de data aceasta poti fi tu cel care imi spune ca trebuie sa ma ridic si sa pasesc inainte? Astazi, as alege a doua varianta. Nu stiu de ce. Am ajuns sa am incredere in tine si asta e periculos pentru mine. Ma simt vulnerabila in fata ta, asa cum ti-am si spus, de altfel. A trecut foarte mult timp de cand nu mi-am mai inlaturat zidurile asa, complet. Asta simt in prezenta ta. Nu isi au rostul acolo - oricum nu le pot mentine in picioare atunci cand inima si mintea devin constiente de imaginea ta. Astazi am mai adaugat o persoana pe lista celor carora le-am permis sa ma cunoasca si care au disparut cu ceva din mine. Cu toate astea, sunt bine. Cat de bine se poate in situatia de fata. Nu a fost prima si, cu siguranta, nu va fi nici ultima. M-a ajutat sa vorbesc cu tine, sa iti spun putin din ceea ce gandesc si ce am pe suflet. Chiar daca a fost doar o zecime din cantitatea de sentimente si idei ce ma impovarau. Dupa ce am terminat convorbirea, am inceput sa analizez situatia si am realizat ca nu o sa imi para rau pentru ca m-am ales pe mine. La urma urmei, daca nici eu nu o fac, atunci cine? Mi-ai spus la un moment dat ca ai reusit sa iti pastrezi indrazneala de a crede in zile mai bune pentru ca nu ai lasat totul sa te afecteze si pentru ca ai mers pe premisa ca tu esti singurul care conteaza pentru tine. Am adoptat putin din aroganta si din stilul acesta al tau de a fi. Poate de asta sunt acum capabila sa ma gandesc la ziua de maine fara sa ma intreb constant "de ce?". Am de gand sa fac un test. Vreau sa imi port din nou zambetul de imprumut si sa vad daca iti vei da seama ca nu e real. Doar asa, ca o simpla curiozitate. Stiu ca raspunsul nu va afecta cu absolut nimic ceea ce esti tu pentru mine, dar vreau sa imi dovedesc mie ca am avut dreptate si ca nu e doar in mintea mea tot ceea ce se intampla cu noi.

Am mai facut o noapte alba. Ciudat cum mintea mea reuseste sa imi trimita semnale si sa imi spuna ca e momentul sa vorbesc cu tine. Nu stiu de ce m-am trezit,. Nu stiu de ce te-ai hotarat tu sa vorbim tocmai atunci. Cert este ca exista o conexiune. Asta nu o pot nega. Ma uimeste de fiecare data si da, recunosc, am avut zambetul acela tamp atunci cand am deschis ochii si am vazut ca tu erai "la capatul celalalt al firului". Ma bucur ca am decis sa raspund desi vestile pe care mi le-ai dat nu au fost tocmai cele mai bune. Cu toate astea, era cazul sa le aflu oricum. Si a fost mai bine daca ai fost tu cel care mi le-a spus. Nu stiu ce va fi pe viitor si, sincer, in momentul de fata, nici nu imi doresc cu prea multa ardoare sa aflu, dar de un lucru sunt sigura, am castigat un prieten. Esti prezentul meu si sper ca voi putea spune asta mult timp de acum inainte.

Saturday, March 28, 2015

untitled

Zambesc ca un copil care isi poate strange in brate jucaria preferata. Zambesc ca o adolescenta ce simte pentru prima oara emotiile unui on indragostit. Si, nu in ultimul rand, zambesc asemenea femeii care stie ca a intalnit linistea pe care a cautat-o cu atat de multa ardoare.

Trezesti in mine ceva ce este cu totul si cu totul nou. A trecut ceva timp de cand ai inceput sa fii motivul pentru care surad si totusi nu incetez sa fiu uimita atunci cand descopar efectele pe care le ai asupra mea. Trairile nu sunt necunoscute, dar senzatiile ma coplesesc cu intensitatea lor de fiecare data cand suntem impreuna si chiar si atunci cand imi apari in minte. Desi am mai facut pasii acestia si am mai mers pe drumul pe care am pornit si acum, ceva e diferit. Nu pot decat sa ma uit in jur, sa imi cercetez sufletul si gandurile. Realizez astfel ca am reusit sa ma ratacesc pe o carare pe care o cunosc, dar pe care nu o pot deslusi cu atentie. Si singurul lucru pe care mi-l doresc acum este sa pot ramane asa. Sa pot ramane in spatiul pe care il definesc treptat, asa cum te definesc pe tine. Imi doresc sa las la o parte graba ce imi e atat de caracteristica si sa ma bucur mai mult de ceea ce am si de ceea ce obtin, chiar daca victoriile sunt, aparent, unele marunte. Totodata, imi doresc si sa ma desprind de abilitatea mea de a ma complace in anumite situatii si de incercarile de a ma convinge pe mine insami ca nu are rost sa caut mai mult, sa vreau mai mult. Nu fac decat sa ma mint atunci cand imi pun astfel de limite si acum am inteles ca nu este deloc potrivit sa actionez asa.
Vreau sa ma opresc din a-mi mai seta obiective pe termen foarte lung si pentru care trebuie sa ma lupt cu morile de vant incercand sa le ating. Sunt, inainte de toate, suma tuturor experientelor acumulate in urma ranilor ce mi-au ramas din trecut si a lucrurilor bune ce au incercat sa le aline pe acestea, dar nu am de gand sa ma mai limitez doar la atat. Am inteles acum ca pentru a ma putea cunoaste cu adevarat trebuie sa iau in calcul si clipa prezenta si cea care va veni.


Spun toate astea acum pentru ca tu esti prezentul astazi. Tu esti telul pe care il am de atins acum, in acest moment. Si vreau sa ma bucur de tot ce inseamna asta. O sa iau lucrurile incet, rand pe rand. O sa adaug usor cate un sentiment, o traire, cate un zambet, la ceea ce imi inunda inima si mintea atunci cand vine vorba de tine. Te cunosc pe tine si realizez ca reusesc astfel sa aduc inapoi ceea ce am pierdut acum mult timp, sau ceea ce am lasat in urma, mai bine zis - caci decizia nu a fost una involuntara. Ma descopar pe mine, cea care era capabila sa se arunce cu capul inainte fara sa puna in balanta chiar si cele mai mici detalii si fara sa vada totul prin prisma negativismului. Nu mai sunt acea copila, nici nu imi doresc sa imi recapat toata naivitatea aceea pe care o aveam la inceputul acestui drum, insa e un sentiment placut sa stiu ca nu am pierdut toate aceste lucruri, ci doar le-am inlaturat, le-am pus intr-un loc in care acum nu imi mai par intangibile. Fiecare lucru nou pe care il adaug la imaginea pe care o ai tu in mintea si in sufletul meu, reuseste sa ma faca sa realizez ca sunt doar la inceput de drum si ca nimic nu vine de la sine. Trebuie sa merit toate acestea, sa mi le castig. Si am de gand sa fac asta in continuare. Vreau sa lupt pentru ca merita. Astazi sunt mai convinsa ca oricand ca am luat decizia corecta. Cu bune sau cu rele, tu esti ceea ce am ales. Tu esti primul gand ce imi apare in minte atunci cand zambesc fara motiv.
  

Monday, February 9, 2015

a million reasons

Ar vrea sa spuna ca azi nu doare. Ca astazi se bucura cu adevarat de soarele ce a trezit-o. Doar ca nu e atat de usor. Nu poate sa traiasca din a se minti in continuare. Simte ca e una din zilele acelea in care nici macar zambetul fals nu isi mai gaseste loc pe chipul ei. Un suflet care a fost de prea multe ori calcat in picioare. La urma urmei, de ce ar face asta? De ce ar cauta din nou puterea de a le trece pe toate? Poate ca a venit si momentul in care sa isi ingaduie sa darame toate zidurile si sa fie doar ea insasi. Sau cel putin, ceea ce a ramas dupa toate incercarile celor din jur de a mai rupe cate o bucatica din carcasa sufletului ei. Dilema ramane, insa, daca va putea fi capabila sa continue fara nicio masca.

Un singur lucru ii trece prin minte acum. Si-ar dori sa ii auda vocea. Vocea Lui. Acea voce care reuseste cumva de fiecare data sa o mai faca sa uite putin din cele ce ii apasa sufletul. Cu toate astea, stie foarte bine ca nu va face asta. Nu pentru ca nu ar avea curajul sau pentru ca nu ar sti ce sa ii spuna, ci pentru ca e constienta ca nu e singura care are probleme. Iar pe El deja l-a pus undeva foarte sus pe lista ei de prioritati. Nu il va deranja pentru ceva atat de simplist in opinia ei, ca si propriile ei sentimente. La urma urmei, intotdeauna a stiut cum sa se descurce singura si sa se aiba doar pe ea. S-a obisnuit. Asta e ceva ce stie ca nu va schimba prea curand la ea.

Stii? E de ajuns sa o privesti ca sa iti dai seama ca nimic nu e la locul lui acum. Ochii... Ochii sunt cei care o dau imediat de gol. Intotdeauna radiau. Aveau o lumina a lor aparte ce o faceau sa para mereu capabila de orice. Astazi insa, nu a mai ramas decat o licarire ce sta sa se stinga. De parca drumul pana la acea stralucire a devenit brusc unul foarte lung si intortocheat. Se vede clar ca acum, daca zambeste - desi asta se intampla rar -, o face doar pentru aparente. E un simplu gest mecanic, o arcuire a buzelor. Nu i se citeste acelasi lucru si in priviri. Nici macar corpul ei nu transmite nimic de genul asta sau macar apropiat. E intotdeauna incordata, atenta la tot ce o inconjoara, iar atitudinea ei este una total defensiva. Se apara, dar nici ea nu mai stie de ce anume. Probabil i se pare mai usor asa. Un scut complet... La sfarsitul zilei, ii e mai simplu daca isi spune ca a mai supravietuit unei alte zile fara sa fie nevoita sa explice ce i se intampla. Oricum nu ar avea un raspuns concret. "Supravietuire"... Pare un cuvant prea dur, dar e doar purul adevar. Caci asta face. Nu traieste, doar merge inainte cu fiecare zi ce trece. Totul a devenit rutina. Aceleasi obiceiuri, aceleasi gesturi, aceeasi gandire. Nici macar la El nu le mai permite gandurilor sa fuga. Cel putin nu asa de des cum o facea. A incetat chiar si sa il viseze. Ar vrea sa o ia de la capat. Sa se intoarca la momentele si la starile pe care i le aducea pana si cea mai banala discutie pe care o aveau impreuna. Pana atunci, insa, continua sa ramana in bezna fara puterea de a alege intre stanga si dreapta.

Monday, February 2, 2015

Relieved

Not once you described me as being mean. First as a joke, then being seriously when talking to me or to others. I admit, you made me question myself. And to think about it. Am I really this way? I've tried to find out what are your reasons. But then I've put some effort in this and I've realised it's not a bad thing. Because somehow it's the truth. When it comes to me, things aren't always "rainbows and unicorns". I mean... yeah, I really like being an optimistic person and trying to bring a smile on everyone's face, but that's all. When something bothers me I can't hide it and I am not scared that talking about it will hurt somene's feelings. So, I guess you could say that yes, I am mean because I tend to care more about my own thoughts and feelings. I am mean because I don't choose to cover the truth in a coloured blanket in order to make it easier to swallow.


At the end of the day, the correct question is why not to be this way? What do I have to lose? I would rather put a smile on my face to match my sarcastic comments than showing my insecurities. It's just who I am. Who I've become, actually. I am starting to realise that the way you've chosen to picture me doesn't bother me at all. And I really like being this way so I'll take it as a compliment. Anyway, I know that you didn't meant to use it at something else. I continue to be amazed by how fast you discovered me. Others stood by my side years and weren't able to find the real me. For you were enough just three months. It's a weird feeling. I am not used to it. Not even know after all this time. So here I am, smiling like a complete idiot. It's 4 a.m. I should really get some sleep. But my mind doesn't agree with me.


So what I am trying to say is that I am mean. But I am ok with it. Because even though it made me tougher, it also allowed me to see who my true friends are. And it was also the quality that guided my instinct to let you come into my life. So far it has made a good job.

Sunday, January 18, 2015

nothing.

Dor... Oare de cand n-am mai spus sau, mai bine zis, n-am mai simtit nevoia sa urlu "mi-e dor sa..."? Pare perfectiunea intruchipata, dar nu e asa. Am uitat de dor. Si nu am nimic de castigat din treaba asta. Pentru ca a uita de dor a insemnat pentru mine sa uit si de ceea ce voiam. Am uitat de asteptari, am uitat de sperante. E adevarat ce se spune, daca nu ai asteptari, nu te lovesti nici de dezamagiri. Doar ca... Daca nu astepti nimic, atunci ce te mai poate face sa te cutremuri? Ce iti mai poate aduce fiori si zambete? Presupun ca asta e partea rea a partii bune. Si totusi, oare cum ar fi acum sa simt dorul? Si mai ales, de ce simt nevoia unui suspin? Nu ar trebui sa fie asa. Ar trebui sa ma bucur ca nu imi mai incarc sufletul si cu acest sentiment. Nu reusesc, insa, sa fac asta. Nu reusesc decat sa ma complac intr-o stare de indiferenta totala. Cu toate acestea, nu imi e de ajuns. Astazi nu mai vreau asta. Vorba cantecului, "dor sa-ti fie dor". Cu asta ma lupt acum. De aceea am ales scrisul. Reusea mereu sa ma faca sa simt ceva. O persoana draga mi-a spus acum ceva timp, cand a citit cateva din randurile mele, ca eu scriu ca sa transmit sentimente. Ei bine, daca este intr-adevar asa, atunci astazi vreau sa fac asta si pentru mine. Vreau sa recitesc ce am asternut aici si sa pot spune ca am spart zidurile si ca am revenit la realitate. Nu pot sa nu ma intreb totusi, cu o oarecare senzatie de teama, daca asta e realitatea mea? Daca nu mai am la ce sa ma intorc? Raman in lumea asta de acum inainte? Oare aici este cu adevarat locul meu? Recunosc, nu am raspunsul la intrebarile astea. Adevarul este ca nici macar nu sunt sigura ca vreau sa il aflu. Caci daca ar fi unul afirmativ nu stiu cum as reactiona. Poate atunci as putea sa obtin ce vreau. Poate atunci mi-ar fi dor, stiind ca nu mai e nimic din trecut la care sa revin. Imi pastrez, totusi, o urma de optimism - nu stiu de unde gasesc intotdeauna puterea sa fac asta - si imi spun mie insami ca nu e totul terminat si ca va veni si ziua in care se va schimba ceva. In definitiv, cine as mai fi fara asta? Ce ar mai ramane?






Ma intorc totusi la ideea cu care am inceput. Mi-ar fi dor. Sincer, chiar mi-ar fi. Dar de ce sa imi fie? Ce as putea gasi in trecut de care nu am facut inca tot posibilul sa ma agat? Tot ce imi vine in minte este imaginea vechiului eu. De asta merita sa imi fie dor. De inocenta si de naivitatea pe care le aveam odata. Atunci cand am inceput drumul asta. Poate mi-ar fi dor de copilul acela care nu stia mare lucru, dar avea o inima mare. Oamenii care m-au cunoscut atunci au realizat ca m-am schimbat. Cei care nu ma stiu altfel decat asa cum sunt acum, vad in mine o persoana foarte diferita decat ceea ce incerc sa redescopar. La ce m-as intoarce? Grea intrebare. As pasi pe vechile-mi urme pentru a regasi puterea de a vedea binele in ceea ce ma inconjoara. Mi-as lua inapoi inima, asa cum era odata, intreaga, nu plina de cicatrici si de rani ce nu par a se mai opri din sangerat. N-as renunta, insa, la partea intunecata ce se simte ca acasa acum in sufletul meu. Spun asta pentru ca nu vreau sa fiu din nou vulnerabila. Nici nu cred ca as mai stii cum sa fiu asa. Mi-am ferit de lume prea mult timp partea asta. Probabil asa am si facut-o sa dispara. Nu ma mai caracterizeaza. Stiu ca undeva mai este ascunsa o farama din mine, chiar imi doresc sa o gasesc iar. Doar ca nu stiu drumul pana la ea. Nu stiu ce trebuie sa dau la o parte pentru a o descoperi. Oare ce ziduri trebui sa inlatur? Unde e? Din nou intrebari, dar niciun raspuns. Chiar as vrea sa le aflu intr-o zi. Stiu, insa, ca mai am mult de mers pana in punctul acela.

Monday, January 5, 2015

P.S., I'm happy

Dear friend,


Today I was able to woke up wearing a sincere smile, It's amazing how a little gesture like this can change my whole perception about something. I used to be afraid of getting out of my comfort zone. Actually, I still am. Only that since last night something is different. You made that possible for me. Somehow you managed to show me that I am the one in charge and that it's me who decides when things are overstepping some boundaries and I need to get back in my safe place. I admit, it wasn't very easy opening up to you and showing you the real me. I gave you the last part of my soul. The fear is constant now. The fear that you will decide to leave at some point and that I won't have anything left. What's really surprising it's the fact that I feel like I can bear that fear. That I can fight with it and overcome it. Because now I know that it will always be a part of you that will put my insecurities to sleep. And today it's enough. Maybe this was exactly what I needed. A hand to guide me in the darkness. You were there at the right moment. I have no idea if you know what you mean to me. I've tried to tell you. I really did. But the fact is that I am not very good at revealing my feelings. Telling you about how you were able to gain my trust was already a big step for me. I feel proud that I could do that. Honestly. Because I don't usually to stuff for me. As you said, I need to stop being a rabbit and to find my courage.


You know? Now I am in that new place. I have made more steps towards that mirror. I can see myself way more clear. I don't want to come back in my safe zone. I know that it's better for me if I leave my fears behind and just go with the flow. I will try to do that. It will be overwhelming, I am sure of that... All I can say for sure right now is that I like you. And that's scary. Because I think that you can be the one that will make the head of the list. I am frightened of what you can make me do. You were the only one who knew how to temper me. And you did it without making me regret it. I actually enjoy being like this. I feel like I needed it. I know that the old wild me is not far, but now I have discovered this new side and it fits me just perfect. The best combination between the devil I used to be and the angel I will never become. That's how I feel now. It doesn't mind me that I am no longer wasting nights or that I have stopped using alcohol as a method to be able to have fun. I've lost all that and it's perfect. I had my moments, now it's time to focus more on myself and on what it's good for me. Also, I've decided I will no longer let myself being driven by the ones who don't do the same thing for me. From now on I will try to be more realistic although I will not lose my dose of optimism. I want to learn how to stop letting others hurt me without me having a word to say about it. I'm done. "I am the one who matters". That's what you've said to me last night. I want to be like that too. To follow that advice. The strange thing is that today the change doesn't scare me as it used to do. Now I want to embrace it. I believe in these words and, what is more important, I believe in me. I have the necessary power to do this step without looking at what I leave behind. I can do this because what I have in front of me is more important. I want to trade tears for some smiles. It won't be easy but I don't care. I know that the road will have a lot of obstacles and that I will encounter people who will try to make me stop or to go the other way, but I will always keep in mind my main goal. My happiness. It's there. All I need to do is to be strong and to have faith in me. I'm done living for others. I will make this story about me. And I know I will succeed because I am not alone. I have amazing people with me. And they won't let me stop. You have become one of them. I will keep you in my head as final destination. Whenever I will feel lost it will be enough to see your smile and I will remember why I've started this journey and what is its purpose.


I'd like to think that someday you will read these words but I guess that this step remains too big for me at the moment. And even though you won't read them soon, I still want to thank you for taking the time to find me the key and for giving me the strength to walk out of the zone. You showed me that I was not mistaken when I have chosen you to listen to my late words. Thanks for showing that you actually care despite our differences and for letting me become that naive child once more. You made it easier for me and it was exactly what I needed then when I was starting feeling the claws of loneliness.


With love,
     
            a tormented heart

Sunday, December 7, 2014

moments

Te-am asezat pe un piedestal... Acolo sus. Poate prea sus decat meritai. Dar am facut-o pentru acea parte din tine pe care doar eu stiu cat m-am luptat sa o cunosc. Nu imi pare rau. Si am certitudinea ca nu voi ajunge sa simt asta. O sa te las sa ramai acolo. E locul tau de acum inainte. E locul unde probabil ma voi intoarce de fiecare data cand voi vrea sa ma simt in siguranta si de fiecare data cand imi va fi dor de imaginea unui copil speriat in bratele tale ocrotitoare. Astazi, insa, nu este cazul. Ramai acolo, suflet razvratit. Eu ma arunc in valtoarea realitatii. E timpul sa o readuc la suprafata pe vechea eu.


Stii? Te invidiez. Ma gandesc oare cum ai reusit sa iti pastrezi sufletul intact dupa toate clipele in care ti-a fost pus la grea incercare. Caci, desi tu esti cel care se caracterizeaza ca un "insensibil", eu stiu ca adevarul este foarte departe de acest termen. Tu esti cel care are puterea sa se ridice si sa o ia de la capat, cu speranta ca poate de data asta totul va fi diferit. Nu am nici cea mai vaga idee cum poti face asta. Dar cred ca te voi intreba la un moment dat. Intr-o noapte ca asta, in care somnul ne va priva de a sa prezenta. Atunci imi voi face curaj si iti voi spune de nelamurirea mea. Cu putin noroc, vei avea si un raspuns pentru mine. M-a uimit foarte mult un lucru pe care mi l-ai spus si care m-a ajutat sa mai fac un pas pe drumul spre adevarata ta infatisare. Era o seara friguroasa si destul de pustie. Noi, insa, nu ne-am descurajat si am ales parcul ca destinatie finala. Si astfel am adaugat o alta fila in albumul meu cu amintiri. Acolo, pe o banca, in intuneric, ti-ai deschis sufletul in fata mea. Era a treia oara cand faceai asta fara sa fii protejat de ecranul unui laptop sau de un apel telefonic. Acum nu mai eram decat noi doi si o iarna timpurie. Mi-ai vorbit despre ea, despre cum te-a facut sa te simti. As fi vrut sa las la o parte tot si sa te imbratisez. Nu am facut asta, insa. Stiam foarte bine ca nu esti genul care sa permita altora sa ii vada slabiciunile. Nici macar mie. Asa ca am ramas in continuare langa tine, pastrandu-mi mainile aproape de mine si infranandu-mi impulsurile. "Stii cum e? Investesti timp intr-o persoana si la un moment dat ea te da la o parte. Si apoi o iei de la capat. Cu altcineva, gandindu-te ca va fi altfel. Si se dovedeste a fi la fel.". Atunci am inteles ca tu asa vei fi mereu. Si te-am apreciat enorm pe o parte. Nu ti-am spus asta atunci. Nu am vrut sa te fac sa crezi ca e cel mai bun lucru de facut. Pentru ca, desi stiu ca iti voi fi alaturi cand vei avea nevoie, daca am de ales intre a-ti vindeca ranile si a le preveni, aleg a doua varianta. Asa ca, in acea seara, am lasat la o parte sentimentele de apreciere si ti-am spus doar ca nu este tocmai ok modul tau de a privi lucrurile. Pentru ca lumea e rea in general. Si nu trebuie sa iei lucrurile ca atare. Da, este impresionant faptul ca tu poti sa pleci la un nou drum cu gandul ca va fi cel potrivit, dar trebuie totusi sa te pregatesti si pentru situatia in care totul este la polul opus. Mi-am lasat partea optimista ascunsa pentru cateva clipe si am urmat calea ratiunii. Poate nu era ceea ce voiai sa auzi, dar am incredere ca era ceea ce trebuia. Nu stiu cat am reusit sa iti deschid ochii. Ti-am spus la un moment dat ca este mai usor sa aduc zapada in mijlocul verii decat sa iti schimb tie parerile. Raman la aceeasi opinie. Vreau sa cred, insa, ca am putut sa mai fac un pas spre a te face sa intelegi ca nu toti reusesc sa isi mentina macar o parte a sufletului pura, asa cum tu ai facut.

Wednesday, November 19, 2014

Rock bottom

Si daca vine un moment in care pur si simplu ma satur? Un punct atat de adanc inradacinat incat sa ma faca sa simt ca nu ma mai pot ridica? De cand ma stiu am fost cea care le este alaturi tuturor si care are mereu o imbratisare si niste cuvinte sincere de oferit. Realitatea este ca, la sfarsitul zilei, tot eu trebuie sa fiu si cea care stie cat de negre imi sunt gandurile si cat de impovarat imi e sufletul. Si cel mai rau in toata situatia asta este ca doar eu sunt cea pe care o pot invinui. Caci eu construiesc toate zidurile acestea si eu pun toate barierele in fata lor, neavand de afisat decat un zambet fals... Zambet la care am devenit experta.


La urma urmei, ce rost are? Pentru ce sa imi sterg lacrimile daca oricum nu le poate vedea nimeni? Pentru ce sa imi spun ca maine cand ma voi trezi totul va fi diferit daca stiu foarte bine ca nu fac altceva decat sa ma mint? M-am obisnuit cu momentele astea. Am invatat si am inteles ca este necesar ca ele sa apara ca sa pot trece peste tot si sa fiu din nou eu insami. Doar ca... Intensitatea nu scade niciodata. Si fiecare secunda care trece e doar o alta imbrancitura menita sa ma afunde inapoi in neant. De ce a trebuit sa se intample tocmai astazi? Astazi cand lucruile erau chiar bune... Nu mai putusem sa spun asta de ceva vreme. Si azi totul fusese frumos... Poate prea frumos?


Asa va fi oare de acum inainte? Va trebui mereu sa traiesc cu teama ca atunci cand lucrurile par sa se aseze la locul potrivit voi primi o palma? Ma sperie ingrozitor de mult posibilitatea asta. Poate in orice alta zi raspunsul ar fi fost unul optimist, mai apropiat de felul meu de a fi, dar acum sunt realista. Si, din pacate, realismul meu inseamna ca trebuie sa ma bazez pe fapte. Pe toate cele care mi s-au intamplat. Asa ca nu imi ramane decat sa trag aer in piept si sa ma resemnez cu ideea ca da, la mine lucrurile stau putin mai altfel si dupa fiecare curcubeu apare si ploaia, nu invers. Am incetat de mult sa gonesc dupa fericire. Am un alt scop. Linistea. Si, desi ma simteam foarte aproape de ea, azi am mai facut un pas in spate. Ce va fi maine? Nu stiu. Ceva prea bine nu cred. Ramane de vazut.

Saturday, October 11, 2014

"us"

Presupun ca asta a fost imboldul de care aveam nevoie ca sa recunosc. Am fost cu El. El cel care obisnuia sa fie tot. El cel care imi aducea fiori si sperante. Si nu am simtit absolut nimic. Saruturile lui imi erau egale cu zero. Mi-e dor de Tine. Nu stiu daca fac bine ca scriu cu majuscula, dar asta simt. M-am indragostit. Te vreau langa mine. Vreau sa fii tu cel cu care imi impletesc degetele. Vreau sa fii tu cel pe care il tin strans in brate si caruia nu vreau sa ii dau drumul. El... De azi inainte m-am convins ca nu mai ocupa locul acela important in sufletul meu. Acum esti Tu acolo. Si nu-mi vine sa cred ca am reusit. Mi se pare un vis faptul ca dupa tot acest timp l-am inlaturat din viata mea cu adevarat. Nu m-am mai gandit la el de mult. Inima nu mi-o mai lua la goana cand ii auzeam numele. Si totusi, pana acum zece minute, nu am fost in stare sa spun sincer ca l-am uitat. A fost nevoie sa il am alaturi ca sa pot afirma asta. A fost nevoie ca parfumul sau sa imi patrunda in pori ca sa pot spune ca nu mai simt nimic din ceea ce simteam in urma cu ceva timp. Nu il mai iubesc. Nu pot spune nici ca te iubesc pe tine. Ar fi prea mult dintr-o data. Tot ce pot zice este ca m-am indragostit de tine. Fara ziduri de protectie, fara ocolisuri, fara alte intrebari. M-am indragostit de tine pentru ca mi-am propus asta si pentru ca inima mea a avut nevoie de tine pentru a putea continua. Ai fost leacul meu. Mi-ai aratat ca pot zambi din nou si ca nimic nu este imposibil. Cine ar fi crezut? Dupa toti acesti ani n care am tanjit dupa El si in care trupul meu s-a simtit gol fara atingerile sale, ai aparut Tu. Fac prea mult daca iti spun ca esti ingerul meu? Ai infaptuit miracole. Ai facut ca acel copil naiv si lipsit de simtiri pe care il tineam ascuns in adancul fiintei mele sa prinda viata. Acum totul este exact ca acum sase ani, cand l-am cunoscut pe el. Simt aceiasi fiori in momentul in care iti aud vocea. Am zambetul tamp atat de caracteristic mie atunci cand ma trezesc si, dupa ce intind mana instinctiv dupa telefon, gasesc acel mesaj cu buna dimineata. Cuvinte simple, dar care reusesc sa imi schimbe total starea de spirit. Ma bucur odata cu tine de ceea ce iti aduce un suras pe chip si sufar si eu atunci cand stiu ca lucrurile nu sunt tocmai in regula in viata ta. Problemele tale sunt si problemele mele si tocmai de aceea ma lupt din rasputeri sa schimb ceva. M-ai intrebat intr-o zi de ce este important ca tu sa zambesti. Ei bine, raspunsul este simplu. Am nevoie ca tu sa zambesti pentru ca esti cel pe care il pretuiesc mai mult decat pe mine insami. De la o vreme incoace nu mai sunt eu pe primul loc, ci esti Tu. Si tocmai de aceea fac tot posibilul de fiecare data ca sa incerc sa iti transform ziua, oricat de neagra ar fi fost ea.

Sunt momente in care situatiile nu sunt chiar roz. Si clipe in care se intorc toate starile care imi alunga somnul si linistea. In astfel de zile, exista un singur lucru de care chiar sunt mandra. Faptul ca, dupa toate care mi se intampla, si avand atatea pe cap, am avut in sfarsit curaj sa iti vorbesc deschis. Sa iti spun ce am in minte si sa imi lamuresc multe din cele ce imi incarcau sufletul. Esti important pentru mine. Am inceput sa te cunosc si ma bucur mult ca mi-ai permis sa fac asta. Sunt sigura ca de acum inainte nu voi mai fi nevoita sa cunosc perioade in care tu nu faci parte din viata mea. S-au schimbat multe in aceste trei-patru luni. Am preferat sa las in urma tot ce a fost si sa o iau de la capat. Imi place sa cred ca aproape de fiecare data mi-am facut alegerile in viata bazandu-ma pe ceea ce am invatat eu de la cele din jur si nu ascultand de ideile altora. De data asta, instinctul mi-a spus sa tratez totul ca pe ceva nou. Momentele din trecut in care ai plecat nu au fost ca niste butoane de pauza apasate, ci ca unele de stop. Si am certitudinea ca am ales corect. Pentru ca noul start s-a dovedit a fi unul al dracului de bun si de frumos.

Wednesday, September 17, 2014

Late hours

Ai venit Tu
Si-ai mutat munti
Pentru ea
Pentru ca ea merita

Si pentru ca voiai sa o mai vezi o data zambind.


Freamat, suras, emotie...
Nu intelegea fericirea,
Dar tu ai ghidat-o
O lumina in intuneric

Si astfel ai putut sa o vezi inca o data zambind.


Senzatia e noua
Iubirea-i lasa urme
Maini impreunate
Destine impletite.

Si ai reusit sa o vezi inca o data zambind.

Sunday, September 14, 2014

G. M. ???

Prima dimineata in care m-am trezit cu indoieli referitoare la tine. Sunt momente ca astea in care ma scoti din minti. Ma faci sa imi pun milioane de intrebari si nu vreau sa ajung in punctul in care o sa descopar ca tot ce ramane din "noi" sunt niste raspunsuri care nu au venit niciodata. Esti delicios de complicat si, desi imi place sa ma lupt cu starile tale caracteristice si cu mintea ta ce nu lasa nimic la vedere decat in clipele in care probabil simti tu ca ai nevoie de o eliberare, astazi nu stiu daca am puterea necesara sa intru in acest joc. Mi-am zis la inceput ca ma voi dedica total si ca am de gand sa ma indragostesc de tine. Ca as vrea sa fac lucrul asta din tot sufletul meu. Doar ca e aproape imposibil sa nu am retineri atunci cand vad ca sunt doar eu cea care face pasi in dansul asta. Vreau sa invat sa te cunosc. Vreau sa iti fiu alaturi atunci cand iti dispare zambetul de pe chip si stresul devine prea mare. Nu mi-au displacut niciodata situatiile intortocheate si nu am avut de comentat atunci cand trebuia sa depun o oarecare doza de efort in plus pentru a putea obtine ceva. Singura problema cu ce avem noi in momentul de fata este ca eu ma simt in ceata. Ca nu vad luminita aia de la capatul tunelului. Asa ca raman aici sa cotrobai in bezna, sperand ca va veni si clipa in care va aparea o mana care sa ma ghideze si sa ma scoata din acest labirint ce pare nesfarsit. Esti important pentru mine. Asta nu o pot nega. Altfel nu as fi ramas si nu as fi facut toate aceste incercari sa iti dau la o parte zidurile pe care ti le-ai creat. Nu am de gand sa ma indepartez. Si nu o sa te las nici pe tine sa faci asta. Am mai trecut prin asta de doua ori si mi-a fost de ajuns. Nu vreau sa te mai vad plecand din nou. Se fac aproape trei luni de cand am inceput sa imi ofer tie orele mele. A fost o vara frumoasa. Mi-a placut ca am avut ocazia sa te cunosc mai in detaliu. Si, cu toate ca sunt constienta ca nu am vazut decat o mica parte din ceea ce ai de aratat, stiu in acelasi timp ca si asta inseamna mult. Pentru ca tu nu esti cel care impartaseste ceea ce are pe suflet usor si cu toata lumea.


Nu stiu... Pur si simplu nu stiu ce sa mai fac. Te rog, crede-ma cand spun ca vreau sa fii tu acela care imi face sufletul sa zambeasca. Chiar reusesti sa faci asta de multe ori. Ma simt linistita in prezenta ta si pot sa fiu eu, cea adevarata. Doar ca sunt si zile in care am impresia ca tot ceea ce fac e gresit si ca nimic nu te poate multumi. Ma faci atat de confuza... Sunt ca intr-un montagne-russe. O clipa totul e perfect si discutiile noastre par interminabile, iar apoi, in clipa urmatoare iluzia se spulbera si incep sa alunec pe o panta ce pare ca ma va arunca intr-o prapastie unde nu sunt decat eu cu mine. Nu vreau sa imi petrec fiecare zi intrebandu-ma pe ce parte a cearceafului te vei trezi si cum iti va influenta asta dispozitia. Si nu sunt absurda, nu ti-am cerut luna de pe cer. Nici macar nu am avut pretentia sa fii ingerul meu salvator, stiu foarte bine ca sunt intr-un punct in care nu ma mai pot intoarce la ceea ce obisnuiam sa fiu. M-am schimbat si am acceptat lucrul acesta. Vreau, insa, sa imi fii si tu alaturi ca si pana acum. Fara ocolisuri. Vreau din nou sa am momentele in care sa ma simt acasa atunci cand parfumul tau imi inunda simturile. Vreau sa imi impletesc degetele cu ale tale si sa uit pentru cateva minute ca lumea e mare si ca multi din cei care ne inconjoara ar avea prea putine cuvinte bune de spus la ideea de "noi". Vreau sa imi pastrez in minte imaginea surasului tau si felul in care ma saruti usor, spunandu-mi cat de "nebuna" sunt. Nu o sa renunt prea usor la tine. Si nu o sa te las nici pe tine sa faci asta. Nu acum, cand am parcurs toti pasii astia si am facut deja o mare parte dintr-un drum pe cat de sinuos, pe atat de placut. O sa lupt in continuare. Mai am cativa asi in maneca. Mai sunt cateva ocazii. Dar, in acelasi timp, recunosc ca si teama isi face loc in sufletul meu pentru ca sunt constienta de faptul ca am destule lucruri sa iti spun. Lucruri serioase la care nu stiu cum vei reactiona si nu stiu cum te vor face sa vezi viitorul. O sa imi alung din minte ideea ca tu ai putea sa decizi sa pui punct dupa ce iti voi spune tot ce ma face sa am acum sentimentele astea care nu imi dau pace si care imi alunga somnul. Vreau sa cred ca va exista un final de drum care ma va astepta cu bratele deschise si pe care il voi imbratisa victorioasa.

Wednesday, August 20, 2014

One more time

"Incearca sa nu fii nesimtita cu el"
Cuvintele care m-au dat peste cap in seara asta si care m-au adus aici. Aici, in locul in care imi vars sufletul cand il simt prea impovarat. Asa cum e acum. Nu mai pot. Simt nevoia sa explodez. Am prea multe lucruri de zis si prea putine de simtit. Iar e una din pasele alea proaste. Iar ma simt total pustie pe dinauntru. De parca nicio farama de dragoste nu ma poate atinge. Sau, daca ma atinge, nu poate prinde radacini. Oare asa sa fie de acum inainte? La asta am ajuns? Vreau sa spun ca raspunsul la intrebarile astea e un "nu" categoric, doar ca mi-am pierdut siguranta. Nu mai pot afirma nimic cu certitudine. Simt ca plutesc. Sunt in deriva si nicaieri in jurul meu nu apare vreun semn ca lucrurile se vor schimba in viitorul apropiat.
Iar am deviat de la subiect. Tipic mie si mintii mele intortocheate. Incepusem postarea asta prin a te cita pe tine. Pe tine, cel de care vreau din tot sufletul sa ma indragostesc si nu pot. Pe tine, cel de care nu am simtit dor. As cam avea nevoie de o imbratisare de-a ta acum... Tu mi-ai adus starea asta. Acum hai, te astept sa vii si sa o faci sa dispara. Mi-ai spus lucrurile alea si m-ai pus pe ganduri. As fi vrut sa te contrazic atunci. Sa iti zic ca n-ai dreptate si ca nu ma port urat cu El. Acel El care a fost primul ce m-a invatat sa iubesc. Sustin sus si tare in ultimul timp ca lucrurile s-au schimbat intre mine si El si ca totul e mult mai bine. Ca acum ma vede din nou ca pe o prietena si ca are o oarecare doza de incredere in mine. Dar eu... Eu il vad oare asa? Ma uit la El si imi apare intr-adevar imaginea baiatului bondut cu ochii caprui care imi era PRIETEN odata? Incep sa ma indoiesc de asta. Pentru ca tu ai avut dreptate. Pentru ca, desi nu aveai habar de lucrurile care au fost intre noi, tu ti-ai dat seama imediat de felul in care ma comport cand e vorba de El. Si culmea e ca nici macar eu nu realizasem asta. Nu mi se parea ca il tratez cu o urma de aroganta si dispret. Acum, insa, mi-ai deschis ochii. M-ai facut sa vad ca inca gasesc o scurta satisfactie atunci cand gasesc ocazia sa ii dau peste nas cu ceva. Si poate ca nu merita. Poate ca s-a schimbat si ceea ce e acum nu mai are legatura cu ceea ce era odata. Dar pentru mine nu e atat de usor. Caci, indiferent de cat de frumos se va comporta cu mine si indiferent de cat imi va demonstra ca e o alta persoana, intotdeauna va exista o parte din mine care il va vedea pe cel care m-a distrus. Pe cel care a privat copilul ala naiv de fericire si de zambete reale. El a fost prima persoana care m-a invatat ca lumea e a dracului de rea si ca in viata aproape toti te vor da la o parte daca au ocazia. As fi vrut ca lucrurile astea sa mi le spuna cineva, nu sa fiu nevoita sa le traiesc pe propria piele. El mi-a aratat ca degeaba am fost eu bine intentionata si ca degeaba am ales eu sa fac sacrificii, daca am fost singura care a luat deciziile astea. M-a invatat multe, ce-i drept. M-a invatat cum sa fiu mai puternica si cum sa nu imi arat sentimentele in fata tuturor. Mi-a aratat ca atunci cand iti pasa devii slab si ca problemele mi le pot rezolva doar eu singura. Recunosc, uneori il apreciez pentru asta. Il apreciez ca m-a facut sa fiu mai putin aeriana si ca mi-a deschis ochii. As fi preferat, insa, sa nu aflu toate lectiile astea prin metoda cea mai grea. As fi vrut sa nu am ochii umflati de la prea multe lacrimi pe care le stie doar perna mea. Mi-ar fi placut sa nu-mi ucida toata naivitatea si toata inocenta cu care incepusem acest drum.
Acum, insa, e prea tarziu pentru regrete. Nu se mai poate schimba nimic. Astazi mi-am pierdut si urma aceea de speranta ca toate vor reveni la cum au fost. Nu se va intampla asa. Nu voi mai fi niciodata cum am fost inainte ca El sa imi apara in cale. Un singur lucru imi mai ramane de facut. Sa merg inainte. E singura optiune pe care o am. Am pornit pe cararea asta si am de gand sa o continui. O sa fac pasi mici, dar nu voi sta pe loc. Nu stiu daca voi mai putea sa iubesc cu fiecare celula a corpului meu. Nu stiu daca voi mai simti vreodata lacrimi de fericire inundandu-mi ochii. Dar, in pofida tuturor obstacolelor, stiu ca o sa incerc. Stiu ca o sa ma bucur de fiecare clipa pe care o petrec langa noul el. Stiu ca o sa ma agat de fiecare imbratisare si de fiecare sarut pe care el le are de oferit.
Il voi iubi vreodata? Pe el sau pe oricare altul care va aparea in viata mea? Nu am raspunsul asta. Nu pot decat sa inchid ochii si sa mai fac un pas sperand ca va fi in directia cea buna.

Monday, August 11, 2014

Late words

One week without you...
Am stat o saptamana departe de tine. Am luat o pauza de la orele petrecute cu tine si de la saruturile noastre de noapte buna. Mi-a fost usor. Mult prea usor. Se pare ca mai am destui pasi de facut pana cand o sa pot spune ca incep sa simt fluturasi atunci cand ma gandesc la tine sau cand te vad. Mi-ar fi placut sa spun ca mi-a fost dor sa stau la tine in brate. Azi a fost atat de bine acolo. Ma simt mica, mica atunci cand tu ma imbratisezi. De parca m-ai proteja cumva. Poti oare sa ma feresti chiar si de mine insami? Caci acum de asta am nevoie. E o lupta intre mintea mea si ramasitele sufletului meu. As vrea ca cele din urma sa iasa victorioase. Ma ajuti sa fac asta? Imi ramai alaturi sa darami zidul ce imi inconjoara inima ce a fost de atatea ori calcata in picioare? Imi place tot ce facem impreuna. Imi plac discutiile noastre, momentele in care esti sincer cu mine si imi spui ce ai pe suflet. In egala masura, imi plac si clipele in care nu facem decat sa ne impletim degetele si sa stam asa, in liniste. Langa tine linistea nu e apasatoare. Imi place sa imi plimb mana prin parul tau si sa te privesc. Esti foarte simpatic atunci cand te uiti nedumerit la mine si ma intrebi de ce zambesc. Imi place sa imi asez capul pe umarul tau si sa iti simt parfumul. Ma linistesc mult momentele noastre impreuna. Cand suntem doar noi doi reusesti sa ma temperezi. Inseamna mult pentru mine. Nu a mai facut nimeni lucrul asta de ceva vreme.
Destule motive ca sa imi dau voie inimii sa o ia la goana. Dar ratiunea e mai puternica decat incercarea de a lasa niste sentimente sa capete contur. Sau poate doar ma grabesc eu. Poate imi doresc cu atata ardoare sa simt intr-adevar ceva, incat nu mai tin cont de faptul ca suntem inca la inceput si ca mai avem mult din drumul asta de parcurs. Nu am nici cea mai vaga idee despre cum vor decurge lucrurile pe viitor intre noi doi. Sau intre mine si tine, mai bine zis, "noi" este totusi un cuvant cam mare. Nu pot decat sa sper ca voi reusi. Ca voi putea cumva sa fiu din nou copilul naiv care se indragostea cu toata fiinta si care simtea fiorii aceia ai inceputului in fiecare celula din corp. Mi-e dor... Mi-e foarte dor de vechiul eu care lasa toate indoielile la o parte si care se dedica in intregime. Se va mai intoarce vreodata la mine? Va mai iesi la lumina? Vreau sa cred ca raspunsul este "da", pentru ca daca nu e asa, atunci ar trebui sa realizez si sa accept cu regret ca totul e diferit. Ca eu sunt o alta persoana care nu mai are nimic in comun cu ceea ce am fost odata. Sa fie oare asa? Sa ma fi schimbat chiar total? Sper din tot sufletul ca nu... Nu stiu cum as trece peste asta.

Thursday, July 24, 2014

Yes/No... Him/You... compromises

Si daca ar fi sa scriu despre tine cum ar trebui sa incep? Ce cuvinte ar trebui sa ma apuc sa insir aici? ... ma cam sperii putin, stii asta? Nu stiu ce se intampla cu mine si de unde vine deschiderea asta spre nou. De cele mai multe ori fac exact contrariul, sunt reticenta si nu imbratisez schimbarea. E ceva la tine, insa, ce ma face sa uit sa imi creez toate zidurile de protectie cu care obisnuiam sa ma imprejmuiesc si sa imi permit sa fiu libera. Si totusi ma intreb... Cum va fi caderea? Cat de tare ma va distruge impactul? Caci stiu prea bine ca daca voi fi acolo sus, se va intampla ceva si voi pica. Doar ca nu par sa constientizez ca lucrul acesta ma va deteriora. Vreau sa simt. Mi-e dor chiar si de durerea acuta ce imi sfasia odata inima. M-am saturat sa fiu doar un invelis fara sentimente. "Vara asta am sa ma-ndragostesc"... Cuvintele astea imi urla in minte acum. Si vreau sa le urmez. La urma urmei ce se poate intampla? Am trecut peste incercarea chinuita de a-l iubi pe cel ce a plecat din lumea mea in urma cu putin timp. Le-am trecut pe toate, caci asa sunt eu construita. Mai presus de orice ramane instinctul meu de conservare ce ma mentine undeva la linia de plutire. Acum stiu, am invatat ca de la mine trebuie sa porneasca orice tentativa de a merge inainte. Nu exista altcineva care sa ma salveze. Eroul din poveste nu este mai mult decat un simplu personaj fantastic. Eu sunt realitatea! Ma am pe mine si pot sa inving toate obstacolele. Probabil de asta sunt dispusa acum sa risc totul. Vreau sa simt fluturasi, vreau sa mi-o ia inima la goana atunci cand imi fuge gandul la tine. Doar ca ma gandesc... oare mai sunt capabila de asta? Si stiu ca nu esti deloc cel mai potrivit pentru a trezi sentimentele astea in mine, dar, la urma urmei, cand am ales eu bine? Ce mai conteaza o data in plus? O sa invat ceva si din asta. Sunt sigura.
Adevarul este ca vreau sa ma dedic cuiva in totalitate pentru ca imi este frica sa nu ma intorc cumva la el, cel care a disparut din sufletul meu chinuit. Mi-e frica de clipa in care voi incepe sa simt lipsa lui ca pe un gol imens in mintea mea. Si de accea vreau sa ocup acel spatiu cu tine. Esti cel mai apropiat de ceea ce vreau eu sa am. E adevarat, astazi sunt in locul in care fiecare celula din corpul meu striga dupa altcineva. E clipa in care il vreau pe baby. In care am nevoie de o imbratisare de-a lui si de un sarut pe frunte. Azi imi doresc cu ardoare sa pot adormi cu capul pe pieptul lui si sa ii pot simti bratele inconjurandu-ma protector. Dar asta nu se poate. Caci, ca de aproape fiecare data, exista ceva sau cineva care ne pune bete in roate. Caci baby nu e doar al meu. Baby are responsabilitati. Baby are prea multa lume in jur care ii e impotriva. Eu si el impotriva tuturor. Asa am fost mereu. Si, asa cum mi-a spus chiar el putin mai devreme, o sa mai fim asa mult timp de acum inainte. Ciudat este ca, desi e baby al meu si desi stiu ca dorinta amandurora este de a fi impreuna, aproape de fiecare data suntem mai mult eu si el decat NOI. Pentru ca, indiferent de cat de mult ne-am dori sa facem abstractie de orice si sa uitam ca totul ne este potrivnic, nu e chiar atat de usor. Intotdeauna o sa existe o bariera intre noi... realitatea. Ea e cea care reuseste de fiecare data sa dea totul peste cap si sa ne faca sa ne amintim ca exista multi pe care noi ii ranim cu egoismul nostru atat de specific. Sincer, ma doare cand realizez ca lucrurile ar trebui sa fie cu totul si cu totul diferite si ca ceea ce facem noi nu este deloc bine, doar ca nu pot renunta la asta. Nu sunt capabila sa iti spun tie "adio". M-as simti pustie fara tine. Mai pustie decat de obicei. Esti o parte din mine, baby. Mereu o sa fii. Esti ceea ce ma defineste. Si fara tine totul ar fi mult mai gri. Imi colorezi viata, dar a venit momentul sa las slabiciunile la o parte si sa permit si altcuiva sa faca acest lucru. Nu stiu daca o sa fie el. Poate ca e doar un capriciu de moment... Stiu doar ca tu o sa ramai. Tu o sa fii baby la care ma intorc atunci cand vreau sa ma regasesc.


" - Imi era dor, mi-a raspuns el, privindu-ma serios.
  - Nu ai voie sa iti fie dor de mine.
  - Pai nici nu imi era dor de tine. Imi era dor de mine."
Powered by Blogger.