a million reasons

Ar vrea sa spuna ca azi nu doare. Ca astazi se bucura cu adevarat de soarele ce a trezit-o. Doar ca nu e atat de usor. Nu poate sa traiasca din a se minti in continuare. Simte ca e una din zilele acelea in care nici macar zambetul fals nu isi mai gaseste loc pe chipul ei. Un suflet care a fost de prea multe ori calcat in picioare. La urma urmei, de ce ar face asta? De ce ar cauta din nou puterea de a le trece pe toate? Poate ca a venit si momentul in care sa isi ingaduie sa darame toate zidurile si sa fie doar ea insasi. Sau cel putin, ceea ce a ramas dupa toate incercarile celor din jur de a mai rupe cate o bucatica din carcasa sufletului ei. Dilema ramane, insa, daca va putea fi capabila sa continue fara nicio masca.

Un singur lucru ii trece prin minte acum. Si-ar dori sa ii auda vocea. Vocea Lui. Acea voce care reuseste cumva de fiecare data sa o mai faca sa uite putin din cele ce ii apasa sufletul. Cu toate astea, stie foarte bine ca nu va face asta. Nu pentru ca nu ar avea curajul sau pentru ca nu ar sti ce sa ii spuna, ci pentru ca e constienta ca nu e singura care are probleme. Iar pe El deja l-a pus undeva foarte sus pe lista ei de prioritati. Nu il va deranja pentru ceva atat de simplist in opinia ei, ca si propriile ei sentimente. La urma urmei, intotdeauna a stiut cum sa se descurce singura si sa se aiba doar pe ea. S-a obisnuit. Asta e ceva ce stie ca nu va schimba prea curand la ea.

Stii? E de ajuns sa o privesti ca sa iti dai seama ca nimic nu e la locul lui acum. Ochii... Ochii sunt cei care o dau imediat de gol. Intotdeauna radiau. Aveau o lumina a lor aparte ce o faceau sa para mereu capabila de orice. Astazi insa, nu a mai ramas decat o licarire ce sta sa se stinga. De parca drumul pana la acea stralucire a devenit brusc unul foarte lung si intortocheat. Se vede clar ca acum, daca zambeste - desi asta se intampla rar -, o face doar pentru aparente. E un simplu gest mecanic, o arcuire a buzelor. Nu i se citeste acelasi lucru si in priviri. Nici macar corpul ei nu transmite nimic de genul asta sau macar apropiat. E intotdeauna incordata, atenta la tot ce o inconjoara, iar atitudinea ei este una total defensiva. Se apara, dar nici ea nu mai stie de ce anume. Probabil i se pare mai usor asa. Un scut complet... La sfarsitul zilei, ii e mai simplu daca isi spune ca a mai supravietuit unei alte zile fara sa fie nevoita sa explice ce i se intampla. Oricum nu ar avea un raspuns concret. "Supravietuire"... Pare un cuvant prea dur, dar e doar purul adevar. Caci asta face. Nu traieste, doar merge inainte cu fiecare zi ce trece. Totul a devenit rutina. Aceleasi obiceiuri, aceleasi gesturi, aceeasi gandire. Nici macar la El nu le mai permite gandurilor sa fuga. Cel putin nu asa de des cum o facea. A incetat chiar si sa il viseze. Ar vrea sa o ia de la capat. Sa se intoarca la momentele si la starile pe care i le aducea pana si cea mai banala discutie pe care o aveau impreuna. Pana atunci, insa, continua sa ramana in bezna fara puterea de a alege intre stanga si dreapta.