Sincer vorbind, cel mai usor sa deschid subiectul despre asta este sa nu il iau in serios. Cum fac cu orice, de altfel, nu?
Recapituland:
Boul nr. 1: prima iubire, fluturasii aia sinceri si copii prostuti care habar nu aveau ce probleme are viata de fapt pregatite.
Boul nr. 2: baiatul ala cool, care mi-a dat aripi si incredere si a furat cateva saruturi dupa o noapte care s-a terminat cu trezirea la realitate.
Boul nr. 3: cel care a avut grija sa fie sigur ca ranile devin finale, venit intr-un moment total nepotrivit, dar care mi-a aratat cumva o frantura a vietii de om adult.
Boul nr. 4: the one that got away.
The sequel:
Boul nr. 5: aici am de spus, oh destul de multe. A trecut ceva timp de cand nu m-am mai gandit la tine. La ceea ce ai insemnat, la ceea ce ai adus in viata mea si ceea ce ai lasat acolo atunci cand ai plecat. Regrete? Niciunul. Simt ca lucrurile si-au urmat cursul si fiecare am fost pentru celalalt exact ceea ce am avut nevoie in momentele acelea.
Un prieten, un confident, un amant nebun din cand in cand. Stiam prea bine fiecare unde ne situam si care ne sunt limitele. Si, desi eu am ales sa arunc si sentimente, am inteles pe parcurs ca au avut parte de aceleasi limitari.
O poveste ascunsa de oameni, cu doua suflete ciudate, ce isi gaseau o alinare stranie impreuna.
Recunosc, e o parte din mine care s-ar intoarce pentru o clipa. O clipa anume, pe care o sa o stiu doar eu si pe care am vazut-o putin prea tarziu.
Boul nr. 6: ee, aici doare cel mai tare. Aici este cea mai adanca rana. O rana pe care inca nu am nicio idee cum sa o fac sa se inchida. Incerc sa o acopar. Ii pun toate scuturile si ma prefac ca nu e nimic acolo.
Ca nu doare fiecare respiratie, ca nu doare fiecare pas fortat si fiecare zambet nesincer. Ca nu ma gandesc la tine in fiecare moment in care sunt constienta. Ca nu imi zboara gandurile la tine de fiecare data cand pun capul pe perna. Ca nu esti tu cel care imi apare in fiecare noapte in fiecare vis.
E mai usor sa te prefaci. E mai usor sa mint si sa spun ca eu pur si simplu nu visez. Ca ma duc la somn si ma trezesc cu mintea linistita si mereu pregatita de o noua zi.
Am atatea intrebari sa iti pun. Am din nou atat de multe raspunsuri de aflat. Asta doare cel mai tare. Sa stiu ca nu voi afla niciodata ceea ce imi doresc cel mai mult sa aflu. Sa accept ca nu exista cuvintele acelea magice care sa imi dea voie sa simt greutatea asta ridicandu-se de pe suflet.
Imi tot spun ca o sa am candva curajul sa iti spun in fata lucrurile astea. Sa fiu din nou eu, cea vulnerabila si sa vezi intr-adevar ceea ce ai facut. Dar cu ce folos? Pe cine ar ajuta? Eu am ajuns in punctul in care nu stiu daca mai e ceva ce tine de mine.
Asa ca fac ce stiu eu, te ascund in cutia aia mica, inchid cheia si incerc cumva sa dau inainte in toata durerea asta. Incerc sa gasesc forta in fiecare zi sa ma dau jos din pat si sa ma mai prefac inca o data.
La urma urmei, "sunt bine".
