shy...

Stii? Langa tine nu doare. Langa tine totul pare extrem de simplu. Si imi place asta. La nebunie. Imi place cum la pieptul tau reusesc sa uit de tot. Ai un stil al tau aparte cu care imi poti da lumea peste cap de fiecare data cand suntem impreuna. Cumva, stii exact ce trebuie sa faci ca sa pot uita de toate gandurile complicate ce si-au facut loc in mintea mea. Pur si simplu stii cum sa le inlaturi pe toate. E de ajuns sa iti simt parfumul si dispar. Atunci cand apari tu in preajma mea, cand putem fi amandoi, ma simt altfel. E ceva ciudat... Nici nu stiu cum sa o explic prea bine in cuvinte. Un fel de eliberare, un sentiment de liniste pe care nu l-am mai simtit de foarte mult timp. Esti ca un magnet, atragi spre tine tot ceea ce imi intuneca gandurile si astfel eu pot fi cu totul si cu totul altfel. O senzatie stranie pune stapanire pe mine atunci cand bratele tale ma inconjoara. Nu e vorba de fluturasi in stomac sau de zambete incontrolabile, nimic din toate astea. Poate e ceva mai mult, mai matur... nu stiu. Cu tine e diferit. Pentru ca tie nu iti pasa de ce cred altii. Nu te intereseaza ca tot ce tine de noi e ceva pasager. Tu esti cel care stie sa pretuiasca prezentul si cel care m-a invatat si pe mine sa fac asta. Faci in asa fel incat atunci cand suntem impreuna sa nu conteze nimic altceva pentru tine decat eu. Si cred cu tarie ca o faci din toata inima. Ti-ai pus sufletul pe tava si mi l-ai oferit mie. Fara nicio retinere, fara intrebari. L-am acceptat in urma cu aproape un an si inca ii descopar toate ascunzisurile. Tu, in schimb, nu ai avut ce sa afli. Nu a existat o parte a mea pe care sa ti-o pot da pentru ca tu sa ma poti cunoaste. Dar asta nu ti-a pasat. M-ai acceptat inca de la inceput fara sa ai nimic de obiectat atunci cand intrebarile tale nu isi gaseau raspunsuri. Ai ales sa nu renunti si ai continuat sa imi fii alaturi, desi uneori parea ca drumul asta nu ne va duce nicaieri.


As vrea sa iti multumesc pentru rabdarea pe care mi-ai acordat-o. Pentru ca mi-ai inteles retinerile si pentru ca nu ai insistat. Ai vazut in mine mai mult decat stiam eu ca exista si ai luptat sa ma faci sa descopar asta. Nu stiu, nu am nici cea mai mica idee care a fost motivul ce te-a determinat sa faci asta, insa iti voi fi intotdeauna recunoscatoare pentru ca ai ramas langa mine fara sa astepti nimic in schimb. Ne-am avut unul pe celalalt o perioada mult mai indelungata decat m-as fi asteptat - unsprezece luni -, perioada in care mi-ai demonstrat ca pot avea incredere in tine si ca poti fii cel care poate citi ceva in ramasitele arse ale paginilor sufletului meu. Mi-ai oferit zambete, clipe frumoase si amintiri  pe care le voi pastra aproape de inima mea. Ne-am creat o poveste a noastra in care lacrimile nu si-au avut locul si in care cea mai mare importanta o aveam noi doi. Un basm asemeni unei zone de comfort in care tu si eu am fost si am ramas atat personaje principale, cat si regizori. Astfel, am putut asterne propriile noastre idei, sentimente si alegeri, fara sa ne gandim la ceilalti si fara sa luam in calcul ce se intampla in jurul nostru. Am reusit sa facem abstractie de rautatea oamenilor si sa ne ferim de privirile iscoditoare ce ne pandeau la fiecare pas. Atunci cand eram doi nu ne pasa. Eram in lumea noastra si asta era de ajuns. Nu era nevoie sa luptam impotriva nimanui, pentru ca nu existam decat noi doi. De fiecare data cand eram unul langa celalalt, puteam cumva sa alungam orice alt gand si orice altceva, in afara de imaginea a doi copii imbratisati, uitati de lume si feriti de realitate.


Totodata, as vrea si sa iti spun ca sunt fericita. Pentru ca te-am cunoscut si pentru ca mi-ai facut lumea putin mai buna. Am certitudinea ca lucrurile astea vor continua si ca voi avea la ce sa ma intorc. "N-o sa renunt niciodata la tine". Asta mi-ai spus ultima oara cand ne-am vazut. Te-am crezut atunci si o fac si acum. Stiu ca nu vei face asta asa cum stiu si ca nu voi lua nici eu decizia asta. Legatura care s-a format e mai puternica decat ratiunea sau decat puterea noastra de a alege. Sunt sigura ca nu va aparea momentul in viata noastra in care vom spune fara nici cea mai mica urma de regret ca totul s-a terminat. In acelasi timp, nu sunt nici absurda si nu incerc sa sustin ca am intalnit ceva de genul "si au trait fericiti pana la adanci batraneti". Nu, doar ca e ceva in mintea mea care imi spune ca, atunci cand vom fi nevoiti sa ne spunem "la revedere", o vom face pentru ca suntem amandoi de acord si pentru ca ne-am oferit unul altuia tot ce era de oferit. Vom porni fiecare pe drumul lui in clipa in care sufletele noastre vor deveni unul singur si realitatea va fi apasatoare. Cu toate astea, e ceva ce stim amandoi si de care vom fi intotdeauna constienti, si anume ca flacara se poate stinge, insa focul nostru va arde intotdeauna mocnit.

Lost in thoughts... found in reality

Timpul trece. Si, usor-usor, vezi cum va transformati in doi straini. Nu vreau asta, dar nici nu ma pot intoarce la ce a fost. Unele tradari sunt pur si simplu prea mari. Unele abisuri sunt imposibil de trecut. Sincer? Imi e dor... De toate momentele petrecute impreuna. De fiecare cuvant si de fiecare promisiune facuta. E greu, al dracului de greu atunci cand stii cat rau ti s-a facut si totusi exista o farama in sufletul tau care ar vrea sa ia totul de la zero. E ciudat cum intr-o clipa se poate distruge ceea ce parea permanent. Acum? Acum sunt eu... E adevarat, am langa mine persoane pentru care as face orice, fara sa am nici cea mai mica urma de indoiala. Dar printre ele trebuia sa fiti si voi. In asta m-ati facut sa cred. Voiam sa sper ca, desi trece timpul, ceea ce insemna "noi" nu se va schimba.

De ce? O intrebare pe care as vrea sa v-o pun amandurora. Circumstantele au fost diferite, insa, in ambele situatii finalul a fost acelasi. Un "adio" nespus, cuvinte ce nu si-au mai gasit nicio voce care sa le faca auzite. 

Ce as vrea acum? Sa va am in fata. Pe amandoua. Sa spun toate lucrurile pe care le-am tinut pentru mine atat de mult timp.

Tu, prima care a decis sa plece din lumea mea fara nici cea mai mica avertizare, ai avea probabil milioane de ganduri de auzit... Si tot atat de multe raspunsuri de dat. Se implinesc patru ani de cand nu mai avem sa ne oferim una celeilalte decat un "buna" aruncat in treacat atunci cand ne vedem. Cum am ajuns la asta? Noi, care eram mereu impreuna? Erai persoana pe care o sunam de fiecare data cand mi se intampla ceva rau sau cand eram fericita. Erai cea care stia despre mine mai mult decat aratam eu. Intotdeauna reuseai sa imi aduci un zambet pe chip. Dintre toti pe care ii cunosteam, tu erai cea de care simteam ca nu e nevoie sa ma feresc. Stiam ca orice ar fi fost, tu ai fi inteles. Pentru ca asa era. Mi se pare incredibil cum, timp de noua ani te-am putut numi "cea mai buna prietena a mea" si apoi, totul a disparut. Nici acum, desi m-am chinuit sa inteleg, nu pot sa imi dau seama care a fost motivul pentru care ai decis sa termini tot. Nu cred ca voi putea uita niciodata clipa in care ne-am intalnit pe holul liceului si am fost nevoita sa ma lupt cu indiferenta ta. Am simtit ca zambetul pe care il ai de oferit este unul din obligatie. Ceva a murit atunci in sufletul meu. As fi vrut sa ma intorc, sa vin dupa tine si sa obtin niste raspunsuri. Poate ar fi fost mai bine sa fac asta. Poate nu as mai fi stat acum, dupa atat de mult timp, cu dubiile astea care nu imi dau pace.


Si asta? Asta este pentru tine, cea care nu numai ca a ales sa plece din viata mea, dar a avut si grija sa distruga tot. Sa ma lase cu un mare nimic. Pentru cea care a decis sa arunce la gunoi o prietenie in care eu am indraznit sa cred. Nu am nicio idee daca mai stii cum sa ajungi aici sau daca mai stii sa citesti printre randuri. Insa, daca faci asta, daca vreodata vei gasi aceste cuvinte, nu vreau decat sa stii ca eu am pus punct. Ca eu te-am uitat, desi nu te-am iertat. Si stiu, lucrurile ar trebui sa fie invers, insa nu este si cazul nostru. Au mai existat momente in care simteam ceva destul de asemanator dorului de tine, in care as fi vrut ca totul sa revina la normal, dar, din pacate, asta nu a fost doar un cosmar. Sunt constienta ca nu imi voi raspunde niciodata la intrebarea "de ce tu?", am inteles asta prea bine si tocmai de aceea am incetat sa o mai las sa imi cutreiere prin minte. Nu voi putea afla de ce ti-a fost mai usor sa imi faci rau decat sa imi vorbesti sincer. Si nu stiu... poate ca am purtat si eu o parte din vina. Nu am de gand sa fiu ipocrita... nu sunt o sfanta. Nu am cautat si nici nu voi incerca vreodata sa fiu astfel. Ai ocupat un loc important in viata mea si mereu il vei avea. Urmele momentelor impreuna vor ramane intotdeauna impregnate in mintea mea. Sunt amintiri cu tine pe care nu vreau sa le dau uitarii. Ai facut parte din oamenii care m-au schimbat. M-ai invatat niste lectii ce m-au transformat. Pe ultima, din pacate, am fost nevoita sa o primesc pe calea cea mai grea. Te-am iubit, te-am pretuit, m-ai tradat si am terminat urandu-te. Am mentinut acest ultim sentiment pana acum. A venit momentul sa te indepartez. Sa iti spun "adio". In prezentul meu nu mai este loc si pentru tine.

Cu bine, "vampirito", iti spune cea care odata te-a lasat sa ii calci pragul sufletului...

"Te iubesc" ... ?

"Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!"
Cine ar fi crezut ca vei fi tu cel caruia ii voi adresa cuvintele astea? De ce am facut-o? De ce mi-am incalcat promisiunea facuta atunci cand te-am cunoscut? Raspunsul este unul cat se poate de simplu: pentru ca "iubirea" noastra e diferita. Nu are absolut nimic in comun cu ceea ce obisnuiam sa simt atunci cand imaginea Lui imi aparea in minte. Pentru ca nu e sentimentul acela care imi face inima sa tresare de bucurie atunci cand imi suna telefonul si vad pe ecran numele tau si nici cel care imi rapeste zambetul de pe fata daca ziua nu imi incepe cu un mesaj de la tine. Nu, ce avem noi e cu totul si cu totul altceva. Pot sa spun linistita, fara nicio urma de indoiala in voce, ca ne iubim in felul nostru tocmai pentru ca noi nu facem genul asta de lucruri. Noi suntem cei care preferam un sarut, o imbratisare, o mangaiere si cei care abia apoi, dupa ce am dat la o parte toate zidurile ce ne separau, ajungem sa vorbim si sa ne dezgolim si sufletele de secrete. Suntem cei care aleg sa isi pastreze diminetile pentru ei, fiecare in intimitatea spatiului personal. E adevarat, am avut si noi, ca oricine, diminetile noastre impreuna. Vreo trei sau patru in opt luni. Pff.. Am un zambet pe fata numai gandindu-ma la asta. E absolut hilar acum cand imi las mintea sa umble si imi amintesc de reactiile noastre atunci cand ne trezeam impreuna. Era de parca am fi intr-o lume total straina de noi. Nu avem nici cea mai mica idee cum sa reactionam in momentele alea. Principalul gand este ca trebuie sa ajungem fiecare la el acasa cat mai curand. De multe ori pana si sarutul ala de "Buna dimineata!" ni se parea extrem de ciudat. De parca nu si-ar avea locul intre noi. Tind sa cred ca asa e. Nu cred ca ne este posibil sa fim cei care stau linistiti si impart o cana aburinda de cafea si discuta. Sau cel putin nu credeam. Asta pana atunci...


O singura dimineata a fost mai diferita decat celelalte. Cea in care am decis sa ne acordam totusi cateva minute pentru noi. A fost placut, nu pot sa neg. E ceva aparte in a putea fi capabil sa te trezesti si sa simti bratele cuiva in jurul tau. Sa saruti buzele ce ti-au oferit o ultima atingere suava inainte de a adormi si sa observi ca esti motivul pentru care cel de langa tine isi incepe ziua cu un zambet. Obisnuiam sa simt o oarecare strangere de inima in legatura cu astfel de dimineti. Intotdeauna am avut o slabiciune pentru vocea somnoroasa a unui barbat  - ciudat, mereu mi-am imaginat ca nu voi folosi apelativul asta la o persoana sub 30 de ani, insa e ceva ce nu imi permite sa te numesc "baiat"... probabil doza de maturitate pe care mi-ai demonstrat ca o ai, desi o tii ascunsa sub imaginea unui copil fara griji... sa recunoastem, amandoi stim ca adevarul este departe de ceea ce iese la iveala la prima impresie -, de cand ma stiu am considerat de nerefuzat momentul in care ai pe cineva alaturi si te bucuri de prima clipa in care lumina zilei decide sa isi faca simtita prezenta atat de puternic incat ochii lui se deschid usor si privirile vi se intalnesc. M-am ferit sa traiesc astfel de lucruri langa tine. Nu am vrut sa descopar, dupa o astfel de dimineata, ca am nevoie de mai mult. Sincer, chiar si in momentul in care ai adormit cu mine lipita de corpul tau, eu tot aveam o strangere de inima gandindu-ma la ce se va intampla cand ne vom trezi. Orele de somn au trecut pe nesimtite si, in momentul in care am auzit telefonul sunand, din mintea mea disparusera toate indoielile. Am oprit alarma, m-am intors pe partea cealalta si, cu un scurt sarut, te-am trezit. Am lasat amandoi timpul sa mai treaca si am preferat sa limitam cuvintele folosite... In fond, destule destainuiri fuesera facute in seara precedenta. Am ales sa pastram momentele acelea doar pentru noi. Am simtit atunci ca te am. Pentru prima oara in opt luni am avut certitudinea ca esti al meu si ca oricine ar aparea in vietile noastre, ne vom regasi intotdeauna drumul unul catre celalalt.


"Ma trezesc. Mi-e foarte cald. Sunt lipita de el, care e gol. Desi doarme adanc, ma tine aproape de el. Lumina blanda a diminetii se strecoara prin draperii. Am capul pe pieptul lui, un picior petrecut pe dupa al lui, iar un brat al meu i se sprijina pe abdomen."


As vrea sa iti pot spune un "te iubesc" sincer. Chiar mi-as dori sa fii tu cel care sa ma faca din nou sa fiu capabila de astfel de sentimente. Doar ca nu sunt in stare de asa ceva. Stiu asta foarte bine. Dar incerc. Incerc sa iti fiu alaturi cat de mult pot. Incerc sa ma dedic in totalitate tie atunci cand suntem impreuna si sa te fac sa crezi ca, pentru cateva ore, totul este adevarat. Cred ca acesta e motivul pentru care nu am mai tinut cont de ratiune si am ales sa rostesc acele cuvinte de care ma temeam, cu toate ca nu vorbim de iubirea adevarata, cea care iti da fiori si iti incalzeste zilele friguroase de iarna. As vrea din tot sufletul sa simt cum prind aripi atunci cand te aud spunand ca ti-a fost dor de mine. As vrea sa imi doresc sa fac si imposibilul atunci cand tu imi ceri sa ramanem impreuna, ascunsi sub asternuturi si sa fiu acolo pentru a-ti spune "Buna dimineata". E ceva, insa, care ma opreste de la astfel de lucruri. O limita pe care mi-am impus-o de la inceput si un zid peste care nu am putut trece. Stiu ca asa e cel mai bine pentru mine, dar sunt momente in care ma doare ca apar detalii ce ne impiedica sa avem amandoi parte de tot ceea ce conteaza.


Mi-a luat mult timp. Multe ganduri s-au perindat prin mintea mea si multe intrebari au ramas fara raspuns. Am realizat intr-un tarziu ca adevaratul motiv pentru care nu pot simti nimic din ceea ce ma facea sa ma cutremur odata este ca uitandu-ma la tine vad ce vedea El in mine. Acum stiu. Stiu tot ce ii trecea Lui prin minte atunci cand ma putea avea aproape de el de fiecare data cand isi dorea asta. Ce simt in momentele astea? Simt ca tin la tine ca o nebuna. Ca nu as vrea sa iti fac rau niciodata, dar, in acelasi timp, sunt constienta si de faptul ca e exact ceea ce fac. Ca ma folosesc de tine intr-un mod incredibil de meschin si de egoist, din care insa, nu ma pot opri. Mai simt si ca il urasc pe El pentru ca m-a facut sa ma urasc pe mine. A trecut foarte mult timp de cand nu am mai simtit asta pentru El, insa iata ca a sosit din nou momentul asta. Am trecut prin niste transformari care inainte mi se pareau imposibile. L-am judecat pentru ceea ce imi facea si pentru toate cuvintele pe care mi le spunea iar acum eu sunt cea care face acelasi lucru. Am ajuns in punctul in care sunt cat se poate de sigura ca nu m-as uita nicio secunda in urma daca as sti ca El e cel calcat in picioare. De fapt, chiar imi doresc asta. Fiecare celula din corpul meu vrea ca El sa simta macar 1% din ceea ce m-a framantat pe mine patru ani de zile. Nu as avea nimic de comentat daca, de data asta, mintea Lui ar fi cea care se va lupta cu gandurile, daca somnul Lui ar fi cel bantuit de cosmaruri sau daca obrajii lui ar fi cei brazdati de lacrimi amare. Nu mi-a trecut niciodata prin minte ca voi ajunge sa ii doresc raul. Cu adevarat. Nu am crezut ca voi regreta ca am pus punct la tot ceea ce aveam fara sa ma gandesc la a ma razbuna. Astazi, stiu ca daca as putea intoarce timpul, te-as face sa suferi pentru fiecare vis pe care l-ai sfaramat. Pentru fiecare urma de inocenta pe care mi-ai rapit-o. Vreau sa iti para rau de fiecare gest pe care l-ai facut cand erai langa mine... Exact asa cum imi pare mie acum cand fac aceleasi lucruri cu el. Din cauza a ceea ce m-ai facut Tu sa devin, ranesc persoana care imi e alaturi. Pe el, cel care de fiecare daca cand ne vedem are sa imi ofere o imbratisare calda si un sarut care ar trebui sa imi inlature orice gand negru. Ma doare sufletul atunci cand ii intalnesc privirea si cand imi dau seama ca fiecare cuvant pe care mi-l spune e cat de poate de sincer. Ca, de fiecare data cand imi spune ca ma iubeste, chiar simte asta. Eu insa? Nu ii pot raspunde nici macar atunci cand imi spune ca i-a fost dor de mine. Nu pot decat sa ii zambesc si prefer sa il sarut ca sa nu imi observe lipsa de reactie. M-am simtit sfasiata pe dinauntru atunci cand am realizat ca el avea nevoie de astfel de lucruri. El imi simte lipsa. Lui ii e necesar sa stie ca sunt langa el. Ca imi poate oferi saruturile si imbratisarile lui. El tanjeste dupa momentele in care devenim o singura fiinta. Cand toate nesigurantele ii dispar doar pentru ca isi poate ingropa chipul in parul meu si pentru ca se poate elibera de tot. Eu... Eu nu pot decat sa ii fiu alaturi. Sa ii ascult fiecare cuvant, sa ma imbat cu parfumul lui si sa ii demonstrez ca atat timp cat eu sunt acolo, orice l-ar tulbura, mie imi poate spune. Stiu foarte bine ca mie imi e mai usor. Ca eu pot sa pun punct la ceea ce avem noi, pentru ca el nu a avut in ce suflet sa prinda radacini. Cand i-am spus ca il iubesc chiar mi-am dorit sa simt asta. Si poate ca o fac... Cumva, in felul meu ciudat, poate ca e adevarat. Nu ii e de ajuns, sunt constienta de asta, insa, din pacate, am avut un profesor foarte priceput ce m-a invatat arta neadevarului. Ma prefac extrem de bine si astfel el ma crede. Cel putin pana data viitoare. O sa raman acceasi persoana egoista si lipsita de bucata aceea de suflet ce ar trebui sa ma opreasca din a face rau persoanelor din jur. Poate ca o sa imi treaca nebunia asta de moment in care sustin sus si tare ca Te urasc, insa tind sa cred ca de acum inainte, de fiecare data cand il voi vedea pe el si de fiecare data cand voi fi nevoita sa il mint, gandul meu va zbura la Tine, cel care m-a facut asa. Imi voi aduce aminte de raul pe care ti l-am dorit si va ramane acolo, tatuat pe ceea ce era odata un suflet de copil.


"Am inceput sa ma schimb si nu cred ca-i bine... Din ce am fost am ajuns la fel ca tine"

Femeia... pradator sau prada?

Tot timpul ni s-a spus ca femeile sunt complicate. Pe oricine ai intreba, vei auzi ca reprezentantele sexului frumos sunt ale dracului de greu de inteles. Ca mintea femeilor este un loc de nedescifrat, asemenea unui labirint in care te pierzi inca de la primul pas facut. Si asta e adevarul. O recunosc fara nicio jena sau teama. Da, in creierele noastre se duc constant niste lupte. Suntem intotdeauna incurcate in cele mai mici detalii si incercam de fiecare data sa intoarcem problema pe toate partile, de cele mai multe ori, avand o oarecare tendinta de a face din tantar armasar.


Acum, insa, am o intrebare. Ceva ma framanta in seara asta. Si-a facut loc in gandurile mele o idee, si anume, "de ce?". De ce suntem noi cele care fac lucrurile astea? De ce ne place noua sa ne complicam viata cu ceea ce, in mare parte, are rata de probabilitate zero? De ce alegem noi sa punem sub semnul intrebarii tot ceea ce ni se ofera de-a gata, in loc sa acceptam ca poate era momentul ca acel ceva sa apara in viata noastra?
De data aceasta, odata cu nedumeririle au venit si raspunsurile. Cred sincer ca suntem asa tocmai pentru ca mintea barbatilor nu este conceputa pentru a-si pune astfel de intrebari. Deoarece ei aleg intotdeauna calea cea mai usoara, drumul cel mai drept, in detrimentul celui intortocheat, fiindu-le mai la indemana un rezultat final mai usor de obtinut decat unul ce poate aduce mai multa satisfactie personala. Clasicul raport "calitate-cantitate", dar schitat in linii putin mai diferite.


Si totusi, daca asa stau lucrurile, atunci nu am putea fi si noi la fel? Nu am putea decide sa ne multumim cu putinul in loc sa incercam sa obtinem imposibilul? Ba da! Sustin lucrul acesta sus si tare deoarece sunt de parere ca fiecare a facut asta la un moment dat. Orice femeie a ales macar o singura data sa nu mai tinteasca catre stele si sa ramana cu picioarele adanc infipte in pamantul realitatii. Am descoperit, insa, in acele momente in care lasam orice farama de vis la o parte, ca nu ne este de ajuns. Ca, desi frangem aripile, acestea cresc din nou. Si atunci o luam de la capat. Ne punem iar milioane de intrebari, ne ingrijoram din cele mai marunte lucruri si, cumva, in pofida acestora, ne ridicam usor-usor de la sol. Ne inaltam din nou in zbor, cu privirea indreptata catre cer. Ne alegem drept scop final luna. Ochii nostri incep sa ii descopere conturul, privirea noastra se obisnuieste cu lumina... Lumina aceea puternica a placerii atingerii tuturor telurilor. Ahh, sufletele noastre simt din ce in ce mai puternic senzatia aceea stranie de fericire, de implinire. Libertate, putere si multumirea de sine. Mai palpabile ca niciodata.


Adoram sa ne simtim capabile de orice. Chiar si de cele mai mici lucruri. Si reusim sa facem asta aproape de fiecare data. Cadem, ne lovim de pamant, ajungem chiar sa fim acoperite de acesta. Si stam acolo, cu ranile expuse, cu sufletul gol. Stam si singurul lucru pe care ni-l dorim in momentele respective este sa ramanem asa. Sa simtim ca nu ni se mai poate intampla si altceva. Ca raul cel mai profund a fost produs si ca totul a disparut. Doar ca nu e atat de usor. Pentru ca, treptat, sangele se opreste din a-si face loc spre pamantul rece. Ranile deschise incep a se cicatriza, lasandu-ne doar niste semne pe care le vom purta cu noi de acum inainte. Si atunci, realizand cele ce ni se intampla, nu putem decat sa ne ridicam. Sa ne strangem bucatile de suflet pe care vantul nu le-a putut lua cu el si sa incercam sa facem abstractie de golul acela care ne-a ramas undeva sus in stanga, gandindu-ne ca isi va reveni si el, asa cum a facut-o si restul corpului nostru. Si, desi stim ca nu se va intampla asta, pastram totusi acest gand. Este exact amagirea de care avem nevoie pentru a ne putea ridica si a ne continua drumul voit. Alegem sa uitam care a fost motivul pentru care ne-am prabusit si sa ne concentram pe a ne regasi pasii spre scopul propus.


Cum ar putea mintea unui barbat sa inteleaga toate aceste lucruri? Sa treaca prin toate acestea si sa isi gaseasca puterea de a lasa totul in urma? Cum, cand ea este exact cauza lor? Cum sa fie ea mana care iti este oferita pentru a te ridica atunci cand tot ea este si cea care te-a impins in acest abis? Cred cu tarie ca un barbat nu are cum sa simta izolarea totala, timpanele sale nu s-ar lupta niciodata cu urletele linistii supreme, iar buzele lui nu ar putea gusta niciodata amarul singuratatii. Nu sustin ideea cum ca femeile sunt cele care se bucura cu adevarat de cel mai rar sentiment, iubirea adevarata, pura. Nu, acest lucru mi se pare chiar o minciuna sfruntata. Si barbatii sunt capabili de a trai aceste lucruri. Singura diferenta este viteza de reactie a fiecaruia la asta. In general, femeile reusesc sa isi deschida sufletele catre acest sentiment mult mai repede. Mintea acestora este mult mai doritoare de a-si potoli setea de iubire. Suntem constiente de existenta unei naivitati excesive si, cu toate acestea, nu facem aproape nimic niciodata pentru a renunta la ea. Barbatilor, pe cealalta parte, le dicteaza instinctul sa faca opusul. Aleg sa se tina la distanta pentru o perioada mai indelungata de timp. Prefera sa stie cu siguranta ca, in cazul unei implicari totale, meritele vor fi pe masura. Si ma intreb... Oare e mai bine asa? Probabil ca da. Cu siguranta este mai usor. Dar oare sunt intr-adevar rezultatele mai satisfacatoare decat daca ar reactiona altfel? Nu stiu ce sa cred in legatura cu asta. Caci fiecare are propriul mod de a simti. Fiecare percepe fericirea in mod diferit. Imi este imposibil sa vorbesc altfel decat din perspectiva unei femei. In fond, este singurul punct de vedere pe care l-am avut si pe care il voi avea. Pot, insa, tocmai datorita acestui lucru, sa imi dau seama ca, reactionand atat de diferit in unele situatii, femeile au capatat un atu in fata barbatilor. Nu toate, este adevarat, insa cele ce au stiut unde sa priveasca au reusit sa deprinda modul barbatilor de a actiona si, astfel, sa se poata folosi de anumite gesturi, de o anumita mimica si chiar de unele cuvinte bine plasate pentru a obtine ceea ce vor. Probabil mi se va spune ca nu e ceva ce tine de feminin, ca, dimpotriva, barbatii sunt cei care recurg la minciuni sau fraze atent conturate pentru a-si atinge scopurile. Doar ca, in opinia mea, nu este acelasi lucru. Barbatilor le trebuie acest lucru pentru a-si mentine vie ideea de suprematie. In timp ce ei CRED ca domina, femeia potrivita STIE ca face asta. Astfel, armonia se creeaza. Ambii parteneri sunt linistiti deoarece dorintele amandurora sunt indeplinite. Puncte de vedere distincte, interese comune. Asadar, jocul este complet, finalul devenind unul in care ambele parti implicate au de castigat.



Ce placere stranie isi face loc in fiinta umana atunci cand realizezi ca poti intelege mintea unui om. Ca incepi sa ii cunosti toate ascunzisurile si ca inveti cum functioneaza toate mecanismele acesteia. E ceva aparte, o doza de malefic chiar, in a sti ca poti oricand rastalmaci tot ce tine de convingerile cuiva.

Pain... or Gain?

Mai stii cand spuneai ca indiferent de ceea ce se va intampla intre noi prietenia noastra va ramane neatinsa? Cand ma imbratisai si ma asigurai ca nu imi voi pierde niciodata persoana in care am invatat sa am atat de multa incredere? Mai stii??? Pentru ca eu nu am uitat. Si nici nu cred ca voi putea face asta vreodata. Pentru ca nu vreau. Refuz sa cred ca s-a intamplat exact contrariul a tot ceea ce ai zis tu. A trecut mai mult de o saptamana deja de atunci. Cine ar fi crezut ca odata cu toamna va veni si perioada asta din viata mea? Cand voi fi nevoita sa spun ca tu nu mai esti aici? Ahh... Sunt atat de furioasa incat nu iti poti imagina... As vrea sa te am in fata, sa iti spun toate lucrurile care ma rod, tot ceea ce ma doare. Sa iti spun ca eu nu pot sa sterg cu buretele ultimii 14 ani din viata mea in care ai fost "fratele" meu. Imi e imposibil sa fac asta. Se pare, insa, ca tie ti-a fost mai usor decat as fi crezut eu. De ce? Sau, mai bine zis, cum? Au fost momente in care mi-am dorit sa pot fi si eu in stare sa fac asta. Sa uit ce ai insemnat pentru mine si sa ma port asemeni tie. Sa pot fi capabila de a fi in aceeasi incapere cu tine si sa nu ma deranjeze faptul ca nu avem nici macar un cuvant pe care sa ni-l adresam unul altuia. Dar nu pot... Pur si simplu nu sunt in stare de asta. Am milioane de lucruri pe care sa ti le spun. Am nevoie de raspunsuri. Ti-am promis ca pentru tine voi fi intotdeauna acolo, nu conteaza pe cine las in urma... Si cred ca ti-am si demonstrat asta. De ce ti-a fost atat de greu sa intelegi ca am avut si eu nevoie de o seara in care sa fiu eu pe primul loc? De ce nu ai putut accepta faptul ca trebuia sa fiu langa el pentru cateva ore? Nu cred ca voi afla niciodata raspunsurile astea... Ai tinut mortis ca, in acea seara, sa imi spui ca trebuie sa fiu cu tine. Ca ma vrei tu alaturi. Nu vreau sa o spun, dar in seara aia ai fost mult, mult prea egoist. Si, poate pentru prima oara de cand te cunosc, am avut curajul sa iti spun tie "NU". Stiu la ce te-ai gandit - doar te cunosc atat de bine -, iti imaginai ca te-am lasat pe tine pentru el. Ca il consider mai important pe el si ca pentru mine nu esti tu cel care conteaza. Doar ca te inseli amarnic. Nu e mai important decat tine si nu va fi niciodata. Nu e persoana pentru care as fi fost in stare sa parcurg peste 200 km pe jos doar pentru o imbratisare si pentru a-i demonstra ca nu e singur. Nu e cel pentru care m-as certa cu toti si pentru care as ignora sfaturile unei intregi lumi. Intelegi?? TU esti persoana asta. Tu esti cel langa care mi-am dorit sa fiu intotdeauna cand ma simteam rau sau cand aveam nevoie de un cuvant bun. Tu esti cel pentru care as trece si prin foc daca te-ar ajuta. Si as fi facut-o si atunci. Doar ca, auzind ce imi spui, a fost ca si cum mi s-a luat un val de pe chip si am putut vedea lucrurile clar. Pentru ca in seara respectiva nu mai erai tu cel care imi voia mie binele. Erai doar o versiune a ta care ma voia pe mine pentru simplul fapt ca nu ma putea avea atunci. Te-ai comportat ca si cum nu as fi fost nimic mai mult decat o prada. Ai preferat sa iti demonstrezi tie ca esti mai "cu mot" decat el. De parca parerea mea nu ar fi avut nici cea mai mica importanta in toata treaba aia... Ei bine, nu a fost asa. Pentru ca a fost momentul in care am pus piciorul in prag. Ti-am demonstrat ca am si eu ceva de spus si ca, desi era vorba de tine, nu mai las de la mine. Ramai in continuare omul meu de baza, doar ca lucrurile s-au schimbat putin. De acum inainte ma voi pune pe mine pe primul loc. Voi asculta in primul rand de mine si de ceea ce imi dicteaza mie instinctul sa fac. Si, in functie de asta voi lua deciziile ce urmeaza. Nu voi renunta la tine... Stiu ca nu voi avea niciodata puterea sa fac asta si nici nu vreau, dar, cu regret in suflet iti zic ca am ridicat un zid intre noi. Primul dupa toti acesti ani. Ma doare si sa ma gandesc la asta, dar era necesar, din pacate. Poate se va darama curand sau poate niciodata, nu pot sti cu siguranta... Singurul lucru de care sunt constienta este ca de pe data de 1 septembrie, odata cu toamna a venit si frigul in partea mea de suflet in care locuiai tu.


Si da, stiu, pe alte planuri sunt bine, as putea spune ca am momente chiar de fericire. Dar asta e posibil numai pentru ca in clipele respective aleg sa blochez orice alt gand. Din pacate, mai nou, asta le include si pe cele referitoare la tine.

Se vor schimba lucrurile intre noi? Vreau din tot sufletul sa spun ca da, pentru ca asta cred. Fiecare celula din corpul meu vrea sa revenim la ce am avut. Stiu ca asa va fi. Nu e optimism, in situatia asta e vorba de realism. Doar ca stiu si ca ai nevoie de timpul tau, de spatiul tau. Iti vei da seama singur de ce ai facut si de faptul ca m-a ranit atitudinea ta. Si atunci, cand vei realiza asta, vei incepe usor-usor sa te prefaci ca nu s-a intamplat nimic. Voi fi din nou cea careia ii oferi un zambet real. Avem nevoie unul de celalalt... Eu, cel putin, am sigur, insa imi place sa cred ca este un sentiment reciproc. Te voi astepta cu bratele deschise intotdeauna, indiferent de cat de mult timp iti va lua sa te intorci. Sunt mai aproape decat crezi. E de ajuns sa te uiti in sufletul tau si voi fi acolo. Putin schimbata, ce-i drept, dar tot acolo. Va veni si momentul in care se va deschide usa si in prag vei fi tu. Sunt sigura de faptul ca iti voi spune "Bine ai revenit!". Nu sunt pregatita de un "Adio!". Nu voi fi niciodata de asta referitor la tine.
                           

                                                                                                               baby S.

A bit of everything

Cum ma simt acum?

Eliberata... Da, sincer, ma simt ca si cum zilele astea as fi carat dupa mine un lant gros care ma impiedica sa pasesc cum trebuie, iar acum, reusind sa contientizez ceea ce simt, am gasit cheia si am scapat de lacatul ce ma tinea incatusata si nu ma lasa sa respir in mod normal.

Inca de duminica dimineata si pana acum, joi dimineata, aproximativ 96 de ore (okaaay, e o perioada extrem de lunga si stiu ca ar fi trebuit sa scad macar orele dormite, insa nici ele nu au fost lipsite de evenimente daca luam in calcul clipele in care mintea mea alegea sa te materializeze in vise), am trecut printr-un cocktail de sentimente, pe fiecare dintre ele traindu-le cu aceeasi mare intensitate:

1. Panica. Da, asta a fost primul. Si stiu ca nu e cel mai potrivit, avand in vedere si-a facut aparitia ca efect al faptului ca mi-ai spus ca ma iubesti, dar asa mi-a dictat instictul sa reactionez. Normal ar fi fost sa fie cu totul si cu totul altfel. Doar ca mi-a fost frica de cuvintele acelea, mai ales din partea ta. Daca le-as fi luat ca atare ar fi insemnat sa accept ca tot ce avem noi trebuie sa ia sfarsit. Poate ca de asta imi era cel mai teama. Sa stiu ca ar fi fost ultima oara cand as fi simtit langa tine libertatea atat de definitorie tie. 

2. Incertitudine. Ajunsesem in punctul in care timp de aproape patru zile am stat intr-un stres continuu. Nu mai eram sigura pe nimic. Si ce e cel mai rau e ca principalul gand care ma tinea in ceata total era daca iti impartasesc sau nu sentimentele. Puneam totul in balanta, mintea mea fugea tot timpul la cuvintele tale, nimic nu mai era concret. Pe de o parte, stiam ca nu spusesei lucrul acela cu vreun scop anume si ca nu aveam de gand sa schimbam nimic, dar, pe de alta parte, incepuse sa incolteasca si ideea ca am putea avea ceva al nostru, ceva pe care sa nu il mai ascundem de toti cei din jur. Eram exact ca la un joc de ping-pong. Si ambele palete erau tinute de mintea mea care oscila fara a se opri la ceva anume. 

3. Cel de-al treilea sentiment pe care l-am trait in aceasta perioada a fost destul de complex. Atat de complex incat nu il pot descrie folosind un singur cuvant. M-am luptat in doar cateva minute cu gelozia, cu furia, dar si cu dezamagirea. Abia dupa ce au trecut acestea m-am gandit mai serios la ce s-a intamplat si am descoperit ca fiecare a avut rolul ei. Am fost geloasa cand am aflat de ea - desi nu era ca si cum nu stiam sau nu ma gandeam ca se va intampla asta - in fond, poate ca am fost chiar eu cea care te-a ajutat sa iei decizia asta in momentul in care am refuzat sa te urmez in orasul in care locuieste ea. Poate ca inima ta nu s-ar fi oprit la ea daca eu as fi decis sa imi asum riscul acela si, pentru o zi, sa dau la o parte tot pentru a fi numai cu tine. Nu am de unde sa stiu... In fine, spuneam ca eram constienta de aparitia ei in viata ta. Am stiut de la inceput ce ai de gand (asta mi-a placut intotdeauna la tine, ca nu te-ai ferit de mine, desi era vorba de altele), doar ca pe moment m-a deranjat sa vad ca totul s-a materializat asa de repede. Mi-au trecut prin gand nenumarate idei, dar una singura se detasa de celelalte: de ce mi-ai mai spus ca ma iubesti? Ratiunea si-a facut si ea loc apoi si am realizat ca tu imi spusesei asta inainte ca ea sa apara ea in peisaj. E adevarat, doar cu cateva ore, insa oricum, inainte. Apoi si-a facut loc furia. Si nu a fost deloc de lasat la o parte. Eram furioasa pe tine, pentru ca ma lasasei atat de mult timp cu milioane de ganduri razlete. Eram furioasa pe ea, pentru ca nu ii gaseam niciun defect. Asa cum a spus si cineva apropiat mie la adresa ei, "e o papusa". Nu puteam nega acest lucru. Si, nu in ultimul rand, eram furioasa pe mine. Pentru ca imi permisesem ca mintea sa mi-o ia la fuga si sa construiasca scenarii la care nu ma mai gandisem niciodata pana atunci. Al treilea sentiment din gama asta a fost dezamagirea. M-a lovit ca un dus cu apa rece, dar a avut si rolul de a-mi deschide ochii. In categoria asta nu m-am putut include decat pe mine. Am fost dezamagita de mine pentru ca nu am avut taria de caracter sa ignor ceea ce imi spusesei sau macar sa gandesc lucrurile la rece. Asa, sigur mi-as fi dat seama de insemnatatea cuvintelor tale. Am fost dezamagita de mine pentru ca mi-am permis sa ma gandesc ca acel "te iubesc" ar putea fi mai mult decat o simpla recunoastere a ceea ce simteai. 

4. Dar au trecut toate... Si, usor-usor a aparut sentimentul de liniste. O liniste totala, cea care mi-a adus eliberarea. Care a dat lovitura decisiva. Am ales sa fiu eu insami. Sa am incredere in mine si in ceea ce simt si astfel am realizat cel mai important lucru. Ca sunt bine! Si ca voi ramane asa indiferent de ceea ce se va intampla. Am de gand sa profit de clipele pe care le petrec langa tine. Ma voi bucura de tot si atat cat voi putea, in momentele in care suntem amandoi, ma voi dedica tie total. 

She loves me, she loves me not...

Pe neasteptate, ca de nicaieri, am auzit cuvintele acelea. Cele care ma fac si acum, dupa ore bune, sa ma intreb "de ce" si, mai ales, daca iti pot spune si eu acelasi lucru. As fi vrut sa iti zic sa nu porti pe buze un "te iubesc" daca nu era sincer. Doar ca in momentul respectiv m-am blocat. Te-am privit si am stiut ca tu chiar credeai ceea ce imi spuneai. Si atunci a fost momentul in care mintea mea a luat-o pur si simplu razna. Nu am mai fost in stare de nimic. Nu mai stiam nimic. M-ai readus la realitate intrebandu-ma: "Ma iubesti?". Ti-am spus atunci ca mi-e frica sa ma gandesc la raspunsul corect. Si acum simt acelasi lucru. Cu gandul asta am adormit si tot asta a fost gandul care m-a trezit. M-am ferit de asta de la inceput, de cand te-am cunoscut. De un lucru sunt sigura: daca voi permite sa ma indragostesc de tine o voi face cu toata fiinta mea. Imi este frica de asta.

Sincer? O parte din mine ti-ar spune "da". Te-as iubi... Pentru ca mi-ai demonstrat ca esti acolo atunci cand am nevoie. Te-as iubi pentru ca ai fost singurul din viata mea care a avut curajul sa vada si sa accepte si partile intunecate ale mintii mele. Te-as iubi pentru ca in loc sa pleci, tu m-ai imbratisat si m-ai facut sa simt ca langa tine nimic nu poate fi rau. As face-o pentru felul in care ma saruti usor pe par si pe frunte, pentru sentimentul de unicitate pe care mi-l oferi atunci cand suntem impreuna, indiferent de cat de mult sau putin timp dureaza asta. Te-as iubi pentru ca mi-ai permis sa ma apropii de tine, pentru ca, desi sunt atat de diferita fata de tot ce ai avut tu pana acum si fata de tot ceea ce ai putea sa ai, totusi ai riscat si m-ai lasat sa imi fac loc in viata ta. Te-as iubi pentru momentele in care lasi totul balta si uiti de nelinistile tale pentru a incerca sa imi aduci mie un zambet pe buze. Pentru indrazneala de care dai dovada in fata tuturor, dar si pentru felul in care acorzi prea multa incredere oricui, cu toate ca nu au fost putine clipele in care ai avut de suferit din cauza asta. Te-as iubi pentru ca atunci cand suntem impreuna suntem atat de asemanatori incat cuvintele devin de prisos. Pentru ca esti cel care reuseste sa imi alunge toate temerile atunci cand ma ia in brate si imi sopteste la ureche ca atat timp cat stau langa tine, tu vei avea intotdeauna grija sa imi fie bine. Te-as iubi pentru ca de fiecare data cand sunt cu tine simt ca sunt cea mai reala versiune a mea. Pentru ca intre noi nu este loc de secrete, de frica sau de ascunzisuri. Te-as iubi ca o nebuna pentru ca langa tine ma simt libera si pentru ca ai ceva al tau care ma face sa uit de ezitari si sa indraznesc sa incerc. Te-as iubi pentru ca mi s-ar parea cel mai usor si cel mai normal lucru din lumea asta a mea care, de cele mai multe ori, e total data peste cap. Pentru ca, inca de la primul sarut, de la prima noapte petrecuta in compania ta, am stiut ca esti exact ceea ce cautam, ca esti altfel. Te-as iubi pentru ca ai ramas aproape de mine timp de opt luni, cu toate ca au fost si obstacole menite sa ne indeparteze. Pentru ca nu mi-ai dat drumul la mana nici macar atunci cand a aparut altcineva care ti-ar fi putut schimba viata. Te-as iubi pentru ca atunci cand, desi era ea acolo sa te imbratiseze si sa iti ofere un sarut de noapte buna, tot eu eram cea cu care puteai fi tu insuti, in fata careia nu era nevoie de minciuni sau tertipuri. Te-as iubi pentru ca nu ai renuntat la mine nici atunci cand poate ar fi fost cel mai potrivit lucru pe care il puteai face. Cand, desi eram cea care te impiedica sa mergi inainte, tu nu aveai nicio problema cu asta, tu nu simteai acest lucru. Erai convins ca asa trebuie sa stea lucrurile, ca eu trebuie sa fiu acolo uneori, sa te sarut pe buze si sa imi ascund chipul la pieptul tau, pierzandu-ma in siguranta pe care mi-o ofereai. Te-as iubi pentru felul in care zambetul tau imi insenineaza ziua. Pentru curajul de care ai dat dovada atunci cand ai ales sa iti dezgolesti inima de secrete in fata mea. Sexul nu e deloc dificil... Dimpotriva, e foarte usor sa iti arunci hainele. Provocarea adevarata apare atunci cand te infatisezi inaintea celuilalt fara zidurile pe care ti le ridicasei de-a lungul timpului in jurul sufletului. Abia atunci poti spune ca esti cu adevarat dezbracat. Iar noi am facut asta. Ne-a luat ceva timp, e adevarat, insa increderea totala nu se capata peste noapte. Nu puteam reusi sa ne descoperim ranile cicatrizate de timp fara sa avem siguranta ca este un lucru corect. Iar acum sunt constienta ca e cel mai bun lucru pe care il puteam face.

Dar asta nu e tot. As putea sa mai insir inca alte zeci de motive pentru care ti-as darui inima mea sau, mai bine zis, ramasitele acesteia, fara sa stau pe ganduri. Insa, adevarul este ca nu pot face asta. Nu pot afirma cu certitudine ca ma incred 100% in cuvintele tale. Nu pot spune ca stiu ca daca acum ti-as cere ai lasa totul balta si ai fi langa mine. Pentru ca este o parte rationala a mea care stie foarte bine ca nu se va intampla asa. In fond, ceea ce avem acum este ceea ce am vrut amandoi de la inceput. Cateva momente de libertate totala... Am vrut sa stim ca trupurile noastre se au unul pe celalalt de fiecare data cand ne-o cerem. Am vrut sa stim ca nu avem nevoie de nimic planuit dinainte daca decidem sa ne petrecem cateva ore impreuna. Tocmai de aceea nu am acum de gand sa fiu genul de persoana care are pretentii sau care considera ca are dreptul de a schimba ceva doar pentru ca tu ai decis sa imi spui ca ma iubesti. Tin la tine, recunosc... Poate mai mult decat mi-am dorit initial, dar asta nu inseamna ca voi fi diferita de ce ai avut in fata ochilor pana acum. Nu iti voi pune conditii, nu voi cere sa iei decizii. Nici macar nu voi pune punct la ce avem. Aleg sa ascund totul intr-un colt de suflet si sa continui. Pana la urma, stiu foarte bine ca e singurul lucru la care suntem perfecti impreuna. Nu o data am discutat cu tine despre asta. Stim amandoi foarte bine ca nu am putea avea niciodata o relatie in adevaratul sens al cuvantului. Pretuim prea mult sentimentul de control pe care il avem asupra vietilor noastre si, totodata, suntem constienti si de faptul ca, daca am lasa pe altcineva sa preia aceste fraie, am da gres cu siguranta. Poate doar ne-am intalnit la momentul nepotrivit sau poate chiar asa trebuiau sa decurga lucrurile. Probabil nu vom afla niciodata care e varianta corecta. Asa ca nu ne ramane decat sa inchidem ochii, sa ascundem gandurile in inchisoarea mintii si sa ne prefacem ca nu am trecut prin momentul in care sentimentele au iesit la iveala.


In concluzie, am aflat ca nu, nu te iubesc. Am facut asta o singura data si stiu ca ceea ce am acum nu e acelasi lucru. Exista, insa, o afectiune puternica, unii ar numi-o chiar dragoste... Dar iubire nu e in niciun caz. Stiu, nu e raspunsul la care te asteptai, insa momentan este singurul raspuns sincer pe care ti-l pot oferi... Oricum o sa ma intorc la tine intocmai cum valurile marii revin de fiecare data sa mangaie tarmul desi au fost alungate de atatea ori...

Untitled

Obisnuia sa ma intrebe cum e fara tine... Cum ma lasa inima sa iti dau drumul din bratele mele stiind ca apoi altcineva iti va saruta buzele... Altcineva va fi langa tine, revendicandu-te prin fiecare atingere, prin fiecare rasuflare, numindu-te "al ei" de fiecare data cand sufletul i-o cere. Ii venea greu sa creada ca am invatat sa te am fara sa imi apartii. Ca, desi in momentele in care suntem impreuna atat inima, cat si trupul si gandurile tale sunt doar pentru mine (lucru de care nu m-am indoit nici macar prima oara, nu mi-ai dat motive sa fac asta), in mintea niciunuia dintre noi nu isi face loc sentimentul ca, atunci cand tot ceea ce ne tine unul langa celalalt ia sfarsit, ideea de libertate cu care am fost obisnuiti pana acum trebuie se schimbe in vreun anumit fel. Noi suntem cei care putem sa ne continuam linistiti vietile din punctul in care am pus "Pauza", atunci cand ne-am intalnit, facand ca totul sa revina la normal. Sau, cel putin, la ceea ce noi consideram a fi "normal". Caci stim amandoi ca termenul asta este destul de diferit fata de cel al majoritatii oamenilor. Poate asta e si motivul pentru care i se parea ca tot ce se intampla si tot ce tine de noi are tendinta sa fie oarecum iesit din decor. Nu de putine ori m-a intrebat daca imi este de ajuns ce avem noi. Uneori chiar spunand-o cu o urma de compasiune in voce. Ahh... Nu mi-a placut niciodata ca ceilalti sa se uite la mine ca si cum as fi demna de mila... De parca as fi luat cele mai proaste decizii si de parca toate astea nu ar duce decat la un drum al regretelor de pe care nu as mai fi fost capabila niciodata sa ma intorc...


Adevarul este, insa, ca nu avea cum sa stie ce e in mintea mea. Nu avea habar de linistea pe care clipele petrecute langa tine mi-o aduc. Mereu tragea concluzii pripite. Ii placea sa spuna ca sunt indragostita de tine, ca nu esti decat un altul care mi-a furat inima si care mi-o va aduce inapoi bucati. Doar ca ceea ce nu stia e ca acest lucru este imposibil. Nu puteai fi unul din aceia pentru ca tu nu mai aveai ce sa iei. Nu am mai primit nimic inapoi de la ultimul care a ales sa imi considere sufletul proprietatea lui. Nu inca. Cine stie? Poate intr-o zi ma voi trezi si voi gasi pe pragul usii, intr-o cutie mica, un pachet ce va contine piesele unui puzzle ce infatiseaza partea din mine pe care o consideram cea mai importanta. Pe care ma bazam atunci cand trebuia sa fac o alegere, neputand decat sa sper ca de data aceasta, va fi cea corecta. Nu vreau sa consider asta a fi imposibil, raman totusi genul de persoana care are o oarecare inclinatie in a gasi si a evidentia ceea ce e bun in aproape orice, insa, in acelasi timp, tind si sa cred ca mai am mult de asteptat pana cand ultimul el imi va inapoia singurul lucru ce reusea sa imi distruga logica, cel care ma facea sa ignor toate avertismentele atunci cand voiam ceva.


De aceea sunt atat de sigura pe mine acum cand e vorba de tine. Am un motiv concret atunci cand spun ca nu am ajuns sa pun suflet in "relatia" asta dintre noi. Asa cum ti-am spus-o de la inceput, nu am avut de gand sa ma indragostesc de tine. Se pare ca asta a fost o promisiune pe care am reusit sa o pastrez. Ti-am oferit sansa de a-mi vedea ceea ce obisnuia sa fie un suflet distrus de sentimente si nu regret. Probabil ai fost singurul care merita asta, acum realizez asta foarte bine. Am chiar si o senzatie stranie de siguranta ca, daca ar mai fi ramas vreo bucata din inima mea care nu ar fi fost facuta farame, tu mi-ai fi inapoiat-o intreaga. Poate doar cu niste zgarieturi... dar stiu prea bine ca le-as fi considerat neinsemnate. Pentru ca asta ar fi fost in comparatie cu furtunile ce mi-au purtat sufletul departe de tine, de noi, de momentele acestea. Stii de ce spun asta? Pentru ca am ajuns sa mai cred un lucru. Indiferent din ce ne-ar fi alcatuite sufletele, al tau si al meu seamana. Cu toate ca nu il mai am langa mine acum, totusi mi-l amintesc. Si, trebuie sa recunosc, au existat momente in care am fost capabila sa ma identific cu tine. Am simtit ca e ceva ce ne face la fel. Ai ceva de-al meu in sufletul tau. Poate chiar vantul a adus cu el o farama de praf din inima mea si a asezat-o langa a ta.


Fara tine? E bine.
Cu tine? Tot bine, doar ca vorbim de stari de bine diferite.
Imi place, stii? Imi place la fel de mult sa fiu cu tine, cat imi place sa stiu ca sunt doar eu. Nu ma deranjeaza sa fiu singura... Eu cu mine. Si cu tine, uneori, dar intotdeauna eu cu mine. E placut sa stii ca ai la cine sa te duci atunci cand simti nevoia, intocmai cum ador sa stiu si ca, in momentele in care eu sunt singura ce ma poate calma, cand prezenta mea e singura pe care o accept, nu exista nimic care m-ar putea impiedica sa fac asta. Nu trebuie sa dau explicatii, nu am de cine sa ma ascund sau pe cine sa mint in legatura cu sentimentele mele. E ceva linistitor in a sti ca nu e nevoie sa port un zambet de imprumut sau sa arunc un "Sunt bine" convingator atunci cand tot ce imi doresc este sa ascult o melodie care are ceva special, sa plang sau, pur si simplu, sa stau.

Discover... feel... learn

          Astazi... M-am dovedit din nou a fi o lasa. Caci am ales sa las pe umerii tai povara de a lua o decizie in legatura cu ce se va intampla intre noi. Te-am rugat pe tine sa fii cel care hotaraste cand este momentul sa spunem "stop". Stiu ca nu e ceea ce trebuia sa fac, dar pur si simplu nu am avut puterea necesara sa pun eu punct fara sa aud intai si parerea ta. Si acum, am renuntat de tot la responsabilitatea asta. Nu sunt mandra de mine, dimpotriva. Stiu ca ar trebui sa nu ma mai ingrijorez in legatura cu asta si sa las lucrurile sa vina de la sine. Am inteles ca nu iti doresti nici tu ca lucrurile sa se opreasca aici, dar nu pot sa nu observ ca sunt si momente in care simt ca esti mai ingandurat decat de obicei. Si ma intreb daca asta este din cauza mea. E exact cum ti-am spus, tu te cunosti cel mai bine si tu esti singurul care stie ce lupte se dau in sufletul tau. Numai tu poti fi in stare sa spui ca iti e mai bine si ca esti mai linistit cu sau fara mine.


          Eu, pe de cealalta parte, nu pot fi obiectiva in situatia asta. Nu pot spune ca e de ajuns sa ma intorc cu spatele si sa plec. Ar insemna sa mint. Si stiu ca faptul ca pentru noi tot ce ni se intampla ni se pare absolut normal nu e de ajutor. Nu ne ofera niciun avantaj in luarea acestei decizii. Pare usor, stii? Sa spunem ca asta a fost ultima oara cand ne-am putut vedea si am fost alaturi considerandu-ne mai mult decat prieteni. Ca incepand de maine, vom lasa in urma totul si ne vom limita la a fi doar amici, asa cum am fost cand ne-am cunoscut. Doar ca nu e asa. Cel putin nu pentru noi. Caci stim amandoi ca impreuna am reusit sa daramam anumite bariere. Sa fim asa cum nu putem fi in preajma multora. Langa tine reusesc ca pentru o perioada limitata de timp sa uit de consecinte, de reguli si de orice altceva ce m-ar putea determina sa fac cale intoarsa. De ce? Pentru ca tu mi-ai permis asta. Tu ai facut in asa fel incat sa simt ca nu am motiv sa ma ascund si sa incerc sa fiu ceea ce nu sunt in preajma ta. Cat despre tine, ce sa zic? Ma bucur ca mi-ai oferit sansa sa iti cunosc si partea asta a ta. O parte extrem de diferita fata de cea pe care au vazut-o majoritatea celor din jurul tau. Mi-ai zis ca un factor determinant in comportamentul pe care il ai este si persoana de langa tine. Nu pot decat sa fiu multumita de mine ca am reusit sa scot la iveala bucata din sufletul tau care inlatura toate sentimentele negative si totodata ca am putut sa fiu una dintre acele persoane in fata carora poti fi tu insuti.


           In dimineata asta am hotarat sa las la o parte ora pe care o alocasem amandoi initial somnului si sa imi las gandurile si mintea sa zburde, constienta fiind ca aveam destul timp apoi sa dorm. Dupa ce ne-am terminat discutia, te-am imbratisat, impletindu-mi degetele cu ale tale si, dupa un ultim sarut, ti-am soptit "Somn usor". Aveai nevoie de el mult mai mult decat mine. Inca ma uimeste cum reusesti sa iti petreci o noapte intreaga nedormit, in bratele mele, discutand si apoi, dupa doar o ora sau uneori chiar mai putin, sa fii capabil sa te ridici din pat si sa te pregatesti pentru o zi de munca, de parca nu s-ar fi intamplat nimic. Astazi, mai mult ca de obicei, am fost atenta la tot. O parte din mine era constienta ca exista si posibilitatea ca asta sa fie ultima oara cand puteam fi atat de aproape de tine. Si, in pofida acestui fapt, acum pot afirma ca nu imi pare rau. Pentru ca in mintea mea a ramas intiparit tot. Parfumul tau, impregnat pe pielea mea, alunita ta de pe umarul stang, langa care mi-am asternut un ultim sarut, bataile inimii tale ce pareau ca alcatuiesc o melodie pe care numai eu o puteam auzi in dimineata asta, acolo, lipita de tine. Acum, acum poti pune punct, pentru ca eu voi ramane cu amintirile undeva ascunse in sufletul si in gandurile mele. Eu voi ramane cu imaginea ta dezbracat de secrete si total lipsit de aparare, imagine pe care ai avut curaj sa mi-o arati, desi stiu ca nu ti-a fost deloc usor. Eu voi ramane cu sarutul tau, cu gustul buzelor tale, cu mangaierile tale si cu tine... eu si cu tine, doua fiinte ce au facut abstractie de orice doar ca sa fie impreuna pentru o seara. Si, nu in ultimul rand, eu voi ramane cu gandul ca, in persoana ta, voi avea intotdeauna un prieten de nadejde, pe cineva care va reusi sa ma inteleaga si caruia ii voi putea impartasi intotdeauna indoielile mele. Am realizat toate acestea intr-un timp scurt, dar pe care il consider extrem de pretios. Pentru ca, impreuna cu toate acestea care mi-au trecut prin minte, si-a mai facut loc un gand si anume ca...

          ... acela a fost momentul in care am stiut. Am stiut pur si simplu ca cea mai buna decizie pe care am luat-o a fost sa nu pun suflet in prietenia asta ciudata a noastra. Caci daca mi-as fi permis asta, si daca as fi depus un efort putin mai mare la inceput, cu toate ca as fi ajuns alaturi de tine mai mult decat sunt acum, as fi suferit inzecit. Pentru ca sunt constienta ca fara zidurile pe care le-am ridicat de la inceput, m-as fi indragostit iremediabil de tine. Acum as fi scris despre tine cu majuscula cu siguranta. Si asta m-ar fi terminat, sunt sigura de acest lucru. Nu am fi facut decat sa stricam tot ceea ce am cladit pana acum. Toata increderea s-ar fi spulberat usor-usor. Stim amandoi asta. Ne cunoastem destul de bine deja si stim de ce suntem fiecare in stare. Probabil ca suntem prea asemanatori pentru a putea a construi ceva durabil. Aceleasi caractere, aceeasi placere stranie in acceptarea provocarilor si a depasirii limitelor. Nu am fi reusit decat sa fim intr-o continua cursa, unul impotriva celuilalt. Intocmai cum ai spus si tu, "Pot fi si o scarba, chiar daca nu ma lasa sufletul". Tind sa cred ca asta e posibil tocmai pentru ca nu ne-am acordat motive sa ne consideram dusmani. Insa, daca am fi ales sa ne limitam libertatea cu care am fost obisnuiti pana acum, totul s-ar schimba inainte sa ne dam seama.


          Ti-am zis ca, de fiecare data cand te vad, reusesti sa ma uimesti cu cate ceva. Imi mai vin uneori in minte ganduri, fraze pe care le simt diferite de restul. Atunci realizez ca asa si este. Pentru ca, de fapt, iti apartin tie. Sunt cuvintele tale ce mi s-au intiparit in creier. Pe care le-am memorat, fara sa fiu constienta de asta si fara intentie. Acum... As vrea sa folosesc una dintre ele pentru a incheia postarea asta, doar ca, in loc sa te citez, aleg sa te parafrazez. Aleg sa imi pun si eu amprenta pe acele idei. Chiar daca pot parea lipsite de inteles. Pana la urma, ceea ce conteaza este ca eu stiu de ce am facut asta. Eu stiu rolul fiecarui cuvant, al fiecarui joc de litere...

           Imi place viata... imi place sa o traiesc. Dar imi place sa imi traiesc viata mea singura... cu tine.

Different

Astazi vreau sa-ti scriu. Tie, celui caruia i-am fost alaturi patru ani de zile. Celui caruia i-am cunoscut atat partile bune, cat si cele pe care prefera sa le ascunda. As vrea ca aceste cuvinte sa ajunga la tine… la cel pe care am reusit sa il iubesc si sa il urasc. La cel pe care am reusit sa il uit, desi lupta nu a fost una deloc usoara.

Ti-as spune… sau te-as ruga, mai bine zis, sa nu ma judeci. Sa nu ma judeci atunci cand mai simt totusi cate o strangere de inima pentru ca te vad cu altcineva. Sa nu ma judeci daca, pentru o clipa, imi apare un zambet atunci cand imi dau seama ca nu e chiar pe placul tau ideea de a exista un probabil “el” langa mine. Ti-as spune sa nu imi iei in nume de rau faptul ca inca mai exista momente in care te sun doar ca sa iti aud vocea sau daca iti dau cate un mesaj sa vad daca esti bine. Pentru ca, tragand linie, aceste lucruri mi se par normale. In fond, ai fost mult timp cel caruia m-am dedicat trup si suflet.

De un lucru sunt sigura. Nu vreau sa uit nimic. Nu vreau sa ma trezesc intr-o dimineata si sa realizez ca nu mai tin minte zambetul tau strengaresc din coltul gurii… Sau privirea aia care reusea uneori sa ma faca sa ma cutremur. Nu vreau sa uit momentele in care ma pierdeam in ochii tai aproape negri. Vreau sa imi amintesc de sentimentul care ma cuprindea atunci cand degetele noastre se impleteau perfect. Ma faceai sa ma simt atat de puternica, de sigura pe mine, cum nu credeam ca sunt in stare atunci. Tu m-ai invatat ca pot. Si nu vreau sa raman fara asta. Nu vreau sa trec nici peste noptile in care le permiteam lacrimilor sa curga si in care simteam ca totul este in zadar pentru ca acelea au fost momentele care m-au facut si sa realizez ca pot merge si inainte, desi lucrurile erau potrivnice.


Ceea ce vreau sa fac cu adevarat este sa ma bucur de faptul ca acum putem fi, in sfarsit, prieteni. Asa cum eram la inceput. Imi place asta. Imi place ca pot zambi sincer, ca putem glumi din nou. Ca imi pot permite o imbratisare fara ca mintea sa mi-o ia razna si fara ca ideile nebunesti sa apara. Ma bucur sa vad ca, desi au fost si momente in care drumurile noastre pareau ca vor fi despartite pentru totdeauna, am gasit totusi ceva care sa ne aduca din nou impreuna. Sincer, este linistitor sa stiu ca, trecand unul pe langa celalalt pe strada, vom fi intotdeauna capabili sa ne acordam macar un zambet si un "Buna!" care vor fi intotdeauna sincere. Vom reusi de fiecare data cand timpul ne-o permite sa ne oprim si sa ne impartasim cateva cuvinte in care nu se va ascunde nicio urma de ironie sau de sarcasm. Am reusit, dupa tot acest timp, sa trecem peste orgolii si peste tot ceea ce ne oprea sa ne atingem scopul acesta si astfel, astazi pot spune ca lucrurile s-au imbunatatit.

A sosit si momentul in care iti pot spune din nou "Bun venit!", doar ca de data asta este altfel. Acum nu ma mai adresez Tie, celui care erai totul, ci prietenului din tine care a iesit la iveala. Acum este clipa in care ii urez din inima "Bun venit!" celui pe care il pierdusem pe drum in urma cu ceva ani, atunci cand incepuse sa se transforme in cel pe care mi-l doream sa il am alaturi, sa il simt in bratele mele si caruia sa ii alung nesiguranta cu un sarut.

Hmmm

Ce insemni tu pentru mine? Provocarea, noutatea... si, mai presus de toate, libertatea. A durat aproximativ cinci luni, dar am reusit sa ajungem amandoi in punctul in care sa putem spune ca am descoperit, in sfarsit, care este cuvantul perfect pentru a descrie ce se intampla intre noi. Am ajuns intr-o singura seara la concluzia ca ce avem noi este "altfel". Ti-am spus-o de la inceput, desi nu a fost nevoie pentru ca iti dadusei seama si singur, ca, langa mine, nu este nevoie sa iti porti masca sau sa te folosesti de tertipurile cu care erai obisnuit. Ai inteles, ai acceptat si ai aflat ca lucrurile nu trebuie sa ia neaparat o intorsatura negativa daca tu decizi sa te infatisezi inaintea mea dezgolit de secrete. Am ales sa fac si eu acelasi lucru. Ciudat, nu a fost deloc asa cum ma asteptam. Am crezut ca imi va fi greu sa pun o oarecare distanta intre sufletul meu si zidurile ce l-au inconjurat pentru prea mult timp. Imi imaginam cum ceea ce spun ti se par aberatii, cum ma judeci sau cum te  indepartezi auzind lucrurile prin care am trecut si vazand adevarata mea fata. Insa, tu mi-ai spulberat toate temerile. Ai fost acolo negresit, facandu-ma sa ma simt protejata in bratele tale. Ai ascultat fiecare cuvant pe care l-am avut de spus fara sa imi pui la indoiala alegerile si, la final, in loc sa imi oferi singuratate, tu m-ai sarutat usor pe par, aducandu-ma si mai strans de corpul tau, ca si cum, pret de o seara, am fi putut deveni o singura fiinta. Ai facut in asa fel incat, sa reusesti sa ma simt linistita. Trebuie sa recunosc, trecuse ceva timp de cand nu mai fusesem capabila sa las starea asta de bine sa ma cuprinda. Si, langa tine, a fost atat de usor. In tot timpul asta de cand te-am cunoscut si de cand am ales ca tu esti cel cu care vreau sa imi petrec uneori noptile in care ma simt singura, am inceput usor-usor sa dau la o parte straturile cu care imi acoperisem sentimentele. Si, sincer, ma simt mai bine asa. Chiar daca fac asta doar atunci cand sunt in preajma ta. Inca nu sunt pregatita sa trec la pasul urmator, dar ceea ce conteaza este faptul ca am reusit sa imi mai indepartez o parte din temerile pe care le aveam. Pentru asta iti voi multumi intotdeauna. M-a bucurat foarte mult cand am vazut ca lucrurile sunt reciproce. Stand acolo, langa tine, si ascultandu-te cum te eliberezi treptat de toate indoielile si de toate gandurile care te-au macinat in tot acest timp, era ca si cum imi vedeam reflexia propriului suflet. As fi vrut sa pot face mai mult pentru tine, dar singurul lucru de care am fost capabila era sa iti fiu alaturi. Chiar daca mai mult fizic decat psihic. A fost una din clipele in care mi-as fi dorit sa iti pot inlatura durerea si nesiguranta cu un sarut, cu o simpla strangere de mana sau doar cu o atingere. Din pacate, nu am putut face asta, desi mainile mele nu s-au despartit de ale tale decat pentru a oferi imbratisari si buzele noastre se dezlipeau doar pentru a mai permite gandurilor sa iasa.


Momente ca astea sunt cele care fac diferenta. Care te ajuta sa poti zambi atunci cand te uiti in urma. Si, care, desi se transforma in amintiri, reusesc sa fie cele care te fac sa iti dai seama ca s-a schimbat ceva. Toata viata ni s-a impus ideea ca este nevoie ca ceva sa dureze pentru a fi real. Ca altfel nu ar fi decat ceva ce conteaza pe moment, fara sa fie capabil sa lase urme adanci, fie ele bune sau rele. Am crezut si eu candva in asta. Am fost si eu genul de persoana care considera ca este mai bine sa nu fie nevoie sa iti amintesti de ceea ce a fost candva. Si ca, decat sa fie ceva trecator, mai bine sa nu fie deloc. Am invatat insa ca nu aveam deloc dreptate. Ca, uneori, sunt clipe care fug si pe care poate ca nici nu le realizam atunci, dar care reusesc ca, peste zile, luni sau chiar ani, sa fie cele in care descoperi ca s-a schimbat ceva. Acum totul e altfel. Pretuiesc mai mult ceea ce se intampla si nu ceea ce se poate intampla. Ma bucur mai mult de fiecare secunda de prezent decat de un minut de viitor.

Free

De ce el? De ce scriu despre el? De ce acum dupa luni bune de cand ne-am cunoscut si in care ne-am fost unul altuia alaturi?

Poate pentru ca acum am realizat cu adevarat ca suntem la fel. Ca amandoi purtam cicatricile luptelor trecute intocmai asemeni unor secrete personale ce trebuie sa ramana ascunse. Si, in pofida acestor convingeri, exista totusi o exceptie. Momentele in care suntem impreuna. Momente ca "acea" noapte in care am decis amandoi sa aruncam mastile. Sa lasam la o parte armurile ce ne-au imprejmuit sufletele atata timp si sa fim noi insine. Pentru cateva ore am ales sa facem amandoi pasul pe care il consideram cel mai dificil, si anume, sa acordam incredere. Si am descoperit incetul cu incetul ca nu avem nimic de pierdut daca facem asta. Datorita faptului ca suntem amandoi acoperiti de ranile trecutului, doi oameni mutilati, din inimile carora ceilalti au avut grija sa rupa bucati, aruncandu-le cu o nepasare crasa, am reusit sa fim asemenea unor oglinzi. Ascultandu-i cuvintele si simtind emotia din glasul lui m-am cunoscut pe mine.

El... A fost cel care, inca de cand m-a cunoscut, m-a acceptat asa cum sunt. Poate singurul care nu a avut pretentia niciodata sa schimbe nimic la mine. A inteles ca ne dorim amandoi acelasi lucru, pe cineva care sa fie acolo in serile reci, dar fara sa fie nevoie ca in dimineata urmatoare sa impartim o cafea ca si cum lucrurile ar fi mai mult decat efemere. Si a avut dreptate, nu puteam ajunge pana aici fara sa fie si ceva sentimente implicate. Si au fost, nu am de gand sa neg. Inca sunt. Doar ca nu genul de sentimente care sa ne faca sa ne simtim vinovati pentru ca a doua zi nu am dat un telefon sa vedem cum se simte celalalt. Sau pentru ca, desi trec zile intregi fara sa schimbam o vorba, este de ajuns un singur mesaj, o singura privire ca apoi sa stim pur si simplu ca la sfarsitul serii iti voi calca pragul sau vom sta linistiti la mine, imbratisati, feriti de privirile iscoditoare ale celor din jur care oricum nu au facut decat sa ne judece. Ciudat este insa ca noi ne-am dat seama ca ne este bine asa si ca timpul nu afecteaza cu nimic ceea ce avem.


Nu stiu cat va dura asta. Nu am nici cea mai vaga idee de cum vor decurge urmatoarele zile. Nici macar nu stiu cand ne vom vedea data viitoare. Noi avem doar certitudinea ca ne vom reintalni. Ca, mai devreme sau mai tarziu, vom avea parte de momentul in care ochii mei ii vor vedea pe ai tai si, cu o privire si un zambet cu subinteles, vom stii ca trebuie sa indepartam obstacolele ce ne stau in cale, pentru a ajunge din nou impreuna pentru cateva ore in care sa uitam de tot, chiar si de noi. Stim ca va exista din nou clipa in care, ne vom folosi unul de celalalt (oricat de egoist ar suna asta), reusind sa ajungem in punctul in care zidurile vor cobori si noi vom fi din nou unul in bratele celuilalt, lasand tot in spate. Mainile noastre se vor impleti perfect si apoi buzele tale imi vor atinge delicat fruntea, gatul, umerii, in timp ce degetele mele vor aluneca aleatoriu, dar totodata strategic, usor, pe spatele tau, urmand ca buzele noastre sa se regaseasca intr-un sfarsit si sa faca totul sa devina "al nostru" pentru o seara. Si, chiar daca uneori voi fi acolo si dimineata, privindu-te dormind sau profitand de cele cateva minute ramase pentru a-ti fura un prim sarut sau o imbratisare, amandoi stim ca asta nu va schimba nimic si ca momentele de genul acesta sunt rare.


Poate ca va aparea si persoana pentru care sa decid ca a venit clipa sa renunt la tine. Nu spun ca nu, doar ca deocamdata nu cred ca e cazul. In urma cu aproximativ o luna si jumatate, am crezut ca tu ai reusit sa faci asta. Sa o gasesti pe cea langa care sa iti doresti sa te trezesti a doua zi, fara sa te gandesti ca ai fi putut avea altceva, ca as fi putut sa fiu eu cea care iti cerceteaza fiecare centimetru patrat de piele, care are intotdeauna un zambet sa iti ofere. Mi-ai demonstrat ca m-am inselat avand parerea asta. Inca suntem in punctul in care avem nevoie unul de celalalt. Inca sunt cea pe care ai lasat-o sa iti cunoasca adevarata fata, desi timpul a fost scurt. Astfel am putut si eu sa fac acelasi lucru. Sa iti permit sa vezi ce zace in sufletul meu fara sa imi fie teama ca m-ai putea judeca.


P.S.: Astazi m-am trezit zambind... :)

past, present or future? what will it be?

Discutam acum cateva zile cu cineva despre posibilitatea intoarcerii in timp... Pe o perioada limitata, ce-i drept, de ordinul secundelor sau al minutelor. Astfel incat sa nu existe sau, mai bine zis, sa fie cat mai redusa tentatia de a trai in trecut. Discutia a continuat, subiectele s-au schimbat, dar nu pot nega ca in minte mi-a ramas intrebarea... Ce as face eu daca as putea retrai doua minute la alegere din tot ce am avut pana acum? Doar doua minute, de fiecare data cand mi s-ar face dor sau cand as vrea sa imi amintesc. Care ar fi acelea? E greu de raspuns sincer la intrebarea asta. Caci nu stiu. Probabil la fiecare alegere m-as gandi ca putea fi altceva. Alte momente, alte persoane, alte sentimente. Si nu stiu... Nu stiu daca as alege clipa in care am invatat sa zambesc cu adevarat sau pe cea in care am simtit ca am un motiv sa continui. Daca mi-as acorda cele doua minute celui care m-a iubit sau celui pe care l-am iubit.

Poate... Poate as alege uneori chiar si momentele in care am simtit ca nu mai pot. Doar pentru a-mi aminti ca nu a fost un capat de drum. Ca am reusit cumva sa o iau de la capat. Nu as vrea sa le uit nici pe acestea. Momentele in care totul parea in zadar, dar in care am gasit puterea sa mai fac un pas. In care am indraznit sa cred ca asta nu e tot. Ca se poate si mai bine. Da, cu siguranta as face si asta macar o data. M-as intoarce acolo doar pentru a-mi demonstra mie ca nu trebuie sa fie asa. Ca, desi aia a fost partea cea mai grea, cu un zambet pe buze si cu cineva drag alaturi, toate trec.

Si uite ca asa am gasit un raspuns si la o a doua intrebare. A lui, de data asta. "Cum poti fi atat de pozitiva?" Adevarul este ca zambesc acum pentru ca am plans atunci. Am puterea sa rad pentru ca am fost si in extrema cealalta. Am invatat pe pielea mea diferenta dintre un suflet impovarat si unul inarmat chiar si cu cel mai mic gand pozitiv posibil. Sunt optimista pentru ca am fost si genul care nu avea asteptari prea mari destul timp. Am realizat ca nu aveam nimic de castigat nici daca eram cea care tinea mortis sa se razbune sau careia nu ii pasa de ce avea sa ii aduca ziua urmatoare. Si am decis sa schimb asta. Am (re)devenit copilul optimist si fericit pe care il stiam. Am invatat sa zambesc din nou si sa ma bucur chiar si de lucrurile marunte. La un lucru nu m-am intors, insa... la naivitatea pe care o aveam atunci. Am lasat-o in urma si am inlocuit-o, in schimb, cu o oarecare doza de rautate. Nu mai sunt cea care le permitea tuturor sa faca ce vor, dar nici nu mai caut sa fac pe toata lumea sa plateasca imediat pentru alegerile facute. Acum stiu sa merg inainte cu un zambet pe chip si, in acelasi mod, pot sa distrug pe cineva daca este nevoie.



In fine, revenind la "cele doua minute", pot spune ca, desi niciodata nu as fi pe deplin incantata de momentele la care as decide sa ma intorc, as avea totusi certitudinea ca am avut un motiv intemeiat sa revin acolo. As vrea... Sincer, chiar mi-as dori sa am puterea sa fac asta. Pentru ca sunt destule clipe peste care timpul nu si-a pus amprenta. Uneori le simt chiar mai vii decat realitatea care ma inconjoara. Fiecare din ele are o importanta aparte si toate la un loc m-au facut ceea ce sunt astazi. Si ar fi placut sa stiu ca exista o sansa sa fiu din nou acolo, sa retraiesc senzatiile avute atunci si sa le dau amintirilor un ragaz.

"poti sa faci orice... sa savurezi vesnic o prajitura, sau o bere, sau un sarut, orice .."                                                                                                               M.M. 

Maybe...

How is she today, you ask? Why? Why do you even bother to do that even though you know that she will say the same words, "I'm fine"? Have you ever wondered if you are capable of hearing the truth? If you can deal with the moment when she decides to stop the torrent of lies that has started a long time ago? What would you do if someday she comes to you and instead of the usual answer you would hear that she is sick and tired? Tired of always faking a smile, tired of always pretending to be the strong one. What if she tells you that she can't do this anymore? That she has reached a point where it is too hard for her to make another step and that she can't handle with holding the weight of the whole world on her shoulders? How would you react if you would see her crying? If, at some point, she breaks down the walls that have covered her soul for so long and the tears appear. Would you be able to listen to her and, even more important, to understand her? Will you realise that you have to do more than to say some pretty words? Those won't be helpful. She is the kind of girl that needs a hug, a kiss on the forehead and to feel that out there, in this big world, there is a person who still cares about her... one person is enough for her. But she needs to have the certainty that you can be her person before showing you the part of her that she has been hiding. She needs to know that this time it won't make a mistake if she chooses to see in you a confident. You have to understand that this isn't easy for her. She was hurt before and now it's difficult for her to make this decision. It may seem hard at first but you have to have patience and you will see that it was worth it.

Changes...

Intotdeauna am avut grija sa ofer aproape totul. Sa pastrez o parte doar pentru mine. Si da, sunt precauta, dar, in acelasi timp, stiu si ca asta inseamna ca daca voi avea de pierdut, tot o sa raman cu ceva. Indiferent de cat de mica va fi farama din suflet ce imi ramane intacta. De ce? Pentru ca toti cei care au plecat din lumea mea au luat cu ei cate putin din mine. Uneori de bunavoie, alteori smulgand, pur si simplu, cate o bucata din ceea ce aveam odata. De aceea, imi place sa cred ca, in pofida lor, a celor care si-au croit drum afara din viata mea, ceva va ramane neschimbat. Ca va mai exista ceva din vechiul "eu" dupa ce totul ia sfarsit.

Uitandu-ma in urma realizez ca asta a fost poate una dintre cele mai intelepte decizii pe care le-am luat. Ca asta e singurul mod in care pot afirma ca, desi sunt la pamant, desi sunt destui cei care nu fac altceva decat sa ma calce in picioare, totusi am un motiv pentru care sa ma ridic. Asa ca imi spun mie insami ca TREBUIE sa continui. Pas cu pas, treapta cu treapta, trebuie sa pasesc pe scara pe care o am in fata. Sa nu imi pese de nimic, sa nu ma uit in jos, sa las in urma trecutul si tot ceea ce ma tine pe loc.

Si e normal sa am si momente in care tot ce vreau este sa stau, sa uit de tot... Chiar si sa plang. E totul in regula daca uneori aleg sa fiu putin singura si sa permit lacrimilor sa curga. Sa curga pana cand simt ca seaca. Pana cand toate sentimentele imi sunt alungate si puterile revin incetul cu incetul. Pentru ca sunt constienta ca fara clipe ca astea, in care aleg sa cedez pentru o scurta perioada, nu as putea fi capabila sa mai fac nici macar un pas. As ramane impietrita... pe loc. Atunci as iesi pe locul doi in jocul pe care l-am inceput chiar eu. Si am inteles ca asta nu e o optiune. Singurul lucru care imi ramane de facut este ca, dupa ce toate lacrimile au disparut, sa le inlocuiesc cu un zambet. Sa am grija ca, oricine altcineva in afara de mine, sa nu vada decat imaginea cuiva care nu se lasa doborat de ceea ce ii sta in cale. Pentru ca lumea e rea. Sau poate pentru ca uneori cei pe care ai vrea sa ii ai alaturi, celor carora le-ai spune motivele care iti alunga somnul, nu pot fi acolo. Si atunci trebuie sa intelegi. Sa constientizezi faptul ca ceea ce ramane constant in peisajul asta esti tu. Te poti baza oricand doar pe tine insati. Aud oamenii spunand: "Nu pot face asta singur/a". Cand o sa realizezi ca lucrurile nu stau asa? Ca poti trece prin toate chiar daca oglinda, perna sau camera goala iti sunt singurii martori ai noptilor pierdute varsand lacrimi amare? Tine minte: omul poate pleca intotdeauna. E de ajuns sa i se para o data ca ceva nu e in regula si totul se termina. Tu, in schimb, vei fi acolo mereu. Priveste-ti chipul in oglinda si vei observa ca niciodata nu va zambi triumfator atunci cand tu plangi. Niciodata nu va schita un zambet fals cand tu vei fi cu adevarat fericit. Asta e realitatea. TU!!! Descopera aceste lucruri si vei vedea ca puterea de a merge inainte va veni de la sine. Trezeste-te dimineata spunandu-ti ca a venit ziua in care vei schimba ceva. Pare ceva banal, dar vei avea ocazia sa faci ceva diferit.

P.S.: Cauta-ti sufletul sub tocurile mele.

Stii? Iubesc soarele. Asa a fost de cand ma stiu. Intotdeauna m-am simtit linistita atunci cand razele sale imi atingeau delicat pielea. Cand caldura imi mangaia chipul. Obisnuiam sa devin o cu totul si cu totul alta persoana in momentul in care primavara incepea sa isi intre in drepturi. Cliseu sau nu, era mai dificil pentru mine sa las "gandurile negre" sa ma cuprinda atunci cand tot ce ma inconjura incerca sa ma faca sa zambesc. Astazi, insa, lucrurile au stat diferit. Pentru ca toata ziua ai fost tu cel care mi-a umblat nestingherit prin minte. Si, partea cea mai ciudata in toata treaba asta este ca tocmai amintirile cu tine au fost cele care m-au dat peste cap. Nu m-am trezit cu gandul la El - El cu majuscula, El cel care a fost candva totul -, nici la noul personaj care a aparut in viata mea de curand, ci la tine. Imaginea ta a fost cea care m-a impiedicat sa ma bucur de ceea ce aveam in jurul meu. Singurul lucru de care mi-am amintit in momentul in care am vazut soarele iesind timid din nori a fost ziua aia... Cand nu aveam niciun gram de chef de a iesi din casa. Era innorat si as fi ales oricand sa stau in pat si sa lenevesc. Si atunci ai decis tu sa schimbi totul. Cu cateva cuvinte care mi s-au intiparit in minte si care au reusit acum sa imi dea mie ziua peste cap. Nici macar nu conteaza ca am sters toate conversatiile noastre, oricum le stiu pe de rost. Nenorocitul meu de creier a ales sa le memoreze si sa le mai scoata la lumina din cand in cand, se pare.


"Poti face orice altceva in loc sa stai in casa... iesi la o plimbare, ceva"
"Dar e urat afara..."
"Uite, a iesit soarele acum"
"Cred ca ai vorbit tu cu el, ca nu era pana acum"
"Pai da, l-am adus eu, pentru tine"
"Pentru mine... ce dragut esti tu"
"Pentru tine, oricand"


Si m-ai convins. Nu a fost nevoie decat de cateva cuvinte si am cedat. Nu ti-am spus niciodata, dar atunci am iesit din casa. M-am plimbat incet pe strazi, fara sa imi pese de nimic altceva. Ma uitam din cand in cand in jur. O parte din mine spera sa te zareasca pe undeva. Oriunde. Desi stiam ca asta era imposibil. Eram constienta ca nu erai in oras, dar ochii mei nu renuntau la a te cauta.

Si acum??? M-ai lasat si fara bucuria de a mai privi soarele. M-ai privat de starea de liniste pe care mi-o aducea. Sper doar ca e vorba de ceva temporar. Nu as fi crezut niciodata ca vei avea efectul asta asupra mea. Poate ca El a fost cel care m-a distrus, care a rupt bucati din mine si le-a aruncat fara sa se gandeasca de doua ori sau sa isi inchipuie ca faptele sale pot avea si consecinte, dar tu ai fost cel care a dat lovitura de gratie. Tu ai reusit sa aduci un final luptei. Si ai facut asta terminandu-ma pe mine. Ai facut in asa fel incat sa nu pot accepta ca tu ai ales pur si simplu sa pleci si sa ma lasi singura intr-o lume in care ma invatasei sa fiu cu tine. Urasc sa ma descopar iar in punctul in care nu gasesc niciun raspuns. Nu am decat nelamuriri, intrebari si o doza imensa de nesiguranta. Cadoul tau de "ramas bun" pentru mine, presupun. Ar trebui sa realizez ca asta a fost tot. Dar e ceva care nu ma lasa. O parte din mine inca tresare cand te vede. Probabil aceeasi parte care ma face si sa turbez de furie cand vad ca nici macar privirile astea aruncate in treacat nu mai pot fi reciproce. Da, e adevarat, inca ma raneste felul in care alegi sa intorci capul in alta parte in loc sa te uiti la mine. Si probabil ca o va mai face mult timp. Pentru ca ai fost cel caruia i-am permis sa vada si partea vulnerabila a mea. Ai fost cel care m-a facut sa cred ca merita mai mult decat aparente. M-am inselat cand am luat decizia asta. Si am inteles prea tarziu ca a fost prea mult pentru mine sa mai incasez si lovitura asta. Mai ales avand in vedere ca a fost nevoie sa ii tin piept atunci cand daramasem toate zidurile. Nu stiu daca asta a fost planul tau de la bun inceput sau daca tu doar ti-ai jucat cartile. Singura certitudine este ca tu ai fost ok la sfarsit. As vrea sa spun ca a fost si o parte buna in toata treaba asta. Ca finalul asta m-a facut cumva mai puternica. Dar nu pot face asta. Nu m-a facut decat sa dublez doza de protectie cu care mi-am inconjurat sufletul. M-ai facut sa devin capabila sa urasc, asa cum nu am mai facut-o pana acum. Nu consider ca asta e ceva benefic. Impreuna cu vechiul El ati definit caracterul meu in asa fel incat de acum trebuie sa va feriti. Pentru ca, daca aveti impresia ca, dupa toate astea, voi mai permite sa fiu ranita, va inselati.

A little bit of everything

Stiu ca de obicei nu se intampla asa, dar ziua de azi mi-a placut. Aveam nevoie de un moment ca asta in care sa evadez. Astazi... m-am pierdut printre stropii de ploaie pe care i-am lasat sa imi ia cu ei starea de neliniste. Am decis sa ignor total umbrela pe care o purtam dupa mine si am mers asa, fara sa plec capul, pe drumul care a devenit deja rutina. Astazi am luat o pauza de la obisnuita graba cu care am intampinat celelalte zile si am ales sa ma plimb, nu sa merg. Nu am mai ocolit pe toata lumea doar pentru a castiga cateva secunde. Nu, astazi a fost diferit. Am facut pace cu mine insami. Si am continuat asa. Mi-am petrecut vreo doua ore in compania unei carti bune si a unei cani de ceai aburinde, ascultand simfonia pe care ploaia mi-a oferit-o. Stiam ca treaba asta trebuia sa aiba si un final, dar recunosc ca nu m-am asteptat ca acesta sa fie tot azi. Adevarul este ca a trecut ceva timp de cand nu ai mai fost Tu cel care imi tulbura momentele de liniste interioara. Mai ales printr-o discutie de genul celei de azi si care sa dureze atat. Si, timp de doua-trei ore, am amagit. Problema este ca inca nu imi pot da seama daca am facut asta cu tine sau cu mine. Trebuie sa recunosc ca au fost clipe in care l-am simtit pe copilul ala indragostit de tine mai puternic ca niciodata. Dar, oricat de stranie ar fi fost situatia, a trebuit sa ii frang aripile. Caci, stiam foarte bine ca, daca l-as fi lasat sa zboare, ar fi ajuns deasupra norilor inainte ca eu sa mai am vreun cuvant de spus.


Stii? De data asta m-am gandit ca as putea sa ti-o platesc cu aceeasi moneda. Sa iti arat ca rolurile se pot inversa. Da, ar fi oarecum placut sa te vad si pe tine in postura mea. Chiar daca sunt constienta ca nu ai permite nimanui sa observe ca in sufletul tau se da o lupta. Ma gandeam ca as stii eu lucrul asta si ar fi de ajuns. In fond, mi-ai zis-o si Tu, chiar daca in gluma, sunt malefica. Te-am aprobat atunci, dar nu am mai insistat cu subiectul asta. Nu ti-am spus ca din cauza ta sunt asa. Ca alegerea de a deveni asa nu a fost una luata de bunavoie. Si, iti zic sincer, ca inca nu am renuntat de tot la gandul ca m-as putea razbuna. Singura problema este ca ma tem ca incercarea asta va fi prea mult pentru mine. Ma intreb de vreo ora si ceva daca merita sa fac pasul asta. Daca pot duce lupta asta. Am din nou un milion de intrebari si niciun raspuns. De un lucru, insa, sunt sigura: nu ma voi mai lasa condusa de sentimente in ceea ce te priveste. Nu, indiferent pe ce drum voi alege sa merg, daca tu vei fi sau nu prezent in calea mea, de acum inainte voi fi implacabila. Sau, cel putin, asta va fi imaginea pe care ti-o voi oferi tie. Ti-am spus-o si in seara asta, "ai cam uitat cu cine ai de-a face", insa, adevarul este ca nu stii asta. Deloc. Caci partea din mine pe care tu o cunosteai a disparut. Marioneta pe care o manevrai dupa bunul tau plac a prins viata. M-am transformat intr-un Pinochio sinistru. Ma poti numi chiar asasina. Am ucis cu sange rece toata iubirea pe care ti-o purtam. Am ales sa devin opusul a tot ceea ce obisnuiam sa fiu atunci cand tu imi erai centrul existentei. Cu toate acestea, contrar tuturor asteptarilor, nu te urasc. Cred ca sunt incapabila sa simt asa ceva pentru tine. Mi se pare imposibil sa fac asta. Probabil de asta imi e atat de greu daca sa decid intre a te face sa pierzi la propriul tau joc sau a lasa totul in urma. Totusi, am o oarecare siguranta ca voi reusi sa aflu acest raspuns cat de curand. Chiar zilele astea. Ramane de vazut daca asta va fi cand te voi vedea pe tine sau pe el. Daca vei fi tu, atunci voi incerca sa imi obtin in continuare ciudata satisfactie prin faptul ca Tu vei fi jos, regretand clipa in care ai crezut ca poti relua totul de unde a ramas doar cu ajutorul unor cuvinte care, pe moment, pareau bine plasate. In schimb, daca va fi imaginea lui cea care ma va ajuta sa ma lamuresc, poti sta linistit. Caci atunci voi stii cu siguranta ca nu are rost sa pornesc pe drumul acela intunecat. Ca, desi voi castiga lupta, voi fi atat de epuizata incat succesul nu va mai parea un avantaj.

Just like that

Acum... Acum vreau sa scriu. Caci am destule ganduri, dar, din pacate, nu si cuvintele necesare pentru a face asta. Nu stiu. Sincer, nu am nici cea mai vaga idee ce sa intampla cu mine in perioada asta. Tot ce stiu e ca, de data asta, chiar nu incerc sa ma prefac. Pur si simplu nu e ceea ce simt. Poate pentru ca asa mi-am propus de la inceput. De cand te-am cunoscut si am descoperit ca atractia e reciproca, am zis ca nu am de gand sa pun suflet. Si a functionat. Timpul a zburat... Doua luni si ceva deja. Am realizat ca, poate, de asta aveam nevoie. Pare al naibii de ciudat, stiu, dar eu sunt in regula asa. Nu am nevoie de discutii interminabile. Nu vreau ca ziua sa imi inceapa cu un mesaj sau sa se termine cu el. Nu, ce imi trebuie mie este exact ceea ce avem noi acum. Cateva clipe. Momente pe care le putem numara pe degete, dar in care reusesti sa ma faci ca nu mai conteaza altceva. Sau altcineva. Off... Sunt constienta de faptul ca nu au niciun rost vorbele astea. Dar ce pot face mai mult de atat? Ce mai pot spune? Asta e adevarul. Imi este mai mult decat suficienta realitatea.

Stii? Mi-e bine. Pentru prima oara in mult timp, pot spune ca am trecut peste linia de plutire si ca nu mai sunt la limita. Si poate ca ceea ce m-a ridicat si ceea ce ma mentine in sfera asta mai "fericita" - cu ghilimelele de rigoare, caci fericirea e un scop pe care nu mi l-am impus si fata de care stiu foarte bine ca sunt departe, dar e primul cuvant care mi-a venit in minte si care mi s-a parut cat de cat potrivit -, este exact certitudinea ca atunci cand distanta dintre noi dispare, cand pur si simplu am nevoie de o noua pagina in cartea vietii sau cand mi se face dor ("dorul", alt termen pe care as fi vrut sa evit sa il folosesc, dar am hotarat ca ma voi opri din a-mi reformula gandurile de n ori, asa ca de data asta spun doar cuvintele care imi alearga prin minte si suflet, fara a ma mai concentra la a le mai trece prin seria obisnuita de filtre ale imaginatiei), pot apela la tine. Si ca, o singura convorbire are uneori puterea de a schimba totul.

Nu am de gand sa folosesc clisee. Nu o sa spun ca a fost ceva iesit din comun sau ca nu m-as fi asteptat niciodata ca noi sa ajungem aici. Ar insemna sa mint. Nu a fost nimic la intamplare, nu au inceput sa zboare fluturii cand te-am vazut prima oara. De fapt, cred ca modul cel mai corect de a descrie toata treaba asta este prin a spune ca a fost ceva premeditat. De amandoi. Caci, inca de la inceput, am vrut sa ne demonstram unul celuilalt ca atunci cand vrem ceva obtinem. Si asta a fost o provocare pe care am castigat-o atat eu, cat si tu. Pentru ca, desi la inceput nu stiam asta sau nu voiam sa aratam ca stim, scopul nostru a fost acelasi. Cum ar fi putut fi altfel cand noi insine suntem atat de similari in majoritatea lucrurilor ce ne definesc? Orgoliosi, incapatanati, intotdeauna inarmati cu o oarecare tendinta de a incalca regulile... Doar cateva din elementele care ne modeleaza caracterul. Si, partea buna aici este ca, descoperind toate acestea despre noi, am continuat pe drumul asta. Am mers inainte, fara sa le lasam sa devina obstacole. Dimpotriva, am ales sa le privim ca pe niste puncte-bonus.


Se pare ca, si astazi, ca de fiecare data cand am ajuns aici, pe blog, cu vreo nelamurire sau cu vreun dubiu, am reusit sa le fac sa dispara. Acum stiu, si pot spune cu zambetul pe buze ca nu sunt indragostita de tine. Si nici nu planuiesc sa schimb asta prea curand, indiferent de cati imi vor spune contrariul. Stiu prea bine ca parerea unora este ca doar ma amagesc singura si ca ar trebui sa accept faptul ca sentimentele sunt prezente, dar acum, mai mult ca oricand, realizez ca nu este asa. Ca nu e vorba de sentimente, ci de senzatia de nou. Senzatie cu care inainte ma impacam cu greu, dar pe care, in ultimul timp, se pare ca am inceput sa o accept.

Early thoughts

"Mai stii ziua cand ai luat soarele de pe cer si mi l-ai adus in suflet?"

Asa sunt eu, imi aduc aminte. De tine, de El, de clipe frumoase si de lacrimi pe care numai perna mea le-a cunoscut. Dar acum, acum mi-am amintit de noi. De dimineata aceea. Cand am deschis ochii si primul lucru pe care l-am vazut a fost chipul tau adormit. Cand primul semn care m-a adus la realitate a fost imbratisarea ta. Ce am facut atunci? Am ignorat lumea exterioara si m-am cuibarit mai adanc in bratele tale. Ti-am ascultat in liniste bataile inimii si m-am prefacut, pentru o clipa, ca tot ce ne-a inconjurat pana atunci disparuse. Ca singurii care contau eram noi doi, desi totul ne era potrivnic. Cred... Cred ca in dimineata accea te-am Iubit putin. A fost unul dintre putinele momente in care am uitat de El. Atunci am fost Noi. Si imi placea sentimentul acela. Eram atat de linistita... Ma simteam protejata acolo, la pieptul tau. Ca si cum nimeni si nimic nu ar fi indraznit sa distruga magia aceea. Si asa a si fost. Am adormit din nou pe muzica inimii tale si cand am redeschis ochii totul era neschimbat. Nu cred ca o sa uit niciodata felul in care m-ai privit atunci. Acel "buna dimineata, iubita mea!" somnoros care mi-a smuls cel dintai zambet. Chiar si acum, desi a trecut aproape un an, mai simt acel sarut pe frunte pe care mi l-ai dat, de parca mi-ai fi citit gandurile, confirmandu-mi ca acolo, in acel moment, lucrurile nu puteau fi decat perfecte. Am mai stat asa vreo jumatate de ora, fara prea multe cuvinte, oricum noi nu aveam nevoie de ele. Ne eram de ajuns unul celuilalt. Cred ca in ziua aia te-am studiat mai mult decat oricand. Nu sunt genul care acorda prea multa atentie detaliilor, dar atunci a fost altfel. Pentru ca imi amintesc tot. Felul in care ti-au crescut bataile inimii cand mi-am ridicat privirea spre tine, spunandu-ti usor "neata, puiule!". Ahh... Stiam cat de mult iti place apelativul asta. Era doar al nostru si mereu tineai sa imi aduci aminte cat de mandru erai de asta. Uneori mi se pare si mie ciudat cum toate lucrurile astea marunte si-au facut loc in mintea mea si apar la suprafata din cand in cand. Tin minte pana si pasii pe care i-ai facut cand te-ai indreptat usor spre bucatarie, imbracat doar in pantalonii de pijama din cauza carora ai tinut mortis sa te dai jos din pat cu o seara inainte pentru ca lipseau. Chiar si acum rad amintindu-mi cat de convins erai ca nu vei putea dormi bine in pantaloni scurti, tie iti trebuiau ceilalti. Mi s-a parut un capriciu de moment, dar tot nu mi-am putut opri un chicotit timid. Apoi, mirosul cafelei... Si stiu, eu si cafeaua nu avem nimic in comun, dar in dimineata aia mi s-a parut de nerefuzat. Te-am urmat afara si ma gandeam ca tricoul tau impreuna cu pantalonii mei fac o tinuta chiar foarte reusita. Am stat linistiti impreuna, pe balansoar, bandu-ne cafeaua si totul era exact cum trebuia sa fie. Nu conta nimic, nici ceea ce urma, nici ceea ce se intamplase cu o seara in urma. Nu as fi avut nimic impotriva ca timpul sa se opreasca atunci. Dar, cum orice are un sfarsit, nici noi nu am fost o exceptie. Acum le-as spune "stop" gandurilor. Caci nu mai vreau sa imi amintesc de clipa in care a sunat telefonul. Cand melodia Nadiei Ali, "Rapture", a destramat vraja. Am stiut atunci ca fusese sunetul actului final. Cortina cazuse, personajele trebuiau sa isi reia vietile de zi cu zi. Si totusi, repet, in ziua aia, te-am Iubit putin... In adevaratul sens al cuvantului.


     baby S. 

True or false?

Se spune ca atunci cand iubesti, iubesti pentru totdeauna. Nu exista "am iubit". Asa ca ma intreb: "Oare nu te-am iubit cu adevarat?". Pentru ca stiu, sunt sigura ca acum nu mai exista nicio umbra din ceea ce era odata. Dar atunci erau multe... Nu stiu ce sa zic, tind sa cred ca nu e adevarata treaba asta cu "once in a lifetime". Pentru ca in perioada aia chiar te iubeam. Si acum imi e atat de bine, sunt linistita. Fara ca tu sa fii cel a carui imagine imi invadeaza mintea la orice ora din zi. Fara ca inima sa mi-o ia razna cand ceva imi aminteste de tine. Si nu regret nimic, chiar acum cateva zile am avut o discutie despre asta cu cineva drag. Nu imi pare rau de cum au decurs lucrurile intre noi si nici de momentele pe care le-am impartasit. Ar fi o minciuna prea mare sa spun ca daca m-as putea intoarce in timp as face ceva diferit. Caci, desi erau multe clipele in care lacrimile erau singurele care imi tineau companie, nici amintirile impreuna nu sunt putine. Si sunt  unele extrem de fericite. Sunt schitele perioadelor in care, cu toate ca zambetele erau un lux, aveau darul de a ma transforma total, de a ma completa.

Cam asa au fost aproximativ trei ani si jumatate... Plini de suisuri si coborasuri. Pana cand cele din urma incepusera sa ia din ce in ce mai mult locul celorlalte. Si, usor-usor, a venit clipa in care paharul s-a umplut. Cand m-am uitat in oglinda si copilul naiv si visator cu care ma identificam a disparut in proportie de 90%. Atunci am inteles ca trebuie sa fac ceva. Sa iau o decizie, oricat de greu ar fi fost asta. Si am ales... Sa plec. Sa fiu eu cea care renunta si se indeparteaza. Pentru ca stiam ca tu nu ai fi facut niciodata pasul asta. Nu te-am condamnat pentru asta. In fond, de ce ai arunca ceva pe care il puteai avea de fiecare data cand ti se facea dor? Sau cand aveai nevoie sa iti aduci aminte? Am inteles atunci ca daca vreau sa merg inainte si sa pastrez macar putin din copilul acela in sufletul meu trebuie sa fiu eu cea puternica. Si, desi nu ma pricepeam deloc la asta, am incercat. Nu am reusit din prima, nici nu ma asteptam sa fac asta, insa am continuat. Nu m-am abatut de la drumul pe care pornisem. Stiam ca undeva, la un moment dat, ceva trebuia sa se imbunatateasca. Dar a fost al dracului de greu, recunosc. Sa te vad, sa stiu ca ma chemi si totusi sa iti intorc spatele. A fost perioada in care, de fiecare data cand aveam indoieli, ma intrebam: "Cu ce voi ramane dupa ce te-am iubit?". Pe moment tot ce stiam e ca imi ramanea doar vocea, vaduvita de ecoul neasteptat... Imi ramaneau doar degetele care nu se mai agatau de nimic, toate realitatile disparusera... Imi ramanea doar pielea care-ti cauta mainile... Ajunsesem sa rememorez fiecare atingere care odata ma linistea. Era impregnata pe corpul meu. Parfumul tau ma facea sa tresar involuntar intotdeauna cand il simteam, indiferent de locul in care ma aflam.

Asa au decurs urmatoarele doua-trei luni... Sincer, nu stiu care a fost momentul in care am incetat sa ma agat de trecut. Singurul lucru de care sunt constienta e ca, in clipa in care am realizat ca doare destul de tare sa tot dau cu capul de pragul de sus, am pus punct. Si am descoperit ca ceea ce imi ramanea cu adevarat dupa toate sentimentele pe care le aveam era farama de inocenta din acel copil, care se straduia sa ramana inradacinata in sufletul meu. Si am stiut ca pentru asta trebuie sa lupt. Ca merita. Am invatat sa am incredere in mine. Si iata-ma acum, dupa patru ani si jumatate de la primul moment in care ti-am intalnit privirea, de la primul zambet si de la primele cuvinte. Mi-a luat mult timp, am trecut peste zeci de sentimente, dar le-am infrant pe toate. Indoiala, teama, fericire, dragoste, frica si prietenie. Am ramas cu nimic, doar ca de data asta e unul care a reusit sa ma faca sa fiu linistita si impacata cu mine insami. Am descoperit parti din sufletul meu pe care nu stiam ca le am si am incercat stari de care nu ma credeam capabila. Ma simt mandra de mine pentru realizarea asta si nu e ceva cu care sunt obisnuita.

Concluzia: nu, nu sunt de parere ca dragostea nu o poti simti decat o data in viata. Poti sa iubesti si sa lasi totul in urma atunci cand, dintr-un motiv sau altul, sentimentele se estompeaza. Trebuie doar sa intelegi ca nu e usor si ca nu e de ajuns sa deschizi ochii intr-o dimineata spunandu-ti ca e ziua in care uiti , in care treci peste, de fapt, caci, de uitat, nu uiti niciodata daca sentimentele au fost reale. E imposibil sa nu iti ramana intiparite in minte si in inima acele gesturi care odata faceau diferenta.