Negru. Intuneric total. Oriunde si-ar intoarce privirea, nimic nu se intrezareste. Treptat, panica incepe sa ii cuprinda gandurile, bataile inimii auzindu-i-se ca ritmul din ce in ce mai accelerat al tobelor. Sa fie oare cosmar sau realitate? Niciun raspuns... Orice incercare de a-si aduce aminte detalii despre cum a ajuns aici este in zadar. Mintea sa refuza orice act de cooperare. Isi da seama ca singurul lucru pe care il mai poate face acum este sa caute o iesire. Trebuie sa inteleaga ce este locul acesta si de ce se afla aici. Obisnuia sa spuna intotdeauna ca nu exista destin si ca propriile-i decizii sunt cele ce ii ghideaza drumul in viata. Ei bine, daca a avut vreodata dreptate, atunci inseamna ca trecutul sau detine cheia acestui vid. Decide sa se opreasca din goana fara scop si sa puna punct negativismului ce incepuse sa ii incetoseze ratiunea si alege sa respire si sa isi puna intrebari concrete. E rezultatul alegerilor sale, asta insemnand ca, in mod contient sau nu, pasii sai l-au adus aici. El e trecutul, el e prezentul si tot el e viitorul. El e universul. Acum totul pare mai clar. Incepe sa se simta din ce in ce mai familiar cu nimicul ce il inconjoara. Cu timpul, mintea incepe sa ii ghideze pasii, la inceput timid, siguranta in sine crescandu-i, insa, cu fiecare pas.
Sa fi trecut ore, minute, secunde? Cine poate sti? Aici nu exista inceput sau sfarsit, nu exista ieri sau azi. Aici e doar el. Si totusi mana sa a atins ceva. In orice alta parte a lumii, ar fi spus ca mintea sa ii joaca feste si ca o pala de vant i-a mangaiat degetele. Aici, insa, el este vantul. Stie insa prea bine ca a simtit ceva. Sovaitor, alege sa se intoarca si gaseasca acel ceva ce a ales sa ii tulbure linistea ce devenise parte din el si cu care ajunsese sa se identifice. Cu fiecare pas pe care il face, starea initiala de panica incepe sa il cuprinda, imbratisandu-i parca oasele tremurande. Deodata, in departare, o stralucire slaba isi face simtita prezenta. Instinctiv, isi intoarce privirea - se obisnuise cu neantul -, curiozitatea, insa, isi spune cuvantul. Intotdeauna a fost o persoana dornica sa afle tot ce e nou si sa descopere tainele celor din jur. Hotaraste ca si acum trebuie sa reactioneze la fel. Intreg organismul i s-a oprit la vederea unui lucru atat de neasteptat in cadrul acela pe care ajusese sa il considere "acasa". A mai staruit cateva momente si apoi a ales sa isi infrunte temerile. In clipa in care a facut primul pas a realizat ca isi privase plamanii de oxigenul necesar. A inspirat profund, continuandu-si drumul catre acel element-surpriza pe care inca nu stia cu ce sa il asocieze. Apropiindu-se, o stranie senzatie de calmitate incepea sa ii cuprinda intregul corp. Sentimentul nu ii era necunoscut, cu fiecare pas facut, tot mai multe detalii cuprinzandu-i mintea si sufletul. Fiori, emotii si fericire suprema. Se intreba ce poate fi... Avea toate piesele lipsa, insa nu stia care e imaginea de ansamblu. Se simtea aproape ca... "Dar nu poate fi", isi spunea in sinea lui. Aici? Cine ar fi crezut ca intr-un loc atat de sumbru, isi putea gasi loc tocmai ea? Sa fie dragoste ce simte? Ar vrea sa creada ca e doar o inchipuire si ca un astfel de sentiment nu ar putea fi intalnit in negura ce il inconjoara, dar nu poate sa se minta in continuare. Stie bine ce simte, desi ii este greu sa accepte. Un chip i se contureaza treptat in minte si, privind mai atent, isi da seama ca poate descoperi aceleasi trasaturi in fiinta ce ii sta in fata. Coplesit peste masura de tot, isi ascunde privirile. O parte din el se intreaba daca inchipuirea ei ar disparea daca sta indeajuns de mult cu ochii inchisi, protejat de intunericul ce ii devenise adapost. Cu toate acestea, stie ca nu poate face asta. O stare de nervozitate il cuprinde, transformandu-se in disperare acuta. Realizeaza ca acum intunericul il doare, transmitandu-i impulsuri electrice in intreg corpul. Ar vrea sa deschida ochii, sa o vada, sa isi ingroape fata in parul ei, fiind constient ca nu ar mai avea nevoie de nimic altceva. Atunci ar putea muri linistit. Si, desi este constient ca alegerea pe care o va face il poate costa scump, deschide ochii si o priveste cu nesat. Abia in momentele acestea, cand o are atat de aproape isi da seama ca pana acum absenta ei a fost cea care l-a tinut in intuneric. Ii era dor. Atat de mult dor sa isi simta inima vie... Iata ca acum este posibil. O mana tremuranda isi face loc catre chipul sau, atingandu-l gingas. Se lasa prada ei si buzele li se intalnesc. Lumina care a insotit-o l-a cuprins acum si pe el, facandu-l sa se simta complet. Odata cu iluzia intunericului, insa, incepe sa dispara si linistea, iar trupul incepe sa ii devina constient de rani. Atat de multe rani, plagi sangerande ce ii acopera pielea sfasiata. Durerea se intensifica, iar respiratia este din ce in ce mai sacadata. Ar vrea sa urle, sa tipe pana cand dispare totul, dar nu poate articula niciun cuvant. Cu ultimele puteri, intinde mainile catre ea, constent ca este singura alinare pe care o poate obtine acum. Nu reuseste sa o cuprinda, insa. Isi ridica privirea si observa consternat ca ea s-a indepartat si il analizeaza. Nu intelege nimic. De ce nu e langa el? Si, mai ales, de ce are acel suras malefic pe chip? Picioarele refuza sa ii mai sustina greutatea si cade. Intins pe pamantul rece, parasit si de ultima speranta, incepe sa isi aminteasca. Zambetul acela este ultimul pe care l-a vazut inainte de caderea ce i-a provocat toate ranile. Flacarile incep sa il cuprinda de nicaieri si nu mai suporta. Ar vrea sa moara, sa puna capat aici, sa nu mai simta nimic. Realizeaza prea tarziu, insa, ca moartea il insotea de mult timp. Inca de cand ea l-a impins de pe acea stanca, afisand acel zambet. Ironic, nu? Acelasi zambet ce l-a facut sa iubeasca a reusit sa il si ucida.
In afara crematoriului, o fata statea si plangea necontenit de cateva minute bune. Nimeni nu o intreba nimic, aici intrebarile nu isi aveau rostul. Fiecare isi vedea de proprii demoni. Dupa ce totul s-a terminat, un angajat al acelui loc sumbru i-a inmanat o mica urna cu tot ce mai ramasese din omul pe care l-a iubit. A luat-o fara sa spuna nimic si s-a indreptat usor catre masina parcata undeva la mica distanta de intrare. S-a urcat pe locul soferului, lasand micul recipient pe scaunul din dreapta si, punandu-si ochelari de soare, porneste masina zambind. Lacrimile de imprumut i se uscasera deja de mult.
