Saturday, April 9, 2016

Conclusions and Blood

SÍNGUR, -Ă, singuri, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care nu este însoțit de nimeni, fără niciun tovarăș, fără altcineva. ♦ Singuratic (1), solitar, izolat, retras; părăsit. 2. Prin forțele sale, fără ajutorul, intervenția, îndemnul, voia cuiva; din proprie inițiativă. ♦ De la sine. 3. (Precedând substantivul) Numai unul; unic. Singurul drum spre oraș. ♦ (În construcții negative) Niciun. Nu putea articula un singur cuvânt. ♦ (Adverbial) Numai, doar. Singur tu nu mi-ai plăcut. 4. (Determină subiectul sau obiectul; uneori ține locul numelui) (Eu sau tu, el etc.) însumi (însuți, însuși etc.) chiar eu (sau tu, el etc.) în persoană. Am eu singur grijă. – Lat. singulus. 


M-am gandit mult la cuvantul acesta in ultimul timp. La prima vedere, pare simplu,, usor de inteles si de definit. Lucrurile se schimba, insa, atunci cand incerci sa explici ce inseamna cu adevarat aceasta insiruire de litere pentru tine ca si individ, ca fiinta umana. Cand esti insa cu adevarat singur? Cand poti afirma cu certitudine ca ai ajuns intr-un punct in care nu mai ai pe nimeni langa tine si esti "solitar, izolat, retras; parasit"? Care este limita pe care trebuie sa o incalcam pentru a ne acorda acest atribut? Esti singur atunci cand simti ca cei din jurul tau aleg sa te lase balta sau esti singur atunci cand esti inconjurat de zambete, zambete care, insa, nu mai au puterea sa iti atinga sufletul? Tind sa inclin balanta spre a doua varianta. Sunt de parere ca poti spune ca esti singur in clipa in care bataile inimilor ce iti erau odinioara harta spre fericire, incep a se pierde in neant, devenind din ce in ce mai silentioase, mai intunecate, asemenea razelor soarelui care cedeaza in fata puterii nemarginite a noptii. Singuratatea nu poate fi conturata prin cateva cuvinte, chiar fiind ele in perfecta asociere cu sensul brut al acesteia. Singuratatea se simte, din pacate, mai aspru decat lama unui cutit sau a loviturilor fizice pentru care evitarea nu a mai fost o solutie. Si asta este posibil pentru ca durerea provocata nu este una ce poate fi alinata cu pansament sau gheata. 


Si atunci, care este raspunsul? Cum putem sa ne "vindecam" de singurutate, si, mai ales, ce masuri pot fi luate pentru a nu ne intalni cu ea pe drumul nostru in viata? Lucruri greu de spus, aproape imposibile. Am invatat ca singuratatea nu poate fi ocolita. Ca, mai devreme sau mai tarziu, tot isi face loc in inimile noastre, acaparandu-ne si trasand linii total diferite pe cerul nostru. Singur... un cuvant poate prea trist pentru a fi folosit si pentru a-i permite sa ne conduca. Ce este cu adevarat dezolant, insa, este faptul ca nu putem avea niciodata siguranta momentului in care starea acesta decide sa dea peste cap tot ceea ce noi credeam a fi concret in destinul pe care ni-l creasem. Revenind acum la intrebarea incipenta, realizez ca putem spune ca suntem singuri atunci cand oferim atat de mult oamenilor din jurul nostru, incat nu ne mai ramane nimic sa ne oferim noua insine. Cand ajungem sa facem din propria fericire un punct situat mult prea jos pe lista de prioritati. Intr-o oarecare masura, suntem proprii creatori ai acestei conditii machiavelice. Alegandu-i pe altii in favoarea noastra, reusim sa permitem a fi dezamagiti si sa ne incredem sperantele in asteptari mult prea mari. Si atunci cand ajungem jos, cand sufletul ne sangereaza si pamantul incepe a ne acoperi incetul cu incetul, nu ne ramane de facut decat ca, in imposibilitatea noastra cinetica, sa privim inainte. Sa realizam ca primul pas spre a ne ridica din negura este sa ne acceptam propriile defecte si, imbratisandu-le, sa invatam sa le vedem ca fiind parte definitorie a noastra. Numai atunci, cand vom putea intelege ca suntem singurii capabili a ne elibera de aceasta povara, vom zambi sfidator si vom realiza ca am invins singuratatea. 

0 comments:

Post a Comment

Powered by Blogger.