so much better

Spusesem cu ceva timp in urma ca am de gand sa fac cumva ca blog-ul asta sa ajunga la tine. Caci tu erai in mare parte protagonistul postarilor mele. Acum, insa, nu mai stiu ce sa zic... E greu sa ma despart de el. In fond, a fost singurul care mi-a fost alaturi indiferent de ora la care aveam nevoie sau de pauzele lungi pe care i le ofeream. Aici sunt eu. Cu bune si cu rele. Si nu am puterea sa o iau de la capat in alta parte. In plus, nici nu ai stii ce sa faci cu el. Probabil nici nu ai trece de primele randuri. Intelesurile ascunse nu au fost niciodata punctul tau forte. Asa ca, avand in vedere ca numele tau nu apare pe nicaieri, ti-ar fi destul de greu sa te asociezi cu personajul care a umplut atatea pagini virtuale. In concluzie, nu, nu am de gand sa iti inmanez acest premiu. Nu ai stiut sa il castigi. Iar acum este prea tarziu. Si nu mai am niciun motiv sa mai iau in calcul posibilitatea asta.

Am trecut prin toate cu tine. Prietenie, iubire, ura. Si am ajuns la nimic. Doar ca de data asta e unul constructiv, daca pot spune asa. In sfarsit, dupa patru ani, am reusit sa fiu impacata cu mine insami. Sunt linistita. Nu fericita, doar linistita. Sunt multumita cu ce am, cu cei pe care ii am alaturi. Nu mai am asteptari de la anul care vine. Daca reusesc sa raman asa cum sunt, imi e de ajuns. Da, as vrea si sa fie mai bine, nu am de gand sa fiu ipocrita, dar daca nu se poate, nu voi fi dezamagita.

Back in business, I guess!

     Neliniste, furie... Inca una din zilele in care nu imi gasesc locul in lumea asta care ma inconjoara. Cand totul imi pare complet strain si lipsit de sens. Si, ca de fiecare data, nici acum nu am un motiv concret pentru toate starile care nu imi dau pace. E adevarat, trecuse ceva timp de cand nu am mai ajuns aici. Dar nici nu imi era dor sa ma simt asa.

     Cred.... cred ca astazi mi-e dor. De copilul ala indragostit si de tine. Sau poate doar sunt obisnuita sa asociez toate astea cu tine. De obicei Tu erai motivul. Tu, cel al carui apelativ inca il mai scriu cu majuscula, desi nu meriti. Si nu ai facut-o niciodata. Sau poate doar de prea putine ori in comparatie cu momentele in care nu trebuia sa iti ofer decat dispretul meu. Dar asta tine de trecut. Tu nu mai ai nicio legatura cu prezentul meu. Tu nu mai joci niciun rol in ceea ce tine de deciziile pe care le iau. Dar, cu riscul de a ma repeta, imi e dor. Sa ma simt asa cum o faceam odata cand imaginea ta imi aparea in minte. Poate asta e si adevaratul motiv pentru care a existat el. Cine stie? Poate de asta mi-am permis sa las garda jos si la il las sa treaca de zidurile pe care le creasem. Desi stiam foarte bine ca asta ma va face pe mine vulnerabila. Dar nu mi-a pasat. Nu atunci. Nu cand totul parea bine. Si da, am ajuns din nou de unde am plecat. Aceeasi fortareata, recladita.

     Doar ca... Ma saturasem. Sa par mereu ca nu imi pasa de nimic, sa nu dau atentie, sa nu ma implic. Si am decis sa pun capat. Nu a fost cea mai buna alegere, stiu asta, dar aveam nevoie de asta. Aveam nevoie sa simt. Era de datoria mea macar sa incerc sa readuc la viata copilul ala. Pentru ca stiu ca nu a disparut. Doar sta acolo linistit, asteptand. Un impuls, un semn cat de mic pentru a reaparea. Si nu am de gand sa il ascund niciodata. E parte din mine, e ce ma face ceea ce sunt. E centrul fiintei mele... Alaturi de vise, iluzii, lacrimi si zambete, el e cel care ma ajuta sa trec peste toate. Sa spun ca e bine si sa merg mai departe.

     Mai mult, nu stiu ce sa mai scriu. Presupun ca au disparut zilele in care umpleam pagini intregi cu ganduri. Acum imi e greu si sa mai incep o postare, asa ca nu mai pot spune nimic despre a o termina. Si imi pare rau pentru asta. In fond, scrisul e singurul lucru care ma ajuta si care ma elibereaza complet de tot de ma apasa. Nu imi mai ramane decat sa ma mint spunandu-mi ca nu mai am subiecte care sa merite a fi asternute aici. Dar stiu ca nu e asa... Cred ca pur si simplu incep sa uit cum sa fac treaba asta bine. Nu mai am aceeasi indemanare in a folosi cuvintele potrivite pentru a descrie scenele care se joaca pe scena vietii mele. Ce stiu insa cu siguranta e ca nu o sa ma opresc. Indiferent de "halul" in care voi ajunge sa scriu. Pentru ca stiu ca in clipa in care voi decide sa pun punct aici, voi termina si cu mine.

Untitled

29.11.2012

Se pare ca asta a fost. Am facut tot ce tinea de mine. Am trecut si peste ziua de ieri, peste ultima incercare de a recupara ce s-a pierdut pe drum. Ce ai lasat tu in urma. Asa ca am decis sa fac si eu acelasi lucru ca si tine. Sa inchei si sa merg mai departe. Caci pana la urma despre asta e vorba, nu? De pasii pe care ii fac inainte. Fara alte priviri aruncate in spate.


02.12.2012

No more you... Parca asta spusesem. Dar azi te-am vazut. Pentru prima oara dupa ce s-a terminat totul. Si a fost extrem de ciudat pentru mine. Sa stiu ca suntem in acelasi loc, la doar cateva mese distanta unul de celalalt, dar sa nu iti pot adresa nici macar un simplu "buna". De ce? De ce ochii tai m-au adus in starea asta? De ce stau acum aici scriindu-mi gandurile in loc sa dorm? Stii? Mi-a fost cam greu sa ma concentrez si sa iau parte la discutii dupa ce te-am zarit. Si toate astea dintr-o prostie. Dintr-un simplu reflex al meu. Poate daca nu m-as fi intors atunci nu te vedeam. Dar am facut-o. M-am uitat in spate si erai acolo. Prezent, real. Si zambeai... Te pricepi de minune la asta. Nu cred ca te-am vazut vreodata altfel. Tocmai mi-a trecut prin minte un cliseu, dar care se potriveste de minune cu situatia asta: erai atat de aproape si totusi atat de departe. Sunt constienta ca privirile aruncate in seara asta sunt singurele interactiuni pe care le voi mai avea cu tine. Dar azi nu mi-au fost de ajuns. As fi fugit de la masa doar sa vin langa tine. Sa te vad, sa te salut. Imi era de ajuns un singur cuvant pentru a ma scoate din starea asta. Problema era ca acel cuvant trebuia sa vina de la tine. Si stiu ca asta e imposibil. Nici macar nu te-am vazut cand ai plecat. Oare te-ai uitat in urma? Macar pentru o secunda. Oare te-ai gandit sa faci macar o simpla incercare? Nu cred. Ai spus "gata" prea usor pentru a-ti parea rau acum. Sau pentru a avea vreo indoiala. Nu asa as fi crezut ca se vor termina sapte luni in care ne-am impartasit idei, ganduri... In care am ras si in care am fost seriosi unul cu celalalt. In fine, acum e tarziu oricum pentru lucrurile astea. Oricum nu ii mai pasa nimanui, nimeni nu asculta. Cel putin, nu cine ar trebui sa faca asta.