Thursday, May 29, 2014

Naked truth

Cuvinte... Cuvinte asternute pe o foaie de hartie, pe blog sau pe oriunde isi gasesc loc... E atat de usor sa recurg la asta. E mult mai simplu sa le scriu undeva decat sa le rostesc.. De ce? Nu stiu... Poate pentru ca, in felul acesta, nu trebuie sa ma confrunt cu parerea altora... Nu trebuie sa aud reprosuri sau sa incerc sa multumesc pe cineva. Aici sunt doar eu. Si e greu... E greu sa gasesc asta in alta parte. Sa pot spune ca e cineva langa care sa pot renunta la teama de a auzi cuvintele de care m-am ferit intotdeauna. Sau poate ca adevarul este ca nu sunt eu pregatita pentru asta. Poate ca persoana capabila sa auda tot ce am eu de zis este chiar langa mine, dar eu o indepartez pentru ca aleg ca gandurile mele sa ramana undeva intr-o lume doar a mea. M-a intrebat cineva la un moment dat de ce nu vorbesc despre ceea ce ma framanta si de ce vreau sa raman in zona mea de confort... In fond, eu nu imi pot raspunde singura la intrebari. Nu pot gasi aici, pe blog, sau oriunde altundeva unde as scrie, altceva decat ceea ce este oricum in mintea mea. Si asa este. Asta e adevarul. Doar ca eu atunci cand scriu nu o fac pentru a-mi gasi raspunsuri. Sunt constienta ca intrebarile mele sunt unele retorice. Nu vreau un raspuns si nici nu il astept de la cineva atunci cand imi asez cuvintele astfel incat sa ma ajute sa imi eliberez sufletul. Singurul efect pe care il doresc atunci cand incep sa scriu undeva este acela de a reusi sa renunt la tot ceea ce simteam a fi o mare povara asternuta pe umerii mei. Nu vreau sa aud ca am dreptate sau ca nu, nu astept o imbratisare sau o palma peste fata menita sa ma trezeasca din visare de la nimeni. Probabil de aceea am ales si sa tin blogul asta departe de majoritatea celor pe care ii cunosc. M-am saturat sa ofer explicatii in legatura cu ceea ce scriu, m-am saturat de privirile iscoditoare ale celor care ma citesc. Sunt satula ca toti ceilalti sa incerce sa se identifice cu protagonistii postarilor mele sau sa se chinuie sa gaseasca in persoanele din jurul meu cate un detaliu care i-ar putea ajuta sa distribuie rolurile. Nu fac piese de teatru aici, nu am pretentia ca mintea mea iesita din tipare sa fie pusa in scena. Tot ceea ce imi doresc este sa scap de gandurile ce imi fura somnul, sa imi golesc mintea de ideile nastrusnice si total ireale care incep sa imi cutreiere nestingherite uneori. Si pana acum am reusit. De fiecare data cand am ajuns aici am putut spune ca mi-a fost de ajutor. Fiecare are felul sau de a reveni la linia de plutire. Eu fac asta scriind. E terapia pe care mi-am ales-o de mult timp deja si e cea care da roade intotdeauna.

Tuesday, May 27, 2014

Zambind si gandindu-ma la tine...

Bine ai revenit! Mi-a fost dor de tine. Mi-a fost dor sa iti pun sufletul aici, sa astern in cuvinte sentimentele pe care le trezesti in carcasa inimii mele. De cateva zile zambesc incontrolabil si o stare nebuna de fericire ma urmareste la fiecare pas. Astazi am acceptat ca e datorita tie. Nu stiu de ce spun asta cu atat de multa siguranta, pur si simplu stiu. A venit din nou momentul sa ma simt "acasa", sa imi gasesc linistea. Tu ai facut asta posibil. M-ai imbratisat si furtuna de pe marea mea s-a domolit. Ciudata treaba asta, nu? N-am simtit dorul de tine pana acum. Nu am fost constienta ca imi lipseau clipele in care te sarutam si nici ca ceea ce ma facea sa ma simt goala era absenta parfumului tau pe pielea mea. Totul s-a schimbat intre timp. Pentru ca acum le am pe toate. Acum port amintirea buzelor tale tatuate pe umerii mei si imi las mintea invadata de tine. Astazi, mai mult decat oricand, te las sa imi curgi prin vene, desi esti mai toxic ca niciodata. In clipa asta nu mai vreau sa las nimic altceva sa conteze. Esti otrava dulce si antidot in acelasi timp pentru mine. Pentru ca acum sunt in lumea mea si am de gand sa raman aici pentru ceva timp. O lume in care picioarele imi ating, in loc de asfalt, nisip fin...

Te-am vrut, te-am avut si apoi te-am lasat sa iti continui drumul. M-ai intrebat la un moment dat "de ce tu? de ce ma intorc mereu la tine?". Nu am stiut sa iti raspund atunci, nu cred ca stiu prea bine nici acum. De un singur lucru sunt sigura. Te inteleg perfect. Am ajuns cu aceeasi barca pe aceeasi plaja parasita. Ma gandesc la tine si imi amintesc de mare. Ne apropiem unul de celalalt asa cum valurile vin sa mangaie tarmul, dar de fiecare data cand suntem aproape, ne indepartam, incet, in pasi de dans. Surprinzator, nu ma deranjeaza asta. Am realizat ca asa trebuie. Caci altfel nu am mai fi noi. Fara tine, nu sunt eu - probabil cel mai potrivit cliseu cand vine vorba de noi doi.

Astazi accept! Accept ca sunt indragostita nebuneste de tine! Accept ca ceea ce simt pentru tine e real si ca nu vreau si nu am de gand sa renunt la tine. M-ai transformat de cand ai aparut in viata mea. In urma cu un an si patru luni, buzele noastre s-au cunoscut pentru prima oara. Noi nu stiam aproape nimic unul despre celalalt, dar lor nu le-a pasat. De atunci, n-ai mai plecat de langa mine si acum chiar cred ca nici nu se va intampla asta. Cum sa te las sa dispari daca simt fericirea cea mai pura atunci cand suntem imbratisati, cu firele vietii impletite perfect, asemenea degetelor noastre? Cum sa aleg sa nu imi urmez instinctul, facandu-mi drum spre tine, ocolind obstacolele unei lumi potrivnice, atunci cand singura oaza, singura clipa de liniste este acolo unde esti tu? Ti-am promis o data, mai in gluma, mai in serios, ca o sa iti fiu alaturi intotdeauna. Incep sa cred din ce in ce mai mult, ca asa va fi.

Te iubesc copilule... probabil la fel de mult asa cum ma iubesti tu pe mine. Te iubesc asa cum isi iubeste un artist operele... Asa cum iubesc pasarile cerul... Cum iubesc marinarii oceanul. Tu esti opera, cerul si marea mea...

Wednesday, May 7, 2014

Day after day...

Au trecut aproape sase ani de cand ai plecat de langa mine. Mi-e dor de tine, suflet frumos... In fiecare clipa a vietii mele. Nu sunt in stare sa constietizez nici macar acum ca acel moment a fost finalul. Ca nu o sa iti mai vad privirea calda niciodata. Ca zambetul si imbratisarile tale nu imi vor mai spune "bun venit". Doare mult prea tare lucrul asta. Inima mea, mintea mea, nu pot accepta ideea ca ai disparut. Poate asta e si motivul pentru care scriu acum aceste cuvinte cu lacrimile curgand necontenit pe obrajii mei. Imi pare rau. Pentru fiecare clipa in care ti-am lasat surasul sa iti paraseasca frumosul chip. Pentru fiecare moment in care ti-am facut alegerile mai complicate. Stim amandoua ca au fost destule. Eram doar un copil, nu intelegeam si nu stiam multe lucruri, dar acum totul e altfel. Acum le vad in alta lumina. In acea seara... as fi putut face totul diferit. As fi fost langa tine mult mai mult decat am facut-o. As fi venit langa tine daca as fi stiut cum se va termina totul. Asta imi rupe sufletul cel mai mult. Ca nu am putut sa iti arat ca ma ai alaturi. Ca nu o sa te las singura. Doar ca ei au decis altceva. Si stiu ca nu au vrut decat sa ma protejeze, numai ca nu a fost cea mai buna alegere. Ai luat ceva din mine in clipa in care ai plecat. Ceva ce nu voi recupera niciodata. M-ai lasat fara tine si asta e o rana ce nu se va vindeca nicicand. Nu am puterea necesara sa vin si sa stau acolo, in fata unui petic de pamant, si sa ma prefac ca sunt langa tine. Aia nu esti tu, tu trebuie sa ma iei in brate si sa imi dai un sarut pe frunte. Tu trebuie sa ma tii langa tine si sa ne uitam impreuna la seriale pana adormim. Aia esti tu!!! Nu vreau si nu pot veni acolo pentru ca asta ar insemna ca am pierdut si ultima urma de speranta. Am nevoie de lacrimile astea si de durere. Am nevoie sa ma simt neputincioasa si golita de orice sentiment. Vreau sa plang pana cand lacrimile imi seaca si pana cand mintea mea decide ca a venit momentul sa imi puna pauza la acest spectacol morbid. Asa sunt acum. Si asa voi fi si data viitoare. Caci de asta am nevoie.



Mi-e dor de tine... Imi este azi, mi-a fost si ieri si imi va fi si maine. Stiu ca e ceva cu care voi trai intotdeauna. Am inteles asta si nu am nimic de obiectat. Pentru ca te iubesc prea mult pentru a nu face asta.
Powered by Blogger.