Monday, May 16, 2011

Euforie

Il vezi in fata ta si nu iti vine sa crezi ca tot ceea ce spune e adevarat. Ai asteptat atat de mult timp dupa aceasta marturisire incat acum totul pare ireal, un vis frumos, o amagire. Dar nu e asa. Si tu stii asta. Ai vrea sa il imbratisezi, sa ii curmi suferinta. Pentru ca stii ca il doare, ii e greu sa spuna tot ce are pe suflet, ce simte. Nu e obisnuit cu asta, iar tu nu faci decat sa il aduci din ce in ce mai aproape de momentul in care va ceda. Insa, desi stii prin ce trece si esti constienta de faptul ca nu e ceva cu care sa te intalnesti in fiecare zi, nu poti face nimic. Stai in fata lui ca o stana de piatra. Iti e imposibil sa te misti, sa rostesti un cuvant, sau sa ii dai puterea de care atat de multa nevoie. Nu e vorba de indiferenta, doar ca e un sentiment atat de frumos incat nu vrei sa il faci sa dispara, oricat de egoista pari in misiunea asta. A trecut prea mult timp de cand nu ai mai simtit asta. Iubesti si esti iubita. Nu vrei sa pui punct, nu acum, cand tot ce ai asteptat, cand toate sperantele, toate tentatiile te-au ajuns.

A trecut ceva timp de cand stati asa, amandoi. El, incercand din rasputeri sa spuna ce a ascuns pana acum, iar tu privindu-l, aproape fara sa respiri, fara sa clipesti, de frica sa nu se destrame totul. Fiecare sentiment, gand, idee este incadrarea unei atmosfere, la inceput calme, apoi din ce in ce mai trepidante. Tu, El, capatati toate atributele unor eroi ce-si asuma anumite roluri si sunt angrenati intr-o poveste in care tentatia idealului, a unei lumi dincolo de cea reala, capata semnificatii pe care nu le puteti intelege nici voi pe deplin.

Si totusi, in aerul incarcat al noptii, plin de emotii, contrariile se atrag. Mainile voastre se intalnesc, fiind urmate de buze. Va iubiti, nimic nu mai conteaza, nu mai exista cuvinte, bariere, nimic. Doar doua persoane dispuse sa isi ofere unul altuia tot, indiferent de consecinte.

Saturday, May 14, 2011

Confessions... again

"Da, te-am iubit!" Mi-a luat mult timp, m-am mintit pe mine, i-am mintit si pe cei din jur, dar gata. Acum recunosc, ai fost totul la un moment dat in viata mea, chiar daca eu nu eram nimic in a ta. Ai fost acel "El" care m-a facut, treptat, sa rad, sa plang, sa sufar. Ce mi se pare cel mai ciudat este ca persoana care m-a facut sa accept toate chestiile astea face parte mai mult din lumea ta, decat din a mea. In fond, ce rost au toate confesiunile acum? De ce as spune totul acum, cand am trecut in sfarsit peste? Imi voi raspunde singura: niciun rost, doar ca asa sunt eu. Cateodata sunt inevitabile momentele ca asta, in care nimic nu mai are sens, cand simt ca nu mai e cale de intoarcere, cand ma afund incet, dar iremediabil intr-o prapastie fara sfarsit si fara inceput. M-ai schimbat, uneori nu stiu daca in bine sau in rau. Cert e ca m-am maturizat, poate mai repede decat as fi vrut. Am fost naiva, m-am "ars" si am devenit nepasatoare. Ai aparut Tu si nimic nu a mai contat. M-ai lasat fara optimism, dar am trecut si peste asta, gasind puterea sa ma ridic. Acum nu mai e nimic din fata de atunci. Mi-am revenit, zambesc, ma intristez, rad si plang, dar le fac pe toate fara ca vreuna din ele sa aiba cea mai mica legatura cu tine. Stii de ce? Pentru ca, probabil pentru prima oara, chiar am trecut peste, am mers mai departe si te-am scos din mintea mea, din gandurile mele. M-am limitat doar la a fi amica ta. Si nu e deloc greu. Nu ma deranjeaza sa adorm noaptea fara sa ma gandesc la tine. Fara sa  imi provoc rau singura, amagindu-ma. Acum totul e in regula. E bine... Eu sunt bine. Zambesc, si o fac din inima, nu pentru a pastra aparentele. Am trecut peste sentimentul de inferioritate, peste invidie, peste ipocrizie. Am decis sa merg mai departe de locul acela din inima mea in care ma simteam pustie si a fost o idee buna. Pentru ca am realizat ca pot ajunge undeva unde e mai bine.

Thursday, May 5, 2011

Necrutator

 Da, necrutator. Asta e singurul cuvant care imi vine in minte atunci cand vad cum trece timpul. In fiecare clipa ma simt mai departe de tot. De momentele pierdute, de tot ce a fost si nu va mai fi la fel. Poate o sa ma crezi nebuna, dar mie deja imi e dor. Nu pot sa nu simt asta cand ma gandesc ca mai avem atat de putin timp inainte ca totul sa se schimbe. Stiu ca e inevitabil, dar nu vreau sa se intample asta. Nu vreau sa pun punct zilelor in care stiam ca esti acolo, indiferent de ora la care dadeam un semn de viata. Si stii de ce? Pentru ca prietenia este confortul inexprimabil de a te simţi în siguranţă cu o persoană, fără a trebui să-ţi cântăreşti gândurile, nici să-ţi măsori cuvintele si se bazeaza doar pe amintiri, voie buna, liniste si iubire... iar noi avem din plin de toate. Si nu vreau sa ramanem doar cu ce a fost.
Mai stii? Asa era la inceput. Eram copii, dar asta nu ne-a impiedicat sa legam ceva ce a crescut pe masura ce au trecut anii....

Acum am crescut, dar nu s-a schimbat nimic. De fapt, stim amandoi ca suntem aceeasi copii, chiar daca uneori vedem lucrurile in alta maniera. Nu stiu cum o sa faci, dar vreau sa imi promiti ca vom ramane asa. Ca vei fi mereu cel mai bun prieten al meu.

Tuesday, May 3, 2011

indrazneli...

Aceeasi poveste, cu aceleasi personaje. Tu, eu, undeva intr-o lume in care totul este potrivnic. Stii ca nu pot face asta, e prea mult pentru mine. Cand o sa pot pune punct? Cand o sa iti pot spune ca totul s-a terminat? Nici macar nu ma mai recunosc. Ciudat este, insa, ca tu o faci. Tu, cel caruia imi este atat de greu sa ii spun "nu". Cel care ma face sa uit de tot cu o singura imbratisare, un singur cuvant. Tu, cel care nu ma poate minti. Si totusi a incercat-o de atatea ori. Nu mai face aceeasi greseala si astazi. Te rog, nu apela la iluzii pentru a ma face sa vad ce nu e. Nu tu, nu cu mine. Stii ca e in zadar, ca e imposibil sa ascunzi ce vrei, ce cauti, ce astepti de la mine. Stii la fel de bine ca mine ca nu vom fi niciodata mai mult decat ce suntem astazi. Doi copii, imaturi, visatori, naivi. Ma uit la ce scriu si nu imi vine sa cred. Vorbesc cu atat de multa usurinta de "noi", desi stim amandoi ca e doar un cuvant pe hartie. Unde sunt clipele in care tanjeam dupa un semn? In care eram constienti de faptul ca nu conteaza altcineva in afara de noi doi? In fond, ce conteaza? Nimeni nu imi poate aduce inapoi timpul pierdut. Regretele nu isi au rostul, deciziile trecute nu pot fi schimbate. Insa, intotdeauna exista un "poate". Cum pot fi atat de ipocrita? cum pot afirma ca exista o posibilitate, oricat ar fi ea de mica, daca eu o anulez din start? Daca eu o inlocuiesc cu un "nu" categoric? In fine, ti-am zis ca nu ma mai recunosc. Sper doar ca tu o vei face. Mizez pe asta, nu ai idee cat de mult. Stiu ca in ziua in care tu te vei uita la mine si nu vei mai stii ce vezi, eu voi disparea.


      baby S.
Powered by Blogger.