not looking back anymore

O vezi? Zambeste! Asa cum a facut pana acum, asa cum va face si de acum inainte. De data asta, insa, ceva e diferit. Stie ca nu ar trebui sa aiba sentimentul asta de satisfactie diabolica. Ranjetul asta care ascunde tot ce ar aduce destule necazuri daca ar iesi la suprafata. Si totusi, in pofida faptului ca e constienta de toate, nu e capabila sa se prefaca inocenta. Ce rost mai are sa minta? Si-a pierdut aura de nevinovatie de ceva timp. Cand a realizat cum merg lucrurile pe aici. Cand si-a dat seama ca nimeni nu mai face nimic din ce nu e in interesul personal. Din care nu iese, intr-un fel sau altul, in castig. Si atunci? Ea de ce ar fi diferita? De ce ar permite sa fie calcata in picioare, amagita cu vorbe si dezamagita de fapte? Nu are niciun motiv pentru a face asta. De astazi actioneaza in interesul ei. Se pune pe ea pe primul loc. Isi limiteaza increderea acordata oamenilor si se preocupa de prioritatile ei. Nu va mai privi in trecut decat pentru a alege de acolo ceea ce i-ar putea acorda un avantaj in fata celor care si-au facut o obisnuinta din a-i face rau. Din a incerca sa ii smulga din suflet sentimentul de fericire ce i se reflecta si pe chip. Nu are de gand sa se teama de infruntari. Stie ca nu sunt putini cei care ii vor raul si, de acum, nu va mai trece cu vederea nicio "greseala". Nu vor mai exista clipele in care ea se facea ca nu observa sau in care decidea sa nu ia in seama. Acum persoanele care credeau ca o cunosc isi vor da seama de cat de tare s-au inselat. Vor vedea o noua fata a ei. Una neinduratoare, care nu va fi pe placul multora. De fiecare daca cand cineva ii va spune ca nu va reusi ceva, se va ambitiona. Va lua criticile ca pe un impuls de a le demonstra ca au gresit.

reality...

Astazi... Iti spun "bun venit"... din nou. Desi mi-am spus de atatea ori ca va veni clipa in care te voi privi in ochi si iti voi spune "ramas-bun". Se pare, insa, ca mintea mea nu e in concordanta cu sufletul. Ceea ce gandesc nu se materializeaza si in vorbele mele. In fine, nu ma mai intreb "de ce?". Am invatat, din tot ce s-a intamplat, ca nu mai au rost intrebarile. E inutil sa caut raspunsuri acolo unde am luat deja o decizie. Asa ca ajung din nou aici... In punctul in care nu ma pot gandi decat la tine. La tot raul pe care mi l-ai facut, dar peste care am trecut... La momentele in care m-ai facut sa simt ce inseamna fericirea cu adevarat... Nu am invatat in tot acest timp sa te uit si nici macar nu vreau sa fac asta. Vreau sa raman cu visele, cu amintirile, cu durerea... Am realizat ca e mai bine sa sufar, decat sa nu simt nimic. Nu pot sa ma conving ca nu va mai fi nimic intre noi atata timp cat tu imi arati contrariul... Cat tu imi alimentezi iluziile. Stiu foarte bine ca ar trebui sa plec din viata ta. Sa iau decizia asta spontan si sa o urmez. Probabil asa ar fi mai usor. Dar eu nu am ales niciodata calea cea mai usoara. Mai ales in legatura cu tine. De ce as face asta acum? Cand am vazut cat de important este sa lupti pentru a obtine ceva? Si stiu ca nu ai fost niciodata al meu, dar sufletul meu nu constientizeaza asta... El stie doar ca tu esti acolo, esti tot, esti ceea ce conteaza.

Mai stiu si ca te-am iubit intr-un minut cat altele intr-un an. Daca ar fi sa fac un calcul care sa imi arate cate minute au fost in care am fost langa tine, in care ti-am oferit inima mea, nu ar fi chiar atat de simplu. Pentru ca nu au fost putine momente. Inca sunt dependenta de tine. Inca esti cel caruia ii acord "minutele" mele.

Dar asta nu e tot. In ultima perioada am trecut prin multe. Am fost jos, azvarlita. Au fost oameni care au incercat sa imi faca rau. Care s-au straduit din rasputeri sa reuseasca performanta asta. In zadar. Nu pot sa fiu jos... Nu pot sta la pamant, nu ma pot lasa calcata in picioare. Stii de ce? Caci te am pe tine... Chiar daca doar teoretic vorbind. Pentru ca esti aici. Pentru ca mi-ai demonstrat o data ca iti pasa de ce mi se intampla. Stiu ca o vei face si a doua oara daca va trebui. Cum ar putea fi posibil sa ma resemnez? Sa aleg sa raman undeva mult sub linia de plutire? Nu o sa fac asta niciodata. Pe langa instinctul de conservare pe care l-am capatat pe parcursul timpului, mai e ceva, la fel sau poate chiar mai important decat asta, decat tot. Esti Tu. Acel "Tu" care imi reaminteste constant ca merita sa merg mai departe. Ca nu sunt genul de persoana care sa se dea batuta. Mi-am facut o promisiune mie si am de gand sa o respect. Mi-am zis ca voi face tot ce tine de mine sa pot continua drumul asta. Sa nu ma opresc, sa depasesc toate obstacolele. Iar in momentul asta, ceea ce trebuie sa fac sa pot avansa, sa stiu ca voi merge inainte, ca voi avea un zambet real pe chip, esti Tu. Motivul meu pentru a nu renunta, cel de care depinde fericirea acum. Nu imi pasa de ceilalti, de ce ar spune, de ce ar crede. Nu am facut asta niciodata, nu am de gand sa o fac acum. Stiu ca pentru a putea zambi, trebuie sa zambesti si tu. Asa ca am un scop nou de atins. Si chiar daca poate suna egoist, voi face tot ce pot sa zambesc. Indiferent daca asta inseamna sa trec peste persoane care imi stau in cale.

Trecut...

http://www.youtube.com/watch?v=J-8VCL4uSUc&ob=av2e

Vine iarna... Se apropie cu pasi repezi... Si nici macar nu stiu daca imi place... Imi aduce sentimente contradictorii... Imi aminteste de copilarie... De perioada in care nu conta nimic... In care lucrurile marunte ma faceau fericita... Si mi se face dor... Un dor nebun de tot ce era atunci... De copilul nevinovat... De bucuria primilor fulgi de nea... Mi-e dor sa cred... In Mos Craciun, in miracolul sarbatorilor... Sa cred ca pot schimba ceva daca fac o fapta buna... Imi e dor de mirosul prajiturilor facute in casa... De covrigii dupa care umblam ore intregi cu ceilalti copii... De oamenii care ne intampinau fericiti si carora le aduceam un zambet pe buze cu colindele noastre... As da orice sa mai pot auzi o data povestile bunicii... Sa ma simt mica in lumea asta mare, dar, in acelasi timp, ocrotita... Cand au disparut toate? Cand s-au spulberat iluziile? Cand am crescut? Nu stiu, nu am un raspuns la intrebarile astea...

In fine... Incepusem sa zic de ceea ce imi aduce in suflet perioada asta a anului... Bucurie, desi nu la fel de mare ca acum cativa ani, dar suficienta... Nostalgie... O oarecare urma de regret... E ciudat sa stii ca nu vei mai trai niciodata acele clipe... Sa devii constient de viitor mai mult decat de trecut... Nu pot schimba nimic... Nu pot readuce momentele copilariei... E trist sa iti dai seama de asta... Dar nu am ce face... Merg inainte... Spre o alta lume... Alte lucruri in care sa cred... Altele care ma fac sa zambesc...

Dar nu voi uita niciodata sa ma intorc la visele de atunci... Inca astept aceleasi desene animate pe care le vad in fiecare an... Fara ele, Craciunul nu ar fi complet... Fara "Singur acasa"... Fara "Jack Frost"... Si bucuria inca vine din lucrurile mici... Cum ar fi reclamele la Coca-Cola... Cand dai peste ele la televizor, stii ca se apropie Craciunul... Cand te plimbi prin oras si vezi luminite pe strazi si in casele oamenilor... Cand vezi vitrinele magazinelor pline de jucarii... Cum spuneam, lucruri mici... Dar fara de care nu ar fi nimic la fel...  

Midnight lyrics....

Se uita spre cer, incearca sa uite...

De-un suflet distrus de vise marunte.

Si pleaca departe, spre lumi nestiute...

Cu inima rece si lacrimi prea multe.

Ar vrea sa zambeasca, nu e usor,
Caci plina-i e viata, de-un dor calator.

Echilibru??? Sau nu....

     Incerc sa-mi gasesc echilibrul singura... dar cred ca am fost proiectata gresit. Partea stanga este mult mai grea decat partea dreapta (oare atarna chiar atat de greu inima?), asa ca stau inclinata... mult prea inclinata. Sunt mereu pe punctul de a cadea. Macar de-as cadea odata! As fi jos, m-as odihni acolo, m-as lasa calcata in picioare si m-as refugia in mintea mea... As visa ca sunt iubita si mi-ar fi bine. M-as putea preface frumos. Dar nu cad. Instinctul asta nenorocit de conservare ma tine mereu in picioare, pe punctul de a cadea, si atat. Ma forteaza sa traiesc cu frica de a ajunge pe fundul prapastiei. Ma impiedica sa privesc inspre soare, caci stiu ca, de as privi in sus, as cadea cu siguranta. Si instinctul de conservare imi spune ca nu am voie sa cad si ca oricum, daca o sa incerc, n-o sa ma lase. Asa ca privesc in jos. Mereu in jos. Vad doar fundul prapastiei si am in permanenta certitudinea ca locul meu e de fapt acolo, la pamant... sub pamant. Ca aici, pe margine, stau doar din pricina cuiva care vrea sa se joace cu mintea mea, sa-mi arate cum e sus, doar pentru ca, atunci cand voi ajunge intr-adevar jos, sa stiu ce am pierdut.

     Nu-mi place asteptarea asta. Nu vreau sa stau pe margine, asteptand sa cad. Dar nu pot sa ma misc... de asta ar fi responsabila tocmai partea ce imi lipseste. Asa ca te caut pe tine, te chem pe tine... te implor pe tine sa ma salvezi. Sa stai in dreapta mea si sa ma strangi aproape de trupul tau. Sa imi arati ca intre soare si prapastie exista pamant. Ca, intre sus si jos, exista un mijloc. Sa fii tu echilibrul meu. Ia-ma de mana, zi-mi ca vei fi mereu acolo, legat de mine, si atunci eu voi putea privi inspre soare. Voi putea lacrima, "din pricina luminii", voi zice eu. "De fericire", vor zice ochii mei cand vor privi in ochii tai. Si atunci eu voi uita ca am fost proiectata gresit. Voi uita ca inima-mi atarna prea greu in partea stanga. Voi stii doar ca in ea traiesti tu, si mi se va parea atat de usoara...