Thursday, December 15, 2011

letter to you...

Catuse ingrozitoare, de nedesfacut – tocmai te simteai inca liber, iti apartineai tie insuti si nu erai indatorat fata de nimeni si pe neasteptate esti prada unei pasiuni nebune, unei iubiri infranate, unei iluzii si deziluzii deopotriva…
Cum e sa stii ca zi si noapte te asteapta cineva, se gandeste la tine, te doreste si suspina dupa tine… te vrea, te revendica, te cere prin fiecare por al fapturii, cu trupul, cu sufletul, cu sangele propriu? Mainile, parul, buzele, trupul tau toate le vrea, noaptea ta si ziua ta si toate gandurile si visurile tale. Vrea sa imparta totul cu tine, vrea sa iti ia totul, sa soarba totul cu respiratia proprie… si pentru asta plateste.
Cum e sa stii ca mereu, zi si noapte, fie ca esti treaz, fie ca dormi, se afla acum, undeva in departare, o fiinta aprinsa de dor care nu doarme si te asteapta, cineva care vegheaza asupra ta si te viseaza in timp ce tu imprastii vise fara sa doresti sa culegi decat inimi zbrobite?
Cum e sa crezi ca te cunosti si sa descoperi totusi ca in fiecare zi esti altul – un alt rol, acelasi scop? Sa iti dai seama ca e zadarnica incercarea ta de a nu te gandi la omul care se gandeste neincetat la tine, e zadarnica tentativa de evadare?
Tanar si lipsit de experienta, visator si naiv, credul si iertator – socoteai de cele mai multe ori ca dorurile si suferintele dragostei reprezinta cel mai mare chin al sufletului… Sa-ti fie dor si sa nu fii iubit, sa vrei si sa nu poti, sa vorbesti si totusi sa nu fii auzit, sa mergi si sa ajungi de unde ai plecat, sa ierti si totusi sa nu fii iertat… Sa realizezi ca mereu esti altundeva, inchis intr-un alt om, detinut prizonier, nu mai esti liber, nu mai esti singur, si realizezi ca numai din traire proprie, inima poate sa invete in ce consta esenta unui sentiment.
Cum e sa nu gasesti in tine, inauntrul tau, nici mijloacele, nici aptitudinea, nici forta necesara sa o ridici, sa o saruti si sa ii spui ca o sa fie bine, desi in putinele clipe de luciditate ti-ai dori?
Cum?

Uneori ti-e teama de cuvinte, iti e frica de intelesurile pe care le pot capata in mintea si sufletul ficaruia dintre noi. Asa ca, la adapostul rasuflarii tale, asculti muzica dulce venita de nicaieri, dai frau liber gandurilor si emotiilor si… o astepti… ca intr-o dulce agonie. Iti fosnesc gandurile, te framanta, adormi si te trezesti. Nuanta care imbraca peretii sufletului tau, inconjurat de flacari si taceri, este plina de dorinta si asteptari si te ajuta sa intelegi ca ingredientul esential pentru a fi fericit este simplitatea.
Iti ceri iertare pentru nelinistile tale, pentru gandurile, pentru actiunile tale… si vii spre ea. Sa te simta ea, sa te priveasca bland… sa ajunga pana la tine si sa-ti poata atinge macar fruntea. Sa te strecori precum un hot, sa te ascunzi ca un spiridus in sufletul ei, si sa te cuibaresti asemeni unui copil zgribulit si flamand sub camasa ei, presimtind placerea atingerii sale. O prietenie ciudata, poate stranie uneori, o legatura creata din dorinta de „doi”, oameni care merita sa primeasca si sa daruiasca fara complexitati sau mandrie.

Today!

Din nou. Aceeasi senzatie. Acelasi sentiment. De parca as putea face orice, nimic nu pare imposibil. Nimic nu e de neatins. Dar nu vreau asta. Nu vreau sa ajung din nou in acelasi punct pentru ca sunt constienta ca va veni momentul in care o sa revin la starea de neputinta. Si nu cred ca as gasi puterea sa ma ridic iar de unde am cazut de atatea ori. Dar nu am de ales. Azi ma simt mai puternica decat oricand. Azi vreau sa zambesc, sa ma bucur de viata... Sa rememorez amintirile cu tine. Nu mai am ganduri negre, nu mai e nimic care sa imi umbreasca fericirea. Visele se implinesc cat timp crezi in ele. Si eu cred.




Astazi: Iubesc!!! Stiu ca fac asta din plin. E momentul in care nu imi pasa de nimeni, in afara de acea persoana care ma face sa ma simt speciala. Care stie sa schimbe ceva printr-un simplu gest. Si poate ca e doar o impresie de-a mea - una nebuna -, dar astazi mi se pare ca soarele e mai puternic. Ca totul se imbunatateste. Nu mai vreau sa ma simt ca atunci. Azi nu imi mai pasa de aproape nimic si de nimeni. Ma gandesc la tine - incep sa zambesc :) Apoi ma gandesc la noi si, ghici ce? Zambesc iar. Am facut asta destul de rar in ultimul timp. Pana astazi, cand o fac din toata inima. E un fel de eliberare. Tu esti cheia, cel care poate rupe toate lanturile care ma incatusau. Ajuta-ma sa zbor din nou. Stiu ca tu poti face asta.


Ti-am promis ca voi fii acolo, mereu langa tine, dispusa de orice ca sa te vad fericit!

Sunday, December 4, 2011

...

Incertitudine... Din plin... Mai ales in momente ca astea... Cand stiu foarte bine ca Tu esti cel care ma poate face fericita pe deplin... Tu esti unitatea de masura pentru fericirea mea... Dar undeva, in lumea asta, este si El... Cel care e capabil sa ma faca sa zambesc... Sa uit de probleme... Care ma iubeste... Si Tu? Tu simti asta? Poti fi si Tu cel care ma iubeste? Nu mai stiu... Era o perioada cand stiam asta... Puteam sa vad in ochii tai sentimentele... Acum te indepartezi din nou... Si doare asta... Dar exista clipele in care uit de durere... Uit de tot... Uit chiar si de mine... Caci atunci apare El... Si pot sa rad... Pot sa fiu din nou cea care nu avea nimic de care sa isi faca griji...

El... e cel care ma cunoaste si e langa mine... Care chiar se straduieste sa faca ceva sa nu mai fiu trista... Care nu m-a intrebat niciodata ce se intampla cu mine... Stie ca nu imi place asta... Ca nu ma ajuta sa vorbesc despre probleme... Se multumeste doar sa fie prezent in lumea mea... Sa ma vada zambind... E constient ca nu ii pot oferi mai mult decat prietenia mea... Dar ii e de ajuns... Sau, cel putin, asta arata... Stiu ca nu e corect ceea ce fac... Intr-un fel sau altul, ma folosesc de el... Dar am atat de multa nevoie de El cateodata... Sa ma ia in brate si sa imi sopteasca usor ca totul va fi bine... Sa imi spuna ca El va fi mereu acolo, cand voi avea nevoie....

Tu... Esti exact opusul lui... Mereu departe... Parca intr-o alta galaxie... Atat de mare pare distanta dintre noi cateodata... Tu esti cel care imi face rau... Dar nu ma plang, nu renunt... Caci ai modul tau de a face asta... Si e un mod pe care eu am decis sa il indur... Atunci cand te-am ales pe tine... Am hotarat ca Tu esti cel pe care il vreau langa mine, indiferent de ce se va intampla... Si da, sunteti extrem de diferiti... Si eu, ca inotdeauna, am ales sa merg pe drumul cu obstacole... Sa urmez calea cea mai grea... Nu regret acum... Si am incredere ca nu o voi face nici pe viitor...

Monday, November 28, 2011

not looking back anymore

O vezi? Zambeste! Asa cum a facut pana acum, asa cum va face si de acum inainte. De data asta, insa, ceva e diferit. Stie ca nu ar trebui sa aiba sentimentul asta de satisfactie diabolica. Ranjetul asta care ascunde tot ce ar aduce destule necazuri daca ar iesi la suprafata. Si totusi, in pofida faptului ca e constienta de toate, nu e capabila sa se prefaca inocenta. Ce rost mai are sa minta? Si-a pierdut aura de nevinovatie de ceva timp. Cand a realizat cum merg lucrurile pe aici. Cand si-a dat seama ca nimeni nu mai face nimic din ce nu e in interesul personal. Din care nu iese, intr-un fel sau altul, in castig. Si atunci? Ea de ce ar fi diferita? De ce ar permite sa fie calcata in picioare, amagita cu vorbe si dezamagita de fapte? Nu are niciun motiv pentru a face asta. De astazi actioneaza in interesul ei. Se pune pe ea pe primul loc. Isi limiteaza increderea acordata oamenilor si se preocupa de prioritatile ei. Nu va mai privi in trecut decat pentru a alege de acolo ceea ce i-ar putea acorda un avantaj in fata celor care si-au facut o obisnuinta din a-i face rau. Din a incerca sa ii smulga din suflet sentimentul de fericire ce i se reflecta si pe chip. Nu are de gand sa se teama de infruntari. Stie ca nu sunt putini cei care ii vor raul si, de acum, nu va mai trece cu vederea nicio "greseala". Nu vor mai exista clipele in care ea se facea ca nu observa sau in care decidea sa nu ia in seama. Acum persoanele care credeau ca o cunosc isi vor da seama de cat de tare s-au inselat. Vor vedea o noua fata a ei. Una neinduratoare, care nu va fi pe placul multora. De fiecare daca cand cineva ii va spune ca nu va reusi ceva, se va ambitiona. Va lua criticile ca pe un impuls de a le demonstra ca au gresit.

reality...

Astazi... Iti spun "bun venit"... din nou. Desi mi-am spus de atatea ori ca va veni clipa in care te voi privi in ochi si iti voi spune "ramas-bun". Se pare, insa, ca mintea mea nu e in concordanta cu sufletul. Ceea ce gandesc nu se materializeaza si in vorbele mele. In fine, nu ma mai intreb "de ce?". Am invatat, din tot ce s-a intamplat, ca nu mai au rost intrebarile. E inutil sa caut raspunsuri acolo unde am luat deja o decizie. Asa ca ajung din nou aici... In punctul in care nu ma pot gandi decat la tine. La tot raul pe care mi l-ai facut, dar peste care am trecut... La momentele in care m-ai facut sa simt ce inseamna fericirea cu adevarat... Nu am invatat in tot acest timp sa te uit si nici macar nu vreau sa fac asta. Vreau sa raman cu visele, cu amintirile, cu durerea... Am realizat ca e mai bine sa sufar, decat sa nu simt nimic. Nu pot sa ma conving ca nu va mai fi nimic intre noi atata timp cat tu imi arati contrariul... Cat tu imi alimentezi iluziile. Stiu foarte bine ca ar trebui sa plec din viata ta. Sa iau decizia asta spontan si sa o urmez. Probabil asa ar fi mai usor. Dar eu nu am ales niciodata calea cea mai usoara. Mai ales in legatura cu tine. De ce as face asta acum? Cand am vazut cat de important este sa lupti pentru a obtine ceva? Si stiu ca nu ai fost niciodata al meu, dar sufletul meu nu constientizeaza asta... El stie doar ca tu esti acolo, esti tot, esti ceea ce conteaza.


Mai stiu si ca te-am iubit intr-un minut cat altele intr-un an. Daca ar fi sa fac un calcul care sa imi arate cate minute au fost in care am fost langa tine, in care ti-am oferit inima mea, nu ar fi chiar atat de simplu. Pentru ca nu au fost putine momente. Inca sunt dependenta de tine. Inca esti cel caruia ii acord "minutele" mele.


Dar asta nu e tot. In ultima perioada am trecut prin multe. Am fost jos, azvarlita. Au fost oameni care au incercat sa imi faca rau. Care s-au straduit din rasputeri sa reuseasca performanta asta. In zadar. Nu pot sa fiu jos... Nu pot sta la pamant, nu ma pot lasa calcata in picioare. Stii de ce? Caci te am pe tine... Chiar daca doar teoretic vorbind. Pentru ca esti aici. Pentru ca mi-ai demonstrat o data ca iti pasa de ce mi se intampla. Stiu ca o vei face si a doua oara daca va trebui. Cum ar putea fi posibil sa ma resemnez? Sa aleg sa raman undeva mult sub linia de plutire? Nu o sa fac asta niciodata. Pe langa instinctul de conservare pe care l-am capatat pe parcursul timpului, mai e ceva, la fel sau poate chiar mai important decat asta, decat tot. Esti Tu. Acel "Tu" care imi reaminteste constant ca merita sa merg mai departe. Ca nu sunt genul de persoana care sa se dea batuta. Mi-am facut o promisiune mie si am de gand sa o respect. Mi-am zis ca voi face tot ce tine de mine sa pot continua drumul asta. Sa nu ma opresc, sa depasesc toate obstacolele. Iar in momentul asta, ceea ce trebuie sa fac sa pot avansa, sa stiu ca voi merge inainte, ca voi avea un zambet real pe chip, esti Tu. Motivul meu pentru a nu renunta, cel de care depinde fericirea acum. Nu imi pasa de ceilalti, de ce ar spune, de ce ar crede. Nu am facut asta niciodata, nu am de gand sa o fac acum. Stiu ca pentru a putea zambi, trebuie sa zambesti si tu. Asa ca am un scop nou de atins. Si chiar daca poate suna egoist, voi face tot ce pot sa zambesc. Indiferent daca asta inseamna sa trec peste persoane care imi stau in cale.

Saturday, November 26, 2011

Trecut...

http://www.youtube.com/watch?v=J-8VCL4uSUc&ob=av2e

Vine iarna... Se apropie cu pasi repezi... Si nici macar nu stiu daca imi place... Imi aduce sentimente contradictorii... Imi aminteste de copilarie... De perioada in care nu conta nimic... In care lucrurile marunte ma faceau fericita... Si mi se face dor... Un dor nebun de tot ce era atunci... De copilul nevinovat... De bucuria primilor fulgi de nea... Mi-e dor sa cred... In Mos Craciun, in miracolul sarbatorilor... Sa cred ca pot schimba ceva daca fac o fapta buna... Imi e dor de mirosul prajiturilor facute in casa... De covrigii dupa care umblam ore intregi cu ceilalti copii... De oamenii care ne intampinau fericiti si carora le aduceam un zambet pe buze cu colindele noastre... As da orice sa mai pot auzi o data povestile bunicii... Sa ma simt mica in lumea asta mare, dar, in acelasi timp, ocrotita... Cand au disparut toate? Cand s-au spulberat iluziile? Cand am crescut? Nu stiu, nu am un raspuns la intrebarile astea...

In fine... Incepusem sa zic de ceea ce imi aduce in suflet perioada asta a anului... Bucurie, desi nu la fel de mare ca acum cativa ani, dar suficienta... Nostalgie... O oarecare urma de regret... E ciudat sa stii ca nu vei mai trai niciodata acele clipe... Sa devii constient de viitor mai mult decat de trecut... Nu pot schimba nimic... Nu pot readuce momentele copilariei... E trist sa iti dai seama de asta... Dar nu am ce face... Merg inainte... Spre o alta lume... Alte lucruri in care sa cred... Altele care ma fac sa zambesc...

Dar nu voi uita niciodata sa ma intorc la visele de atunci... Inca astept aceleasi desene animate pe care le vad in fiecare an... Fara ele, Craciunul nu ar fi complet... Fara "Singur acasa"... Fara "Jack Frost"... Si bucuria inca vine din lucrurile mici... Cum ar fi reclamele la Coca-Cola... Cand dai peste ele la televizor, stii ca se apropie Craciunul... Cand te plimbi prin oras si vezi luminite pe strazi si in casele oamenilor... Cand vezi vitrinele magazinelor pline de jucarii... Cum spuneam, lucruri mici... Dar fara de care nu ar fi nimic la fel...  

Thursday, November 3, 2011

Midnight lyrics....

Se uita spre cer, incearca sa uite...
De-un suflet distrus de vise marunte.
Si pleaca departe, spre lumi nestiute...
Cu inima rece si lacrimi prea multe.

Ar vrea sa zambeasca, nu e usor,
Caci plina-i e viata, de-un dor calator.

Wednesday, November 2, 2011

Echilibru??? Sau nu....

     Incerc sa-mi gasesc echilibrul singura... dar cred ca am fost proiectata gresit. Partea stanga este mult mai grea decat partea dreapta (oare atarna chiar atat de greu inima?), asa ca stau inclinata... mult prea inclinata. Sunt mereu pe punctul de a cadea. Macar de-as cadea odata! As fi jos, m-as odihni acolo, m-as lasa calcata in picioare si m-as refugia in mintea mea... As visa ca sunt iubita si mi-ar fi bine. M-as putea preface frumos. Dar nu cad. Instinctul asta nenorocit de conservare ma tine mereu in picioare, pe punctul de a cadea, si atat. Ma forteaza sa traiesc cu frica de a ajunge pe fundul prapastiei. Ma impiedica sa privesc inspre soare, caci stiu ca, de as privi in sus, as cadea cu siguranta. Si instinctul de conservare imi spune ca nu am voie sa cad si ca oricum, daca o sa incerc, n-o sa ma lase. Asa ca privesc in jos. Mereu in jos. Vad doar fundul prapastiei si am in permanenta certitudinea ca locul meu e de fapt acolo, la pamant... sub pamant. Ca aici, pe margine, stau doar din pricina cuiva care vrea sa se joace cu mintea mea, sa-mi arate cum e sus, doar pentru ca, atunci cand voi ajunge intr-adevar jos, sa stiu ce am pierdut.
     Nu-mi place asteptarea asta. Nu vreau sa stau pe margine, asteptand sa cad. Dar nu pot sa ma misc... de asta ar fi responsabila tocmai partea ce imi lipseste. Asa ca te caut pe tine, te chem pe tine... te implor pe tine sa ma salvezi. Sa stai in dreapta mea si sa ma strangi aproape de trupul tau. Sa imi arati ca intre soare si prapastie exista pamant. Ca, intre sus si jos, exista un mijloc. Sa fii tu echilibrul meu. Ia-ma de mana, zi-mi ca vei fi mereu acolo, legat de mine, si atunci eu voi putea privi inspre soare. Voi putea lacrima, "din pricina luminii", voi zice eu. "De fericire", vor zice ochii mei cand vor privi in ochii tai. Si atunci eu voi uita ca am fost proiectata gresit. Voi uita ca inima-mi atarna prea greu in partea stanga. Voi stii doar ca in ea traiesti tu, si mi se va parea atat de usoara...

Sunday, October 30, 2011

Sinceritate... sentimente... sarcasm

     Incep sa te urasc pentru ca m-ai umplut de vicii.
     Fumez clipe ca si cum as fuma sentimente, beau vise ca si cum as bea iubire, ma droghez cu sperante.
     Poate ca ai stiut mereu sau poate ca nu stii nici acum ca ai reusit sa furi o parte din mine si sa o ascunzi odata cu tine.
     Incep sa te urasc din nou, caci ai fost singurul care a reusit sa ma descompuna, ai fost singurul care a reusit sa ma transforme intr-o marioneta, dar iti multumesc. Poate ca acum sunt mai puternica.
     Te iert, desi nu mi-ai cerut iertare niciodata.
     Si inca o data, te urasc, pentru ca ai intotdeauna cuvintele potrivite la tine. Pentru ca m-ai facut incapabila sa simt pentru tine altceva in afara de iubirea asta care ma mistuie incet.
     Te urasc pentru ca stiu ca sunt doar doua simple cuvinte. Nu voi avea niciodata asemenea sentimente pentru tine.
     Te urasc pentru ca esti constient de ce insemni pentru mine si imi alimentezi agonia cu gesturi menite sa imi inlature orice urma de ratiune.
     Da, te urasc! Pentru ca ma faci sa ma indragostesc si mai mult de tine cu fiecare sarut, cu fiecare imbratisare sau mangaiere, cu fiecare vorba a ta ce imi rascoleste total mintea si care mi se intipareste in suflet.
     Concluzia: te urasc pentru ca m-ai facut sa te iubesc si pentru ca ma faci sa lupt sa scot la iveala sentimentele tale pentru mine. Pot spune doar ca te urasc pentru ca, de fapt, te iubesc pentru toate motivele pe care le-am insirat.

Visand realitatea...

     Pe plaja intinsa si pustie se afla doar El, singur, trist, ingandurat. Privea masa aceea imensa, de un albastru pur, ce se intindea la picioarele lui. Astepta ceva, sau poate pe cineva...
     O mana fina ii atinse usor umarul.
     - Stiam ca vei veni, ii spuse El fara sa o priveasca.
     - Nu am avut ocazia sa vorbim, ii raspunse Ea, cu o voce usor tremuranda. Se intoarse sa o priveasca. Era atat de frumoasa! Il privi cu ochii ei mari, azurii, parul castaniu fluturandu-i usor in briza placuta a marii si incadrand acel chip angelic atat de iubit si dorit de El. Si corpul... parca sculptat, cu pielea usor aramie, parea o zeita acum iesita din valurile oceanului.
     - Ce voiai sa-mi zici? o intreba El.
     - Cred ca stii... sau poate ca nu... Tot timpul cat am fost plecata am cautat ceva. Ce? Nici eu nu stiu. Dar acum mi-am dat seama... Am cautat ceva dupa care tanjeam, dupa care ma topeam de dor... pe tine!
     El o privi din nou si-n ochi ii sclipea speranta.
     - Da, te iubesc! vocea ii seca de emotie, intreg corpul si sufletul ei asteptand cuvintele care aveau sa ii curme suferinta.
     El o privi din nou, induiosat.
     - Spune-mi ca inca ma iubesti! Spune-mi, am nevoie sa aud asta! Te rog... si lacrimi se ivira in ochii ei.
     Atunci, in sfarsit, ii raspunse:
     - Dupa atatea cautari si suferinte, imi era teama sa mai rostesc aceste cuvinte si totusi: te iubesc, intotdeauna te-am iubit, sufletul meu ti-a apartinut numai tie... Te iubesc!
     Ea, cu chipul scaldat in lacrimi, a ingenuncheat langa El. El, cu ochii plini de iubire, a imbratisat-o si s-au sarutat usor, ca si cum buzele lor se intalneau pentru prima data.
     Cu buzele fierbinti, cu ochii radiind de bucurie, s-au intors sa priveasca peisajul din fata lor. Zambeau. Erau impreuna.

Life is all about choices...

     "Stii ce se intampla la peste 2000 de metri altitudine? Creierul moare din lipsa de oxigen... celula cu celula, si corpul inceteaza sa mai functioneze. In acelasi timp." Asa incepe filmul nostru preferat, filmul pe care intr-o noapte l-am vazut impreuna, ca apoi sa adormim imbratisati, fermecati de Joseph Fiennes si Heather Graham, sau poate doar de mangaierile si de parfumul pielii noastre.
     Rar gasesti o iubire care sa te mistuie incet, ca un foc care arde mocnit si pe care il observi abia atunci cand nu a mai ramas decat cenusa. Ce prefer? Un foc de paie, care arde sub ochii mei cateva secunde si apoi dispare, lasand in urma mai nimic, sau o caldura intensa care se transforma in flacari si apoi in cenusa? Nu stiu. Amandoua m-au invatat cam acelasi lucru: ca o inocenta patata de altii devine melancolie, ca iubirea nu e suficienta, nu te inalta si ca poetii se inseala.
     A fost ca o cursa cu obstacole, in care eram in competitie toti trei: eu, el si... tot eu. Singurii nostri adversari am fost noi insine. Alergam doborand obstacole, alergam unul dupa altul, nedorind altceva decat sfarsitul cursei, sperand ca vom nimeri in paradis. N-am alergat niciodata cot la cot, nu l-am ajuns niciodata din urma, nu avea rabdare sa ma astepte, era mereu fie cu doi pasi in urma mea, fie cu trei inainte. Si cand am ajuns la linia de sosire, am dat de un zid de oameni care nu ne-au lasat sa mergem mai departe. Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc este cum vantul imi rascolea parul, simteam ca zbor... apoi o durere in piept, in cap, peste tot. Simteam ca ma lovisem de ceva si cand m-am uitat in jurul meu erau stanci ascutite: imi sfasiasera carnea, pielea, imi zdrobisera oasele ca dintii unor fiare. Atunci am inteles ce se intamplase: nu era vantul cel care-mi rascolea parul, era curentul pe care-l producea corpul meu in cadere. Nu zburam, cadeam, dar mi-am dat seama abia cand sufletul si corpul zaceau acolo, pe stanci. Nu caderea te omoara, ci impactul. M-am ridicat si am privit spre cer, nu erau stele, nu era nimic. Cazusem, nu de la foarte mare inaltime, si totusi cazusem.
     Am decis sa uit ce s-a intamplat. Mi-am zis ca a fost un test prin care trebuia sa vad cat sunt de vie. "Si totusi mi-e dor de tainele lui..." erau otrava delicioasa si antidot in acelasi timp.

Sunday, September 11, 2011

...

Poate ca a venit momentul sa aruncam mastile si sa ramana doar realitatea. Chiar daca doare. Chiar daca va trebui sa suportam consecintele. Nu iti cer cuvinte mari. Nu am nevoie de dovezi sau de fraze bine situate care sa ma faca sa devin cea pe care o faceai sa cedeze. Ma multumesc doar cu doua litere pe care sa mi le spui. Sunt de ajuns. As vrea sa intelegi ca nu mai sunt aia care trecea peste toate. Nu imi da mie iar de inteles ca nu stiu ce zic. Sau ca e doar imaginatia mea la mijloc. Stii foarte bine ca nu e asa. Lucrurile sunt palpabile. Totul e in fata noastra. Trebuie doar sa iti dai si tu seama de asta. Nu am spus ca e usor sa iti infrunti temerile. Nu e, chiar deloc. Dar intotdeauna exista o posibilitate, incercarea. Eu am ales asta. Am incercat. Si nu doar o data. Nu ma astept ca tu sa fi realizat asta. M-am obisnuit sa ma pui undeva la finalul listei tale de preocupari. Am inchis ochii de fiecare data. De ce? Pentru ca mereu am zis ca poate va fi altfel. Ca o sa ajungi in punctul in care sa vezi cum stau lucrurile. Din pacate singura care se schimba sunt eu. Si ceea ce gandesc eu. Nu mai pot continua cu situatia asta. Trebuie sa fie o cale de mijloc, doar ca eu am obosit cautand-o. Si sunt ingrozita ca o sa ajung in momentul in care o sa spun ca nu mai merita. Ca poate, pur si simplu, calea aia nu exista. Cel putin nu pentru mine, pentru noi.

Friday, September 2, 2011

Title? Better without one

Am  revenit. Inapoi la realitatea care imi da lumea peste cap, inapoi la momentele de neputinta si de furie care ma caracterizeaza in ultimul timp. Si de care m-am saturat. Dar cum sa le schimb? Ce pot face in afara de NIMIC? Nu imi ramane altceva, alta optiune. Doar sa stau si sa ma lupt cu ele in continuare. Sa incerc sa le depasesc. Chiar si atunci cand devin prea puternice. In fond asta sunt eu. Mereu cu un zambet pe buze, indiferent daca e fals sau nu. Important e sa nu ii lasi pe ceilalti sa isi dea seama cand aparenta si esenta sunt doua lucruri diferite. Si se pare ca eu m-am perfectionat la asta. Astazi insa, lucrurile au luat o intorsatura diferita. De cand m-am trezit nu am in minte decat un singur cuvant. Rostit de tine. Poate nici nu ti-ai dat seama cand l-ai spus. Poate a fost doar un reflex. Nu stiu decat ca a fost de ajuns acel cuvant din partea ta ca sa ma faca sa ma indoiesc. Nu trebuie sa ajung aici. Nu din nou. Nu cu tine. Chiar nu am nevoie de sentimentul asta iar. Ajunsesem sa cred ca am luat o decizie. Ca am reusit sa aleg persoana pe care o vreau langa mine. Pe care sa o vad mai mult decat ca pe un prieten. Deja imi gasisem un "El". Ma obisnuisem cu gandul ca a fost alegerea mea. Ca tu vei fi intotdeauna prietenul care stie totul si ma intelege. Care ma ajuta si imi e alaturi. Nu vreau sa pierd asta. Nu as suporta ideea. Mi-am promis ca nu voi pune niciodata un baiat inaintea prietenilor. Iata ca am facut-o. Pentru asta, iti cer iertare. Dar ce mai pot face? L-am ales deja pe el. Si tu trebuia sa ramai in inima mea ca cel care m-a sprijinit mereu. Se pare, insa, ca asta e ceva mai mult decat pot duce eu. Decat pot decide eu. Nu pot sa ii cer sufletului sa te dea afara. E mai puternic decat mine. E sentimentul care a crescut treptat, odata cu noi. Odata cu toate momentele bune sau rele pe care le-am impartasit. Odata cu increderea pe care am capatat-o in tine.

De fapt, ce e? Iubire?   Nu stiu.
Dragoste?   Poate.
Afectiune?   Cu siguranta.
Teama? Din plin.

Teama? De ce? Asta e o alta intrebare.
Da, mi-e frica. Motivele sunt destule. Mi-e teama ca as putea face o greseala. Ca regretele si-ar putea face loc. Ca lucrurile s-ar schimba intre noi. Mi-e frica sa nu ajung in punctul in care sa realizez ca e prea tarziu. Si, mai mult decat orice, sunt ingrozita de ideea ca te-as putea pierde. Ca nu ar mai exista clipele in care nu avem nevoie de cuvinte. Ca tu nu ai mai avea incredere in mine. Decat sa stiu ca tu o sa alegi sa dispari de langa mine din cauza deciziilor pe care le iau, mai bine renunt la ele. Tu contezi mai mult.

Te-am pierdut o data cand tu ai decis ca e mai bine pentru mine sa te indepartezi. Acum esti aici din nou. Si nu am de gand sa te mai las sa pleci. Am nevoie de tine. Am nevoie de persoana in care stiu ca ma pot increde total, fara sa ma tem. Am nevoie de cel care stie intotdeauna cum sa imi aduca un zambet real pe buze. Am nevoie de cuvintele tale de incurajare. Sa aud de la tine ca totul e bine. Sa ma imbratisezi si sa imi spui ca nu o sa ma mai lasi singura. Am spus-o si am sa o repet. Cand vine vorba de tine sunt o egoista. Pentru simplu fapt ca esti Tu.



      baby S.

Sunday, August 21, 2011

...

Siguranta... Pare ciudat, stiu, dar e adevarul. E ceea ce simt langa tine. De fiecare data. Probabil cine ma cunoaste, cine ne cunoaste pe amandoi, o sa creada ca sunt nebuna ca spun asta. Cum sa fie posibil sa imi oferi siguranta in conditiile dintre noi? Ei bine, nu stiu. Tot ce pot constientiza este ca asta simt, asta insemni pentru mine. E sentimentul care devine realitate atunci cand suntem amandoi. Ai venit cand eram pe punctul de a te uita. As vrea sa spun ca astazi sunt mai bine fara tine, dar nu e asa. Ar insemna sa mint. Sunt bine doar atunci cand sunt cu tine. Cand simt ca nimeni si nimic nu poate interveni intre noi. Ca e practic imposibil ca cineva sa puna capat sentimentelor noastre. Niciodata nu o sa regret lucrurile rele care mi s-au intamplat, cu toate ca au fost destule, insa tot ele sunt cele care m-au adus la tine. Si aici nu e loc pentru pareri de rau. Nu referitor la tine. Desi poate ar trebui, stiu, chiar foarte bine. La fel de bine stiu insa, ca e in zadar. Nu pot sa renunt la tine. Si nici nu am de gand sa o fac. Nu acum cand te-am castigat din nou. Cand am trecut peste liniste, evitare si sarcasm. Mai stii? Imi spuneai ca nu am incredere in tine, ca nu sunt dispusa sa fiu langa tine. Te inselai, destul de rau. Am incredere in tine. Poate prea multa. Nu as putea sa nu am. Nu dupa perioada in care am intalnit atatea obstacole, dar pe care le-am trecut. Stiu ca nu s-au sfarsit aici. Ca inca stau multe lucruri intre noi. Greselile mele, ale tale, ale altora. Dar nu ma mai resemnez. Nu mai vreau sa ma fac ca nu vad nimic. Nu am de gand sa iau din nou deciziile trecute. Totul va fi altfel de data asta. O sa fiu langa tine. Chiar daca tu nu o sa vezi asta. O sa fiu acolo cand o sa ai nevoie. Pentru tine, dar si pentru mine. Caci nu sunt dispusa sa renunt la "siguranta". La tine. La noi.

Monday, August 1, 2011

Back to the real world

Da, fraiere, zambesc. Asa cum face si ea. Diferenta e ca la mine e doar "zambetul de imprumut" pe cand ea se crede fericita. Sincer, pe o parte chiar imi pare rau pentru ea. O cam joci pe degete, stii asta, nu? Problema e ca te-ai cam obisnuit sa faci asta si ai facut o greseala. Nu incerca sa te porti la fel si cu mine. Eu nu sunt persoana care te stie doar asa, superficial. Dimpotriva. Ar trebui sa realizezi asta, dar te-ai lasat furat de peisaj. De "sentimente". Nici macar nu stiu daca ele sunt reale. Nu acum dupa toate prin care am trecut. Ti-am spus de atatea ori ca sunt in stare sa trec peste multe din partea ta. In afara de un singur lucru. Cum se face ca tu l-ai ales tocmai pe ala? De ce incerci sa ma minti? Stii bine ca ti-as fi iertat toate copilariile si capriciile. Te-as fi inteles. Nu e prima oara cand as fi facut-o. Dar tu ai vrut sa fortezi nota putin. A fost de ajuns un cuvant ca sa strici tot. Am ajuns in punctul in care pur si simplu nu te inteleg. Ma cunosti destul de bine ca sa stii ca urasc minciuna. Mai bine imi spuneai totul in fata de la inceput. Poate as fi luat alte decizii. Poate erai aici acum, nu acolo, la kilometrii distanta. Dar asta e stilul tau caracteristic. Astepti pana in ultima secunda sa imi spui tot ce ai pe suflet. De parca eu as mai putea face ceva. Te hotarasti ce vrei sa faci si apoi iti aduci aminte de mine. Ca mai ai cate ceva de lamurit. Pacat ca felul tau de a lamuri lucrurile nu face decat sa le adanceasca si mai mult in ceata, in incertitudine. Stiu ca am fost destul de radicala astazi. Poate ca si eu am actionat gresit. Nu trebuia sa ma grabesc chiar asa. Dar ce pot face? M-ai facut sa fiu furioasa. Pe mine, ca m-am lasat influentata, pe tine, ca m-ai mintit. Am tot dreptul sa fiu nervoasa. Dar nu pot fi pe tine. Asta ma distruge cel mai tare. Din secunda in care am inchis telefonul am regretat tot ce ti-am zis. Chiar si "multumirile" pe care ti le-am adresat. Cu toate ca erau adevarate. Asta ai reusit, sa ma faci sa ma simt ca ultimul om, sa turbez de furie ca nu am facut mai multe sa te fac sa ramai. Si totusi, nu pot fi suparata pe tine. Nici macar nu vreau asta, cu toate ca asa ar fi normal. Pana si tu mi-ai spus ca am dreptate. Ce vrei sa fac? Nu am puterea necesara sa imi spun ca tu ai gresit. Sau ca ar trebui sa simt ceva negativ referitor la tine. Stiu foarte bine ce simt pentru tine. Stiu ca esti persoana care a fost mereu langa mine, care m-a ajutat si m-a inteles. Cel care ma cunoaste si ma intelege. Tocmai de asta mintea mea nu constientizeaza ce mi-ai facut. Nu e capabila sa lege ceea ce e in inima de gandurile astea negre. Stim amandoi ca din partea mea nu e iubire, nici dragoste. Doar sentimentul ala ca esti persoana fara de care nu vreau sa vad viitorul. Esti tu... E ciudat, nu gasesc cuvintele necesare sa descriu. E doar ceva... special. E ceva mai puternic decat mine, decat puterea mea de intelegere. Sunt amintiri, vise, momente. Toate legate de Noi. Vezi? Poate ca asta e explicatia. Ai devenit indispensabil in lumea asta a mea. O lume pe care o colorezi, oricat de gri ar fi. Lucru pentru care iti multumesc. Din suflet.



        baby S.

Saturday, July 30, 2011

Doar atat!

Da, poate ca ar trebui sa scriu, sa ma descarc, sa spun tot ce simt si ce ma doare de ceva timp incoace. Si  totusi, nu am sa fac asta. Cu toate ca am de unde, am o multime de idei care ar putea prinde contur aici, dar nu am timpul si nici dispozitia necesara sa fac asta. Cel putin nu astazi, nu in seara asta. Vreau sa las asta sa fie pur si simplu o seara obisnuita, fara sa ma gandesc la tine, la el sau la cei care m-au facut sa regret unele lucruri. Vreau sa ma bucur de cateva clipe petrecute intr-un loc unde  nu ma pot gandi la nimic altceva decat sa ma simt bine. Pentru ca am si eu dreptul asta, nu? Macar o seara inainte sa ajung inapoi in lumea mea in care toate problemele se aduna si imi intuneca orizonturile. De ce? E simplu, pentru ca astazi zambesc, astazi ma bucur, astazi traiesc!

Monday, July 18, 2011

A lifetime it's not enough

Hmmm... Te cunosc. Ti-am spus asta, dar se pare ca tot eu sunt cea care nu stie ce zice. Cel putin in opinia ta. Poate nu ai observat, dar eu te-am vazut ieri. Ti-am urmarit fiecare gest si am stiut sa le interpretez. Nu am de gand sa te mint, esti important in viata mea. Si cred ca ti-am demonstrat asta. Eu am incercat, sper ca am si reusit. Am incredere in tine. Sunt putine lucrurile care m-ar putea face sa o pierd. Foarte putine. Ziua trecuta a fost ca un chin pentru mine. Mi-ai zis ca nu se va schimba nimic intre noi si, desi stiam ca e imposibil, am sperat. Pana in dimineata aia in care te-am vazut. Poate ca ai dreptate, nu iti ajunge o viata sa cunosti un om, dar mi-ai spus-o chiar tu, te stiu destul de bine cat sa imi dau seama de ce fel de persoana esti. Nu ai idee de cat de rau m-am simtit cand am vazut cat de diferit e totul intre noi. Unde sunt glumele noastre, momentele in care ne intelegeam numai dintr-o privire? Pentru ca asta faceam, stii si tu, Ma doare sa vad ca ti-ai pierdut increderea in mine. Nu iti pot cere sa ma intelegi. Nici eu nu o pot face. Stiu ca sunt complicata. Nu e prima oara cand ii fac rau unei persoane la care tin. Nu pot sa ma schimb. Asta e firea mea. Dar nu vreau sa te pierd. Vreau sa stiu ca pot conta in continuare pe tine. Si da, sunt o egoista. Mai ales cand e vorba de tine, dupa toate prin care am trecut, dupa momentele in care am ales sa fiu langa tine neconditionat.



     baby S.

Wednesday, July 6, 2011

Now, then, later

Pff... Sunt aici, in fata unei foi virtuale albe. Ar trebui sa incep cumva, sa scriu, sa imi astern cateva ganduri. Intrebarea e "care", caci sunt multe, poate prea multe. Si, ca de obicei, toate se opresc sau incep cu tine. De ce faci asta? De ce ma ridici din nou, incet, incet de unde m-ai aruncat? Sa fie oare asta posibil? Sa fiu in stare sa te vad din nou ca la inceput? Nu stiu, nu cred. Sincer nici nu stiu daca o sa fiu in stare sa postez asta. Desi cred ca o sa o fac pentru ca tu nu o sa ajungi aici. Si daca o sa ajungi, tot nu o sa iti dai seama ca esti acel "El". Dar nu te condamn. Caci nu e acum primul moment in care nu te recunosti in cuvintele mele. Si poate ca ai dreptate. Poate ca nu ai fost niciodata asa cum te-am vazut eu, cum am vrut sa te vad. Indiferent de cum stau lucrurile de ceva sunt sigura: nu incerca sa ma faci sa cred ca iar eu sunt cea nebuna. Ca eu cred si vad ceea ce nu e adevarat. Pentru ca nu o sa fac asta. Cel putin nu din nou. Stiu ce a fost. Stiu cum am fost. Stiu si cum nu voi mai fi. Caci iar am ajuns in punctul in care nu ma mai recunosc. Noroc ca am cateva persoane care inca mai pot face asta. M-am schimbat cu totul, tu m-ai schimbat. De ce nu ai indepartat si partea din mine care inca se gandeste la tine? De ce ai lasat-o neatinsa? Macar daca i-ai fi scazut din intensitate, dar nu. Ci dimpotriva. Esti acolo. Te simt oriunde. Stiu ca am facut greseli. Poate crezi ca nu imi pasa, dar nu realizezi ce inseamna asta pentru mine. Poate nu vei realiza niciodata. Sau poate candva, tarziu, cand nu va mai conta. Nu putem sti. Of, iar aberez, sunt constienta de asta, dar ce vrei sa fac? Asta e efectul tau asupra mea. Ma faci sa fiu... confuza. Da, cred ca asta e cuvantul. Cel care descrie perfect starea mea. Nu pot sa evadez pana nu ma eliberezi. Stiu ca nu o vei face. Asa cum stiu ca pana la urma te voi ierta din nou, in ciuda tuturor lucrurilor.

Tuesday, June 28, 2011

Sincer

Astazi?

Simt ca pot face orice. Ca nimic nu e destul de nebunesc daca sunt langa tine. Ca sunt in stare sa iau cele mai importante decizii intr-o singura clipa.

De ce?

E simplu. Pentru ca toate au legatura cu tine, desi nu ar trebui. Pentru ca te vad oriunde imi intorc privirea. Pentru ca esti acea persoana care ma poate face sa uit de tot si sa nu mai am nicio grija.

E bine?

Nu, stiu ca nu, dar ce pot sa fac? Nu pot sa ma ascund de tine. E ceva in privirea ta ce ma face sa ma pierd in bratele tale. Sunt constienta ca nu e niciun viitor in toata povestea asta, dar nu imi pasa. Nu am nevoie decat de un singur lucru, de tine. Chiar daca e pentru o zi, o secunda, un minut sau o viata.



     baby S.

Monday, June 13, 2011

...

I-ai spus ca totul va fi bine... Ca o sa isi gaseasca un nou drum, un nou motiv sa zambeasca, sa se trezeasca dimineata... Si ai plecat. Dar Ea a ramas. Poate tu ai mers mai departe, poate nu mai ai in minte imaginea Ei atunci cand pui capul pe perna noaptea. Poate nu iti mai amintesti fiecare sarut, fiecare mangaiere, fiecare moment in care erati doar voi si restul. Dar Ea nu poate face asta. Nu acum. Nu inca. Nu a uitat nicio secunda din clipele pe care le-ati petrecut impreuna. Asa cum nu a uitat nici ca te iubea, ca inca te iubeste. Oricum nu o poate face, nici daca vrea. Oriunde isi intoarce privirea gaseste un detaliu ce ii aduce aminte de ce a fost intre voi.

Camera Ei e plina de amintiri. Un ursulet de plus, cadoul de la tine din ziua in care a acceptat sa fiti mai mult decat prieteni. Buchetul de trandafiri pe care l-a gasit in fata usii atunci cand ati implinit o luna. Poza cu voi doi intr-o cabana la munte sta pe noptiera, intr-o rama pe care tot de la tine o are. Seara, inainte sa stinga lumina, ii e imposibil sa nu se uite la poza, sa nu isi aminteasca acel week-end impreuna.Si apoi, inchide ochii si parfumul tau o invaluie, caci e inca prezent in asternuturi, impregnat chiar si in pielea Ei.

Nici afara nu poate scapa de sentimentul de a te stii acolo, langa Ea. Reinvie in mintea ei fiecare secunda in care erati o singura fiinta, un tot unitar. Isi aminteste de verile pretrecute amandoi, de frunzele de toamna care zburau usor ca intr-un vis, de ploile acelea care v-au prins de atatea ori pe strada, tinandu-va de mana. De primii fulgi de nea care ii aduceau atatea sentimente contradictorii, de serile in care stateati cu o cana de cafea in mana, uitandu-va la zapada dintr-o camera calduroasa.


Si acum? Unde au ramas toate? Nu mai e nimic. Doar clipa in care, amandoi tacuti, stateati si va priveati pe cate un scaun vechi intr-o gara. Cuvintele nu isi aveau rostul. Ca si cum deja totul era spus, ca si cum ochii "vorbeau" destul. Si apoi cuvintele acelea atat de dureroase: " O sa fii bine. Stiu asta. Acum trebuie sa fii tare. Pentru mine. Stii ca te iubesc, dar nu mai pot ramane aici." Asta a fost tot. A urmat o scurta imbratisare si secundele acelea interminabile in care te-a urmarit cu privirea plecand. I-au trebuit cateva minute bune ca sa realizeze ce s-a intamplat. A stat acolo, uitandu-se in gol, la locul in care ai fost tu si din care ai plecat pentru totdeauna din viata Ei. Si a stiut. A stiut ca de acum inainte trebuie sa fie puternica. Pentru tine.

Tuesday, June 7, 2011

Moments...

     Iat-o din nou. Zambind, in fata oglinzii, ca o actrita infumurata jucand o piesa care o lasa rece, ar putea spune ca platise pretul libertatii. Dar nu conteaza, caci bietele tresaltari ale capriciului, tandre si nevatamatoare, sunt dusmanul amaraciunii si al regretului, si indulcesc acest exil pe care si l-au atras singuri.

     In acel spatiu restrans, intim, fericirea nu-i un lucru pe care sa-l stapanesti, este o calitate, o gandire, o stare sufleteasca. Fireste ca au si ei clipele lor de deznadejde, dar mai sunt si altele, cand ceasurile pe care nu le masoara orologiul se scurg spre infinit si atunci, vazandu-l zambind, stie ca sunt impreuna, merg umar la umar, fara ca vreo ciocnire de ganduri sau de pareri sa creeze vreo bariera intre Ei.

     Atunci El fumeaza tigara dupa tigara, fara sa-si mai dea osteneala sa le stinga - si chistocurile zac licaritoare in jur, pe jos, ca niste petale - si vorbeste cu insufletire despre orice, primul subiect ce-i trece prin minte, ca un derivat al durerii lui.

     Sunt acele clipe in care Ea, inevitabil se gandeste, ajungand in punctul in care ii impartaseste tainele ce o macina: "Se spune ca oamenii devin mai buni si mai puternici dupa o suferinta si ca sa progresezi in lumea asta sau in oricare alta, trebuie sa treci prin incercarea focului. Oricat ar parea de ironic, tocmai asta am si facut, din plin. Amandoi am cunoscut spaima singuratatea si chinurile ingrozitoare. Cred ca pentru oricine, mai devreme sau mai tarziu, suna ceasul incercarii. Avem cu totii demonul nostru care ne subjuga si ne hartuieste si trebuie sa sfarsim prin a-l combate. Noi l-am biruit pe al nostru; cel putin asa credem.

Monday, May 16, 2011

Euforie

Il vezi in fata ta si nu iti vine sa crezi ca tot ceea ce spune e adevarat. Ai asteptat atat de mult timp dupa aceasta marturisire incat acum totul pare ireal, un vis frumos, o amagire. Dar nu e asa. Si tu stii asta. Ai vrea sa il imbratisezi, sa ii curmi suferinta. Pentru ca stii ca il doare, ii e greu sa spuna tot ce are pe suflet, ce simte. Nu e obisnuit cu asta, iar tu nu faci decat sa il aduci din ce in ce mai aproape de momentul in care va ceda. Insa, desi stii prin ce trece si esti constienta de faptul ca nu e ceva cu care sa te intalnesti in fiecare zi, nu poti face nimic. Stai in fata lui ca o stana de piatra. Iti e imposibil sa te misti, sa rostesti un cuvant, sau sa ii dai puterea de care atat de multa nevoie. Nu e vorba de indiferenta, doar ca e un sentiment atat de frumos incat nu vrei sa il faci sa dispara, oricat de egoista pari in misiunea asta. A trecut prea mult timp de cand nu ai mai simtit asta. Iubesti si esti iubita. Nu vrei sa pui punct, nu acum, cand tot ce ai asteptat, cand toate sperantele, toate tentatiile te-au ajuns.

A trecut ceva timp de cand stati asa, amandoi. El, incercand din rasputeri sa spuna ce a ascuns pana acum, iar tu privindu-l, aproape fara sa respiri, fara sa clipesti, de frica sa nu se destrame totul. Fiecare sentiment, gand, idee este incadrarea unei atmosfere, la inceput calme, apoi din ce in ce mai trepidante. Tu, El, capatati toate atributele unor eroi ce-si asuma anumite roluri si sunt angrenati intr-o poveste in care tentatia idealului, a unei lumi dincolo de cea reala, capata semnificatii pe care nu le puteti intelege nici voi pe deplin.

Si totusi, in aerul incarcat al noptii, plin de emotii, contrariile se atrag. Mainile voastre se intalnesc, fiind urmate de buze. Va iubiti, nimic nu mai conteaza, nu mai exista cuvinte, bariere, nimic. Doar doua persoane dispuse sa isi ofere unul altuia tot, indiferent de consecinte.

Saturday, May 14, 2011

Confessions... again

"Da, te-am iubit!" Mi-a luat mult timp, m-am mintit pe mine, i-am mintit si pe cei din jur, dar gata. Acum recunosc, ai fost totul la un moment dat in viata mea, chiar daca eu nu eram nimic in a ta. Ai fost acel "El" care m-a facut, treptat, sa rad, sa plang, sa sufar. Ce mi se pare cel mai ciudat este ca persoana care m-a facut sa accept toate chestiile astea face parte mai mult din lumea ta, decat din a mea. In fond, ce rost au toate confesiunile acum? De ce as spune totul acum, cand am trecut in sfarsit peste? Imi voi raspunde singura: niciun rost, doar ca asa sunt eu. Cateodata sunt inevitabile momentele ca asta, in care nimic nu mai are sens, cand simt ca nu mai e cale de intoarcere, cand ma afund incet, dar iremediabil intr-o prapastie fara sfarsit si fara inceput. M-ai schimbat, uneori nu stiu daca in bine sau in rau. Cert e ca m-am maturizat, poate mai repede decat as fi vrut. Am fost naiva, m-am "ars" si am devenit nepasatoare. Ai aparut Tu si nimic nu a mai contat. M-ai lasat fara optimism, dar am trecut si peste asta, gasind puterea sa ma ridic. Acum nu mai e nimic din fata de atunci. Mi-am revenit, zambesc, ma intristez, rad si plang, dar le fac pe toate fara ca vreuna din ele sa aiba cea mai mica legatura cu tine. Stii de ce? Pentru ca, probabil pentru prima oara, chiar am trecut peste, am mers mai departe si te-am scos din mintea mea, din gandurile mele. M-am limitat doar la a fi amica ta. Si nu e deloc greu. Nu ma deranjeaza sa adorm noaptea fara sa ma gandesc la tine. Fara sa  imi provoc rau singura, amagindu-ma. Acum totul e in regula. E bine... Eu sunt bine. Zambesc, si o fac din inima, nu pentru a pastra aparentele. Am trecut peste sentimentul de inferioritate, peste invidie, peste ipocrizie. Am decis sa merg mai departe de locul acela din inima mea in care ma simteam pustie si a fost o idee buna. Pentru ca am realizat ca pot ajunge undeva unde e mai bine.

Thursday, May 5, 2011

Necrutator

 Da, necrutator. Asta e singurul cuvant care imi vine in minte atunci cand vad cum trece timpul. In fiecare clipa ma simt mai departe de tot. De momentele pierdute, de tot ce a fost si nu va mai fi la fel. Poate o sa ma crezi nebuna, dar mie deja imi e dor. Nu pot sa nu simt asta cand ma gandesc ca mai avem atat de putin timp inainte ca totul sa se schimbe. Stiu ca e inevitabil, dar nu vreau sa se intample asta. Nu vreau sa pun punct zilelor in care stiam ca esti acolo, indiferent de ora la care dadeam un semn de viata. Si stii de ce? Pentru ca prietenia este confortul inexprimabil de a te simţi în siguranţă cu o persoană, fără a trebui să-ţi cântăreşti gândurile, nici să-ţi măsori cuvintele si se bazeaza doar pe amintiri, voie buna, liniste si iubire... iar noi avem din plin de toate. Si nu vreau sa ramanem doar cu ce a fost.
Mai stii? Asa era la inceput. Eram copii, dar asta nu ne-a impiedicat sa legam ceva ce a crescut pe masura ce au trecut anii....

Acum am crescut, dar nu s-a schimbat nimic. De fapt, stim amandoi ca suntem aceeasi copii, chiar daca uneori vedem lucrurile in alta maniera. Nu stiu cum o sa faci, dar vreau sa imi promiti ca vom ramane asa. Ca vei fi mereu cel mai bun prieten al meu.

Tuesday, May 3, 2011

indrazneli...

Aceeasi poveste, cu aceleasi personaje. Tu, eu, undeva intr-o lume in care totul este potrivnic. Stii ca nu pot face asta, e prea mult pentru mine. Cand o sa pot pune punct? Cand o sa iti pot spune ca totul s-a terminat? Nici macar nu ma mai recunosc. Ciudat este, insa, ca tu o faci. Tu, cel caruia imi este atat de greu sa ii spun "nu". Cel care ma face sa uit de tot cu o singura imbratisare, un singur cuvant. Tu, cel care nu ma poate minti. Si totusi a incercat-o de atatea ori. Nu mai face aceeasi greseala si astazi. Te rog, nu apela la iluzii pentru a ma face sa vad ce nu e. Nu tu, nu cu mine. Stii ca e in zadar, ca e imposibil sa ascunzi ce vrei, ce cauti, ce astepti de la mine. Stii la fel de bine ca mine ca nu vom fi niciodata mai mult decat ce suntem astazi. Doi copii, imaturi, visatori, naivi. Ma uit la ce scriu si nu imi vine sa cred. Vorbesc cu atat de multa usurinta de "noi", desi stim amandoi ca e doar un cuvant pe hartie. Unde sunt clipele in care tanjeam dupa un semn? In care eram constienti de faptul ca nu conteaza altcineva in afara de noi doi? In fond, ce conteaza? Nimeni nu imi poate aduce inapoi timpul pierdut. Regretele nu isi au rostul, deciziile trecute nu pot fi schimbate. Insa, intotdeauna exista un "poate". Cum pot fi atat de ipocrita? cum pot afirma ca exista o posibilitate, oricat ar fi ea de mica, daca eu o anulez din start? Daca eu o inlocuiesc cu un "nu" categoric? In fine, ti-am zis ca nu ma mai recunosc. Sper doar ca tu o vei face. Mizez pe asta, nu ai idee cat de mult. Stiu ca in ziua in care tu te vei uita la mine si nu vei mai stii ce vezi, eu voi disparea.


      baby S.

Tuesday, March 29, 2011

Lacrimi... Amintiri... Iubire

Acum simti...
Lacrimi? Nu.
Zâmbete? Nici.
Amintiri? Poate.
Regrete? Întodeauna.
Iubire? Nu stiu.

Dar atunci erau...
Lacrimi? Multe.
Zâmbete? Da.
Amintiri? Întodeauna.
Regrete? Nu stiu.
Iubire? Mai multa ca niciodata.

Ce uremeaza? Nu stiu. Poate nimic. Poate asta a fost tot.
Tot? Da, tot. Toata iubirea, toata prietenia, toate amintirile...
Plângi? Nu. Cum sa plâng? Am plâns destul.
Râzi? Da. Adica am râs... ironic. Nu mai râd acum.
Ce ai de gând? Sa nu dorm. Am de gând sa stau treaza si sa ma uit pe geam si sa ascult muzica pâna dimineata... vreau sa uit tot.
Cum? Nu stiu. Ma gândesc ca daca vine primavara cu ploile ei si o sa stau sub picaturi sa simt cum... hm, iar aberez. Ok, lasa-ma. Habar n-am cum. E destul de greu.
Ce vrei sa uiti de fapt? Tot ce înseamna amintiri.
Crezi ca o sa poti? Nu. Stiu ca nu o sa pot... bine!?!
Daca ti-as cere sa-mi descrii starile pe care le-ai simtit ai putea? Ma torturezi sa stii... dar da, as putea.
Cum e sa iubesti? E greu. Adica n-am stiut daca iubesc sau doar vreau sa iubesc atunci când ar fi trebuit sa stiu. Dupa ce am pierdut, mi-am dat seama ca iubeam nebuneste. Si momentul în care mi-am dat seama a fost... un soc. Dar ma rog, vorbeam de iubire, de sentiment. Este cel mai frumos sentiment. Nu stiu cum sa spun acum pentru ca am cam uitat cum e.... din pacate. Dar îmi amintesc ca devii aiurit si nu mai stii pe unde calci si stai în pat ore întregi si te gândesti la "el" sau la "ea" si îti dai seama din când în când ca zâmbesti pâna la urechi pentru ca ti-ai amintit cine stie ce cuvânt frumos ti-a spus nu stiu când. Si apoi mai sunt momentele în care te gândesti cum ar fi sa "îl" sau sa "o" saruti. E cu adevarat placut... Adica totul e foarte simplu. Faci tot felul de nebunii si pretextul e simplu: "sunt îndragostit(a)."... nu ca n-ai fi.
Dar sa pierzi pe cineva cum e? Oribil. La început eu nu constientizam ca am pierdut. Si apoi... E dureros. Încerci sa faci tot felul de lucruri ca sa nu te uite respectivul sau respectiva. Si când te respinge, înnebunesti pâna ajungi sa plângi. Cert e ca în misiunea de "recuperare a persoanei iubite" nu e loc de orgoliu. Cine e în situatia asta si-si spune "da ce mai vrea sa mai fac... sa ma mai scuteasca.." ala pierde sigur. Mda. Dupa ce esti respins de câteva ori, ramâi un pic pe gânduri si te faci în toate felurile si îti spui ca n-ai stiut sa apreciezi ce aveai si asa mai departe... depresie totala. Dar daca ar fi sa mai trec prin asa ceva, stiu ce as face... as trece peste trucurile minore, as vorbi direct despre ce ma preseaza, ceea ce n-am facut înaine. Cazurile fericite sunt sa te vrea înapoi sau sa-ti spuna sa te mai chinui un pic. Când ti se spune clar ca nu mai ai ce face, ca ce faci, faci degeaba, ca sentimentele nu mai sunt reciproce... doare... dar e mai bine sa ti se spuna ca sa uiti, decât sa nu ti se spuna ca sa speri degeaba... eu le doresc celor care trec prin asta... succes si sa treaca cu bine peste asta... poate chiar vor reusi sa fie iertati.

Dar tu cum ai trecut peste asta? Suferind. E mult de suportat, asta e în principal sentimentul.. de tristete. Tin minte ca a fost un moment de sinceritate din partea mea si de respingere din partea lui. Dupa ce am vorbit, am zis de vreo 10 ori "gata" cu ochii închisi. Apoi am ascultat "freedom" si am dansat si m-am culcat ascultând muzica , pe care o ador si asta pentru ca mi-am propus sa nu plâng si am reusit. Dar urmatoarele doua saptamâni a fost tortura.... apoi încet încet mi-a trecut... ma obisnuisem cu ideea.

Tu... Ea... Voi...

Inca o dimineata in care te-ai trezit cu acelasi chip intiparit in minte. Inca o noapte in care ai visat un singur zambet, al ei. Nu stii de ce. Tot ceea ce poti constientiza este ca inca o simti langa tine. Dupa atat timp in care trecusei peste, au venit aceste ultime 3 zile in care nu ai putut sa te gandesti decat la ea. Credeai ca ti-ai reprimat toate sentimentele pe care le aveai. Ca totul a luat sfarsit in ziua in care ai pus punct. In care ai decis ca era prea complicat pentru tine sa treci peste toata invidia si rautatea altora. Stiai foarte bine ce simteai pentru ea, ca era singura persoana care te-a inteles intotdeauna. Si acum iti dai seama ca nimic nu a trecut. A fost de ajuns sa ii vezi doar o data surasul nevinovat si ai realizat ca inca o iubesti. Si astazi te-ai trezit cu regretul in suflet, cum faci de cateva zile incoace. De cum ai deschis ochii, nu ai fost in stare decat sa te dai jos din pat si sa pasesti usor spre fereastra, sa asculti picaturile de ploaie asternandu-se. Iti place sa crezi ca si ea face acelasi lucru. Ti-e dor de diminetile petrecute impreuna. Ti-e dor sa o vezi asa, intinsa in pat, acoperita doar pe jumatate de un asternut subtire, dar cu ochii plini de speranta, gandindu-se la ziua pe care ti-o va dedica. Ti-e dor sa te uiti la ea si sa vezi ca e fericita vazandu-te asa, doar cu pantalonii de pijama pe tine, total nearanjat, dar perfect in opinia ei. Acum, nu mai ai nimic din toate acestea. Te simti pustiit, secatuit de vise. Ai da orice sa fie totul ca la inceput, acum stii. Vrei sa fie nou a ta, sa o protejezi si sa o adori. Sa o simti tremurand de fericire la fiecare sarut, la fiecare mangaiere. Vrei sa stii ca nimic nu poate sta intre voi. Sa ii spui tot ce simti, ca regreti, ca trebuia sa ai curajul sa continui fara sa iti pese de ce vor zice altii. Esti dispus sa faci tot ce tine de tine ca sa o aduci inapoi. Si asta vei face.

Monday, March 28, 2011

Crampei de gand

E acolo. Cum a fost si pana acum. Asteapta. Ce asteapta, nu mai are rost sa se intrebe, stie deja. Pe tine. Asa cum o face de ceva timp incoace. Cum s-a intamplat? I se pare atat de ciudat. Nu isi poate da seama cand a fost acel moment in care ai devenit mai mult decat un simplu prieten. De fapt, daca sta putin si se gandeste, realizeaza ca nu era un lucru chiar atat de greu. Tu ai fost cel care a ajutat-o sa treaca peste toate. Tu stii tot ce se intampla in sufletul ei, sau, mai bine spus, stiai, caci de sentimentele care o macina acum incet nu ti-ai dat seama. Inainte, aduceai o bucurie nevinovata in viata ei, ai vazut ce era mai bun in ea si ai ajutat-o sa se descopere. Ai indemnat-o atunci cand simtea ca nu mai putea si tot tu i-ai dat aripi sa zboare cand era la pamant. Erati un tot unitar. Va completati. Erati cei mai buni prieteni. Pana in sufletul ei au aparut aceste sentimente. Fara sa vrea, s-a indepartat de tine. O doare acest lucru, tu faceai lumea ei mult mai buna, dar acum simte ca nu te mai merita. Ca nu mai are dreptul sa fie doar prietena ta. Ar da orice sa poata pastra ceea ce v-a unit de la inceput, dar ii e frica. Teama ca intr-o zi te va vedea cu altcineva o face sa se mentina la distanta. Sa distruga treptat tot ce ati cladit in ultimii ani. Stie ca e puternica, dar ceea ce simte e mai mult decat poate indura. Nu poate lupta cu tine. Esti prea important pentru ea. Cu greu, decide sa isi ascunda dragostea pe care ti-o poarta undeva, intr-un colt indepartat al sufletului si sa continue cu prietenia pe care o pretuieste. Va aparea in fata ta ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Ca si cum ultimele zile ar fi fost doar in imaginatia ei. Doar proiectia ipotetica a unor ganduri purtate de vant. Stie ca a facut alegerea corecta, stie ca te vrea langa ea ca si pana acum. Vrea sa fii in continuare persoana care ii sterge toate nemultumirile cu un zambet. Vrea sa fii tu, sa fiti voi. Va fi mereu prizoniera unor sentimente fara viitor, dar, cu toate ca le-a lasat la o parte deocamdata, ele nu vor inceta niciodata sa existe si sa creasca in sufletul ei.

Saturday, March 26, 2011

A fost...

De ce? De ce ai intepat-o in inima si ai umplut-o cu un venin atat de dulce? De ce iti simte respiratia gonind prin venele ei? Stii, am vazut-o si eu... Mereu cu acelasi zambet inocent, mascandu-si sentimentele. Insa e un element care o tradeaza, ochii. Ei nu pot spune minciuni, ei nu pot oglindi decat adevarate trairi, pure ganduri, fara ascunzisuri. Si acum? De ce pretinzi o grija care nu isi are rostul? De ce o aduci incet, incet pe piedestalul de pe care ai azvarlit-o atat de brusc, fara sa te gandesti cat de greu ii va fi sa se ridice? Poate tu nu realizezi, dar lucrurile astea nu ii fac decat mai mult rau. Stie prea bine ca nu sunt decat iluzii perdute, dar ii e dor... De tot ceea ce a fost odata. Se agata de aparente, ramane doar cu gandurile. Traieste in trecut, hranindu-se cu amintiri, dar nu ii pasa, caci acolo esti tu. Acel "tu" care a invatat-o sa nu regrete, care a ocrotit-o si care a facut-o sa fie ea insasi. Acel "tu" pe care l-a iubit si care a distrus-o. Ma uit la ea si vad ca e constienta de faptul ca nu ar trebui sa se mai gandeasca la tine. Ai facut-o sa te urasca, dar ea nu poate simti ceva atat de dur. Nu pentru tine. Stie ca timpul nu vindeca ranile, ci doar le cicatrizeaza, dar prefera sa se amgeasca cu gandul ca va fi bine intr-o zi. Nu stie cand va fi acea zi. De un singur lucru e sigura, ca tu nu vei disparea complet din inima ei niciodata. Vei fi mereu cel care, la un moment dat, ai fost lumea ei, ai fost aerul pe care l-a respirat. Te-a iubit. Te-a crezut. Te-a iertat. Din secunda in care ai plecat si ai lasat-o acolo, pe aceeasi banca, in acelasi parc in care a inceput totul.

Sunday, March 13, 2011

Un vers.. de ajuns

De mult nu m-a mai facut un vers sa ma cutremur toata... de mult nu am mai simtit emotie cittind o poezie, mai ales in fata calculatorului... de mult nu mi-am mai amintit de ceea ce eram... a trecut ceva timp de cand nu m-a mai influentat atat de mult un prim vers... dar totul s-a schimbat acum cateva zile.. cand am descoperit cateva versuri in care ma regaseam... o sa vi le impartasesc si voua...

Ana Blandiana - "Dans in ploaie"

Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze de la tâmple până la glezne,
Iubiţii mei, priviţi dansul acesta nou, nou, nou,
Noaptea-şi ascunde ca pe-o patimă vântul în bezne,
Dansului meu i-e vântul ecou.

De frânghiile ploii mă caţăr, mă leg, mă apuc
Să fac legătura-ntre voi şi-ntre stele.
Ştiu, voi iubiţi părul meu grav şi năuc,
Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele.

Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt
Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe -
Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ,
Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe!

Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze şi destrame-mă vântul,
lubiţi-mi liberul dans fluturat peste voi -
Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul,
Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi!

Monday, February 14, 2011

Dezvaluiri

O privesti, ii zambesti si nu iti mai trebuie nimic. Stii ca e a ta. Ca la tine in brate adoarme in fiecare seara. Si totusi, ai momente ca asta in care stai si te gandesti. Nu stii de ce te-a ales tocmai pe tine. Nu o meritai, dar a avut incredere in tine. A vazut mai mult decat masca pe care o aratai tuturor. Nu stii cum a facut-o, dar nu regreti nimic. Adori sa o vezi cum isi asterne gandurile pe foaie. O incurajezi, o ajuti, si tot tu esti acolo langa ea atunci cand simte ca nu poate continua. Scrie asa cum traieste. Anihiland orice drept plictiselii celor din jur. O citesti cu nesatul de a ajunge la cuvantul urmator, asa cum nu-ti poti lua ochii de la ea atat timp cat se lasa cuprinsa de raza ta vizuala. Fiecare poveste a ei te insingureaza dupa ce se termina si te face hamesit de urmatoarea. 

Vezi fiecare cuvant scris ca pe un autoportret al ei, scris cu sinceritate si extrem de asumat - pentru ca ea nu numai ca are opinii, dar le si expune fara nicio teama, fara pic de menajamente, nici fata de ea, si nici fata de subiectii sau faptele despre care scrie. Te invita in lumea ei, care, controversata sau nu, este una aparte, fascinanta, la care privesti cu rasuflarea taiata pentru ca nu stii niciodata ce va fi... next.


Ti se pare incredibil ca te poti bucura in fiecare secunda a ta de ea, de tot ce va inconjoara. Ti-a luat mult timp sa recunosti, dar o iubesti. Mai mult decat credeai vreodata ca o vei face.

Cu ochii inchisi

"Stii ca asta nu se poate", ii spuse el pentru a mia oara. "De ce?" intreba ea fara niciun pic de teama in voce. Nu era prima oara cand purtau aceasta discutie, dar voia sa fie ultima. Sa afle un raspuns concret. Ceva mai mult decat "poate". Voia un motiv, il cauta neincetat de o luna. Devenise deja o obsesie. Era chiar atat de greu de inteles ca pentru ea nu contau diferentele dintre ei? Ca putea trece peste toate? Acum nu ii mai ramasese decat lui sa faca pasul asta. Sa ii spuna ca totul va fi bine intre ei. Ca nu va mai ezita. Insa ceva nu era bine. Trecuse prea mult timp. Indoielile incepeau sa incolteasca in mintea ei. Luptase destul, dar nu voia sa se dea batuta, nu acum. O ultima incercare. Si-a dat seama ca nu mai putea sa continue asa. Avea nevoie de un raspuns. Nu mai avea puterea necesara sa lase lucrurile sa fie asa. Stia ca nu mai avea nimic de pierdut si a decis sa joace totul pe o singura carte. S-a apropiat de el incet, i-a cuprins fata in maini si l-a rugat: "Uite-te in ochii mei si spune-mi ca nu simti nimic pentru mine! De atat am nevoie, doar cateva cuvinte si apoi voi pleca.". Dupa aceasta marturisire, el s-a indepartat putin de ea, intorcandu-se cu spatele. Ea nu stia ce sa mai creada. Oare asta fusese raspunsul lui? Asa sa se termine totul? Nu stia. A decis sa ramana. Voia sa il auda spunandu-i sa plece. Dupa cateva secunde, el s-a intors la ea, s-a uitat in ochii ei, asa cum ii ceruse, spunandu-i: "Stii ca nu pot face asta. Nu pot sa te las sa pleci. Nu acum, dupa toate prin care am trecut. Mi-a luat mult timp, prea mult timp, dar acum stiu." A vrut sa mai spuna ceva, dar nu putea. Mai incercase asta si acasa de cateva ori, in fata oglinzii, dar si acolo o spunea printre dinti. Ii era prea greu sa isi exprime sentimentele. Nu invatase niciodata sa faca asta. A preferat, in schimb, sa inchida ochii si sa o imbratiseze. Poate asa ea isi va da seama de ceea ce el nu putea sa zica. Poate va reusi sa ii citeasca inima. A avut dreptate. Ea stia deja lucrurile astea. Inainte ca el sa isi dea seama de ele. S-a apropiat de urechea lui si i-a soptit doar doua cuvinte, dar care erau de ajuns: "Si eu." Nu era nevoie de mai mult. El a inteles si din acea secunda nu i-a mai dat drumul.

Thursday, February 10, 2011

that's why :D

Cu ceva timp inainte ca acest blog sa prinda contur, cand imi scriam gandurile si ideile traznite pe hartie, am intalnit o persoana care m-a intrebat de ce nu scriu totul la persoana I. Mi-a luat ceva timp, dar acum cred ca am gasit raspunsul. Pentru ca nu vreau ca tot ce scriu sa fie interpretat ca si cum ar fi experiente proprii. Nu trebuie sa fiu si eu intr-o dispozitie proasta daca vreau sa scriu despre ceva trist. Stiu ca daca as face asta as ajunge in punctul in care ar trebui sa stau sa dau explicatii tuturor. Sa le spun ca pur si simplu asta am vrut eu sa scriu, nu e obligatoriu sa ma si aflu in situatia descrisa. Poate ca asa mi-a dictat inspiratia in acel moment. E de ajuns sa gasesc un vers, chiar si cateva cuvinte, care sa ma faca sa scriu, sa creez ceva, iar asta nu tine cont de "mood-ul" meu. Ironia e ca desi sunt genul de persoana care nu se ghideaza dupa parerile celorlalti, in privinta asta, pana acum, asa am facut. Dar gata! Nu mai vreau sa stau sa ma gandesc ce ar zice altii. Vreau sa fiu eu. Sa zambesc atunci cand simt nevoia si sa fiu trista daca asa voi putea reveni la starea mea initiala de nebunie. Sa plang, sa rad, sa ma bucur de tot.

Wednesday, February 9, 2011

Amintiri din clipe fericite...

De curand am gasit niste poze mai vechi cu mine, alaturi de o persoana care mi-a fost foarte draga mie la un moment dat. Spun ca mi-a fost pentru ca in ultimii doi ani am inceput sa ne indepartam. De ce? Nu stiu. Probabil nu o sa gasesc niciodata raspunsul la aceasta intrebare. Doar ca nu ma asteptam ca niste simple imagini sa imi trezeasca atatea amintiri placute. Sincer, mi-a fost greu sa stiu ca acele clipe nu vor mai reveni si ca nu voi mai putea avea alaturi aceea persoana, cel putin nu asa cum a fost odata. Le-am acordat cateva minute gandurilor sa zboare si am incercat sa gasesc un motiv care sa ma faca sa inteleg de ce sau cand am renuntat la o prietenie atat de frumoasa. A fost in zadar. Nu credeam niciodata ca o sa ma doara atat de tare chestia asta. Dar o face. Stiu ca m-am schimbat. Dar nu sunt singura. Era inevitabil, doar ca nu stiam ca va avea consecintele astea. Nu voiam sa cred ca atatia ani plini de fericire, nebunii si clipe magice ar putea disparea complet in cateva luni. Cel mai ciudat mi se pare ca din toti, tocmai tu ai disparut din peisaj. Orele pe care ni le petreceam vorbind s-au transformat intr-un simplu "Buna" aruncat din obisnuinta. Unde sunt copilele de altadata care isi spuneau ca vor fi mereu cele mai bune prietene? Unde sunt fetele alea naive care radeau mereu la cele mai banale lucruri, dar care erau fericite? In niciun caz undeva in lumea reala, ci doar in poze. Poze pe care le privesc din cand in cand si le voi privi de acum inainte, mereu cu aceeasi intrebare pe buze: "De ce?". O intrebare fara raspuns. 
Vreau sa te intreb ceva: e normal sa imi fie dor de tine? Sa fie momente in care sa vreau sa reinvie acele zile in care nu existau secrete intre noi? Sa simt nevoia sa alerg la tine pentru un sfat sau pur si simplu un cuvant de incurajare? Eu cred ca da. Ai insemnat mult pentru mine. Si o vei face si de acum inainte, indiferent de ceea de este sau ce va fi. Orice s-ar intampla ai fost cea mai buna prietena a mea, iar asta nu am cum si nici nu vreau sa o uit. Am incredere ca poate va vezi si ziua in care ne vom spune mai mult decat "Salut", ne vom spune "Bine ai revenit in viata mea!"

Monday, January 31, 2011

O incercare

     Astazi va fi altfel. Asta a fost primul ei gand atunci cand s-a trezit de dimineata. Si-a spus ca azi nu ii va mai fi teama de nimic. Nu se va mai ascunde in spatele aparentelor. Va fi doar ea. Si asta va fi de ajuns. Nu va ezita sa spuna ceea ce gandeste, ce vrea, ce simte. Asa a decurs o buna parte din ziua ei. Fara ocolisuri, fara indoieli. Pana s-a intalnit cu el. Un singur telefon a fost suficient sa o faca sa se uite inapoi. Totusi, si-a spus ca e o fata puternica. Stia asta. Acum nu mai trebuia decat sa o demonstreze. A decis ca astazi ii va spune tot ce ii trece prin gand. Tot ce nu i-a putut spune pana acum. S-a uitat adanc in ochii lui si si-a inceput monologul, un monolog al sentimentelor: "Mi-e frica. Nu suport gandul ca ai putea sa ma consideri un copil naiv, care nu gandeste. Dintre toate lucrurile care sunt intre noi, teama aceasta apare cel mai des in inima si in mintea mea. Stiu ca dau impresia ca nu acord importanta necesara lucrurilor, dar nu este asa. Pur si simplu am trecut prin multe intr-un timp prea scurt si toate acestea m-au facut sa ma schimb, sa ma ascund in spatele unei masti. Masca unui copil arogant, visator, care nu vede decat partea plina a paharului. Dar asta nu sunt eu. Am trecut prin dezamagiri care m-au facut mai puternica, dar, in acelasi timp, mai nepasatoare, mai rece. Vreau sa stii de ce am ajuns asa, nu sa tragi concluzii pripite. Am intalnit invidia, interesul si instrainarea si toate m-au calit, aducandu-ma treptat la ceea ce ai in fata ta. La noul "eu". Recunosc ca nu stiu daca acum fac ce trebuie, dar nu ma mai gandesc de doua ori inainte. Vreau sa iti demonstrez ca nu ti-ai irosit timpul ascultand ce am avut de spus. Am decis sa las la o parte, macar pentru o clipa, rationalitatea. M-ai invatat ca uneori e bine sa actionezi fara sa intorci problema pe toate partile. Doar sa faci ce crezi tu ca e bine, sa urmezi un impuls de moment, care iti poate schimba radical modul in care ai vazut si ai abordat viata pana atunci si voi face asta mai des de acum inainte. Poate ca voi reusi sa scap de temeri si de neincrederea pe care o am in oameni. Nu am nicio certitudine, doar idei si dorinta de a le pune in practica."

Friday, January 28, 2011

From now on...

Ploaie, frig... intr-un parc la cativa pasi unul de altul, se afla ei. Amandoi cu lacrimi in ochi si cu regrete in suflet. E greu, el nu mai poate trece si peste aceasta tradare. Inima lui nu mai poate suporta sa fie calcata in picioare, nu din nou. Incet, ea se apropie de el. Nu isi gaseste cuvintele, buzele i se deschid incet, dar fara a produce niciun sunet. Nu mai poate schimba nimic, stie ca s-a terminat. E in zadar sa rosteasca acelasi "Imi pare rau", devenise deja cliseu. Tematoare, incearca sa ii dea mainile la o parte de pe fata inlacrimata. Simtind atingerea ei, el se da in spate, respingand-o. Stie ca nu mai are rost sa ii spuna cat il iubeste, in ecuatia lor, iubirea a devenit o necunoscuta. Nu mai poate readuce la realitate momentele in care tot ce era intre ei putea fi caracterizat printr-un singur cuvant, fericire. Acum, nu a mai ramas decat un vis. Un vis a ceea ce ar fi putut fi. Nu mai conteaza nimic, pentru ca stie ca a stricat totul. Nu trebuia sa se lase purtata de acel sentiment aparent. Si totusi, a facut-o. Si a sperat ca el nu o sa afle. Acum isi da seama ca era inevitabil. Stie ca nu mai avea rost sa ii spuna toate acele minciuni. El deja stia adevarul. Chiar de la cel care a fost langa ea in acea seara asa cum era el in fiecare zi. Degeaba a incercat sa nege tot cand el a sunat-o plangand si rugand-o insistent sa ii spuna ca nu e adevarat nimic din ce a auzit. Ezitarea ei a facut-o sa confirme si sa ii indeparteze lui orice urma de speranta dupa care tanjea. Nimic nu mai poate fi ca la inceput. De acum fiecare va avea drumul lui, drumuri cu un singur sens, care nu se vor intersecta.

What if?

Ce as face daca as putea da timpul inapoi? Probabil nu as schimba aproape nimic. Doar unele atitudini. As alege ca in unele momente sa imi urmez inima, nu pe cei din jur. As face greseli, caci ar fi ale mele. As inceta sa ma mai gandesc atat de mult la consecinte. Nu as mai fi atat de rationala. M-as bucura mai mult de lucrurile marunte si nu m-as gandi ca totul se opreste daca eu imi acord putin timp doar mie. Mi-as spune mai des ca e in regula sa am momentele mele in care sa nu imi pese de ceilalti. As fi mai increzatoare cu mine insami atunci cand e vorba de o decizie importanta si nu mi-ar mai fi teama de ceea ce ar putea crede altii. As face mult mai multe, dar fara sa schimb nimic important.

De fapt, nu as face nimic, pentru ca e imposibil. Nu pot da timpul inapoi. Si nici nu voi putea vreodata. Dar nu ma impiedica nimic sa visez. Si o voi face in continuare. Caci asta sunt eu. Si nu am de gand sa ma schimb pentru nimeni si pentru nimic.

Tuesday, January 25, 2011

Give it all away!

She realised that this was one of those days when all she could think about was him. So she decided to write him an e-mail and to tell more than simple words, to tell her thoughts. And she started:

"Hi dear,"


But she just couldn't find the right words. She tried again with other words, something more direct. Without any introduction, just feelings written on a piece of paper:

"And now what? What should I do? I know that it's over but if everything had come to an end why do I still feel you around me? Why is it so hard for me to forget all those times you told me that I'll be ok? I can't do it anymore. I can't show this fake smile. I fell broke inside but I won't admit, I just want to go somewhere to be alone. You are so present in my mind that I can almost feel your hand around my shoulders, protecting me. You took the decision in such a hurry. Have you ever thought what you left behind? You didn't, I know it. Or maybe you didn't cared. I remember that you always said to me "Don't look back!" Is that what you did? And if the answer is "yes" then why do I still need you so much? Why I can't stop thinking about what we could have been? You taught me to love you, now teach me to forget you or to hate you. I don't care. Anything is better than this"

She read it again and then she sent it to the correct address. After just a few minutes she received a reply. Just a few words, but they were enough: "This is our farewell!"

Friday, January 21, 2011

A brighter day

Astazi, mai mult ca oricand, simt ca pot zambi. E ca si cum soarele, care era timid la inceput, devine cu fiecare secunda mai puternic, imprastiind norii care s-au strans in jurul meu in ultimele zile. Ziua asta, insa, e diferita. Nu mai e nimic care sa ma impiedice sa fiu din nou eu. Acelasi copil imatur, care se bucura in fiecare moment de cele mai banale lucruri. Caruia nu-i pasa de rautatea evidenta care pluteste, nici de parerile celor care vorbesc fara sa stie. Un copil care atunci cand ii face pe ceilalti sa zambeasca nu ii mai trebuie nimic, are totul .Ii sunt de ajuns surasurile prietenilor. Asa a fost azi. O zi care mi-a sters din minte toate intamplarile neplacute din ultimul timp prin lucrurile marunte, dar cu o insemnatate mare, care au avut loc. Nu stiu de ce. Pur si simplu astazi am decis. Nu vreau sa ma mai las coplesita de ganduri, de amintiri. Astazi sunt fericita. Cu ce am, cu ceea ce sunt!
Powered by Blogger.