Tuesday, September 8, 2015

Cautand raspunsuri sau ce ramane de facut atunci cand pasim zambind

"El: Cu tine as mai merge inca o statie. Ea: Cu tine as merge pana la capat."

Le-am citit de curand si mi s-au parut doua propozitii foarte bine plasate. Doua propozitii simple care, insa, iti dau foarte mult de gandit. Am realizat ca nu putem sustine si nu putem avea pretentia la egalitate in dragoste atata timp cat noi, femeile si barbatii, fiinte rationale, suntem atat de diferiti. Nu putem cere celui/celei de langa noi sa simta aceleasi emotii si aceiasi fiori ce ne strabat noua mintile si sufletele, daca nevoile ne sunt uneori diametral opuse. Din pacate, nu toti suntem in stare sa ne dam seama de acest lucru si astfel ajungem sa credem ca cei/cele care ne sunt alaturi nu impartasesc ideea de sentiment care ne face sa tresarim.

Este in natura noastra, a personajelor feminine din aceasta poveste, sa ne dorim totul. La noi, dragostea isi gaseste, intr-o oarecare masura, sinonim in cuvantul "lacomie". Vrem ca "El" sa fie alaturi de noi cu trupul, cu sufletul, cu mintea. De cele mai multe ori, avem nevoie sa stim toate ideile si toate cotloanele ascunse ale gandirii lui. Ceea ce pentru barbati se dovedeste a fi, aproape intotdeauna, un gest incredibil de suparator si perceput ca o maniera obsedanta de control total - lucru departe de adevar. Fiind obisnuite cu un anumit grad de deschidere sufleteasca in discutiile cu alte personaje asemenea noua, se intampla sa uitam ca voi, barbatii, nu sunteti la fel. Si astfel, sa cerem mult mai mult decat ni se poate oferi.

Barbatii insa... Daca ar fi fost doar ceea ce cred eu si doar dupa cum vad eu lucrurile as fi spus ca ei tind sa fie mai rationali in astfel de privinte. Doar ca treaba nu trebuie sa fie neaparat in modul in care o percep eu. Asa ca am ales sa ma documentez putin. Si sa il intreb pe El ce parere are. Singura problema cu solutia asta este ca nu ma asteptam ca eu sa raman cu mintea atat de intortocheata dupa raspunsul lui. Credeam ca totul e mult mai simplu si ca noi suntem cele care alegem sa ne complicam. Am aflat, insa, ca exista unele privinte in care diferentele poate nu sunt chiar atat de mari. Am raspunsuri acum, dar si noi intrebari. Oare, daca un barbat poate vorbi atat de acid despre "specia" lui, nu inseamna ca unele lucruri considerate mituri sau clisee au, de fapt, la baza, un adevar? Mi-a zis clar ca rationalitatea nu are niciun aport in toata treaba asta, in mare parte pentru ca, in majoritatea cazurilor, barbatii lasa corpul si hormonii sa gandeasca pentru ei in locul creierului.

Ca intotdeauna, adevarul se gaseste undeva la jumatatea drumului. Undeva unde, din pacate, nimeni nu poate ajunge singur. Presupun, insa, ca e vorba si de ceea ce ne dorim. Tind sa cred ca avea dreptate si ca in dragostea "adolescentina", atunci cand nu iti pasa prea mult de lucrurile la care renunti pentru persoana respectiva, se poate spune ca ratiunea nu isi are locul. Despre dragostea putin mai matura, insa, nu stiu ce sa zic. Continui sa aud din ce in ce mai des in discutiile despre razboiul sexelor o anumita formulare. "Care este definitia idealului atunci cand se vorbeste despre partener?". Aparent, toata lumea isi da cu parerea in privinta aceasta, dar niciodata nu ajunge nimeni la niciun acord. Ceea ce este de inteles, pentru ca fiecare are propriile idei si propriile linii cu care isi schiteaza "idealul". M-a pus putin pe ganduri toata treaba asta, asa ca am incercat sa o analizez din pozitia "naratorului". Am stat deoparte si am ascultat cum cei din jurul meu isi expuneau versiunile partenerului perfect de viata. Inteligenta, aspect fizic, caracter. Doar cateva din criteriile potrivit carora imaginile din mintea oamenilor prind contur. Nu am putut sa nu raman cu un mare semn de intrebare, insa. Nu este cumva ceea ce ne face sa fim atat de pretentiosi si ceea ce ne creeaza o stare continua de nemultumire exact acest cuvant? IDEAL. Atat de nevinovat in aparenta si, cu toate acestea, atat de taios si de capabil sa ne schimbe total cursul vietii. Alergam ani intregi dupa ceva ce credem ca meritam, dupa "ceva mai bun", fara sa ne da seama ca inlaturam astfel ceea ce ne este necesar. Vine un moment in viata fiecaruia in care ne dam seama ca in goana dupa ceea ce consideram a fi un pas inainte, nu am facut decat sa lasam in urma acel "cel mai" pe care l-am cautat cu atat de multa ardoare. De ce sa ajungem in punctul in care sa lasam regretele sa apara si sa nu alegem sa renuntam la a mai cauta idealul? Nu ar fi totul mult mai simplu asa?

A trecut destul de mult timp de cand am inceput sa scriu aici, s-au schimbat lucrurile... considerabil as putea spune daca raportez totul la mine si la starea mea de spirit. E un nou "EL" langa mine. Parerile, insa, am ales sa mi le pastrez. Vad lucrurile la fel ca acum cateva luni cand cautam raspunsul la intrebarile de mai sus. Suntem diferiti. Probabil asta ne si face sa cautam pe cineva ale carui diferenta sa se impleteasca perfect cu ale noastre. De gasit, insa, nu putem fi niciodata siguri ca am facut-o. Ne ramane doar sa acceptam binele cand ni se ofera si sa incercam din rasputeri sa raspundem la fel. La urma urmei, riscul nu pare a fi o posibilitate atat de demna de evitat.

0 comments:

Post a Comment

Powered by Blogger.