lost in the echo

Simt... Simt atat de multe lucruri deodata incat nu pot sa fac un pas in spate, sa le privesc pe toate si sa le cataloghez. Nu am mai scris de ceva vreme. Cel putin, nu asa cum as fi vrut sa o fac. Nu atat cat am simtit nevoia sa o fac. Sunt din nou in locul in care nu imi mai gasesc cuvintele. Nu stiu daca e de bine sau de rau asta... Poate doar sunt prea multe si prea intortocheate ca sa le pot asterne in niste fraze oarecum logice. Am nevoie de clipele ca asta in care sa ma asez in fata laptop-ului si sa las gandurile sa o ia la goana. Vreau sa ma eliberez pentru ca daca nu o fac asa, scriind, atunci o sa ajung din nou in momentul in care lacrimile vor incepe sa imi inunde chipul. Nu imi doresc sa fiu acolo desi a trecut din nou o buna perioada de timp de cand nu am mai plans. As vrea sa incep de undeva, dar nu sunt sigura unde ar trebui sa fie punctul acela de pornire. Sunt relativ bine in ultimul timp. Am reusit sa imi gasesc o zona in care sa pot fii atat linistita, cat si sa imi permit sa ies din tipare atunci cand imi doresc asta. Si, cu toate astea, tot reusesti Tu sa ma scoti din minti, desi o faci cu lucruri care par total neinsemnate. Ei bine, nu sunt asa. Nu cand e vorba de tine. Nimic nu e lipsit de importanta atunci cand raportez la tine. Poate doar eu. Iar am facut prostia sa ma pun pe locul doi. Nu imi place asta, trebuie sa fac cumva sa-mi schimb perceptiile. Nu vreau sa te indepartez, chiar nu imi doresc asta, doar ca ceva ceva trebuie sa fie diferit. Teoretic ar fi ca eu sa invat din greselile pe care le fac si sa am mai multa grija la pasii pe care ii fac. Practic, insa, se pare ca nu e chiar asa. Imi dau seama ca nu am un mod bun de a actiona, dar m-ai facut sa las la o parte ratiunea. Si, in majoritatea timpului, asta nu ma deranjeaza. Doar ca sunt momente ca acum cand totul pare lipsit de sens. Nu vreau sa ma mai lupt cu starile astea de nervozitate si cu dispozitia ta schimbatoare. Sau, cel putin, nu vreau sa o mai las sa ma afecteze asa cum o face acum. Este de ajuns ca ti-am oferit pe tava posibilitatea de a sti ca sunt vulnerabila in fata ta. Nu mi-as dori sa iti arat si ca esti capabil sa imi aduci sau sa imi alungi zambetul cel adevarat, caci pe cel de imprumut stiu prea bine sa il manevrez. Nu pot sa promit ca nu voi face nimic. Nu stiu daca voi putea sa iau masuri asa drastice prea curand, dar vreau totusi sa cred ca voi face macar cate un pas micut spre a le face posibile.


Iar mi-am pierdut toata siguranta de sine. Nici macar nu stiu daca vor fi de ajuns cuvintele asternute aici sau voi recurge la alte lucruri care m-ar putea ajuta. E ciudat, ma simt de parca as pluti, undeva, in mijlocul unui ocean si nu intrezaresc nicio urma de pamant nicaieri. Sunt pierduta. Din nou. Ce e cel mai rau, insa, este ca numai eu stiu asta. Numai eu am idee de toate gandurile mai mult sau mai putin intunecate care imi alearga necontenit prin minte. In fata tuturor celorlalti, reusesc chiar foarte bine sa imi pastrez masca si sa o afisez cu atat de multa incredere, incat ajung uneori sa ma sperii chiar si pe mine. As vrea sa am puterea sa recunosc ca nu imi e bine. Sa spun cuiva ca pur si simplu nu stiu cum sa mai fac pasul acela inainte si ca am nevoie de o mana care sa ma ghideze. De un umar de care sa ma pot sprijini in momente de genul asta. Am fugit prea mult timp de partea aceasta a mea si acum a devenit mai puternica decat ma asteptam. Si-a croit drum pe nevazute spre mine si m-a prins in ghearele ei. Ma tine prea strans pentru a putea scapa, Asa ca ma intreb, oare ce e de facut? Ar fi mai usor sa o las sa ma inconjoare? Sa ii permit sa ma cuprinda si sa ma las prada ei? Sau sa lupt? Stiu ce as alege in mod normal, dar acum... acum e altceva. Am obosit. Am obosit sa fiu intr-o cursa continua cu mine insami. Am obosit sa trec prin aceleasi stari si sa simt aceleasi cutite infipte in inima de fiecare data. Vreau sa respir libera macar pentru o scurta perioada. Fara sa ma uit inapoi si sa ma gandesc ca va veni clipa in care voi cadea.


Nervi, lacrimi, senzatie de neputinta. Ai zice ca dupa atat de mult timp in care le-am pastrat langa mine in suflet, ar fi trebui sa devin imuna la ele. Ei bine... nu e asa. Pentru ca de fiecare data se schimba cate ceva. Si astfel reusesc sa ma ia prin surprindere mereu. As incerca, ca, macar o singura data, sa ma las sa cad. Sa cad, fara sa ma gandesc la ce ma asteapta jos, fara sa imi imaginez momentul impactului si intensitatea lui. Stiu ca ar fi rau. Poste chiar irecuperabil. Doar ca nu am de unde sa stiu cat de rau poate fi exact. Asta e ceea ce imi alimenteaza curiozitatea. Voi mai putea oare sa ma ridic? Si, ce e cel mai important, oare cat de tare ma va afecta asta pe termen lung? Cum voi mai fi in momentul in care voi decide ca am stat destul rupta de realitate? Asta e ceea ce ma face sa continui si sa fac un efort pentru a-mi pastra viu instinctul de conservare, Mi-e teama de mine, asta e purul adevar. Ma gandesc cu groaza ca as putea sa ma obisnuiesc cu ideea de a fi acolo jos si ca m-as complace in situatia respectiva. Asta nu am de gand sa o accept. Asa ca imi e mai usor ca nici macar sa nu incerc. Prefer sa trag cu dintii de mine, sa ma lupt chiar si cu ultimele puteri ramase si sa nu imi pese de durere, de sangele varsat sau partile din mine pe care le pierd pe drum, Nu am alta alternativa decat mersul inainte. Nu imi permit sa imi cobor privirea catre pamant. In definitv, trebuie sa fiu puternica pentru mine. Nu ii pasa nimanui daca nu fac asta pentru ca nimeni nu stie iadul in care imi duc eu propriile lupte.