nothing.

Dor... Oare de cand n-am mai spus sau, mai bine zis, n-am mai simtit nevoia sa urlu "mi-e dor sa..."? Pare perfectiunea intruchipata, dar nu e asa. Am uitat de dor. Si nu am nimic de castigat din treaba asta. Pentru ca a uita de dor a insemnat pentru mine sa uit si de ceea ce voiam. Am uitat de asteptari, am uitat de sperante. E adevarat ce se spune, daca nu ai asteptari, nu te lovesti nici de dezamagiri. Doar ca... Daca nu astepti nimic, atunci ce te mai poate face sa te cutremuri? Ce iti mai poate aduce fiori si zambete? Presupun ca asta e partea rea a partii bune. Si totusi, oare cum ar fi acum sa simt dorul? Si mai ales, de ce simt nevoia unui suspin? Nu ar trebui sa fie asa. Ar trebui sa ma bucur ca nu imi mai incarc sufletul si cu acest sentiment. Nu reusesc, insa, sa fac asta. Nu reusesc decat sa ma complac intr-o stare de indiferenta totala. Cu toate acestea, nu imi e de ajuns. Astazi nu mai vreau asta. Vorba cantecului, "dor sa-ti fie dor". Cu asta ma lupt acum. De aceea am ales scrisul. Reusea mereu sa ma faca sa simt ceva. O persoana draga mi-a spus acum ceva timp, cand a citit cateva din randurile mele, ca eu scriu ca sa transmit sentimente. Ei bine, daca este intr-adevar asa, atunci astazi vreau sa fac asta si pentru mine. Vreau sa recitesc ce am asternut aici si sa pot spune ca am spart zidurile si ca am revenit la realitate. Nu pot sa nu ma intreb totusi, cu o oarecare senzatie de teama, daca asta e realitatea mea? Daca nu mai am la ce sa ma intorc? Raman in lumea asta de acum inainte? Oare aici este cu adevarat locul meu? Recunosc, nu am raspunsul la intrebarile astea. Adevarul este ca nici macar nu sunt sigura ca vreau sa il aflu. Caci daca ar fi unul afirmativ nu stiu cum as reactiona. Poate atunci as putea sa obtin ce vreau. Poate atunci mi-ar fi dor, stiind ca nu mai e nimic din trecut la care sa revin. Imi pastrez, totusi, o urma de optimism - nu stiu de unde gasesc intotdeauna puterea sa fac asta - si imi spun mie insami ca nu e totul terminat si ca va veni si ziua in care se va schimba ceva. In definitiv, cine as mai fi fara asta? Ce ar mai ramane?






Ma intorc totusi la ideea cu care am inceput. Mi-ar fi dor. Sincer, chiar mi-ar fi. Dar de ce sa imi fie? Ce as putea gasi in trecut de care nu am facut inca tot posibilul sa ma agat? Tot ce imi vine in minte este imaginea vechiului eu. De asta merita sa imi fie dor. De inocenta si de naivitatea pe care le aveam odata. Atunci cand am inceput drumul asta. Poate mi-ar fi dor de copilul acela care nu stia mare lucru, dar avea o inima mare. Oamenii care m-au cunoscut atunci au realizat ca m-am schimbat. Cei care nu ma stiu altfel decat asa cum sunt acum, vad in mine o persoana foarte diferita decat ceea ce incerc sa redescopar. La ce m-as intoarce? Grea intrebare. As pasi pe vechile-mi urme pentru a regasi puterea de a vedea binele in ceea ce ma inconjoara. Mi-as lua inapoi inima, asa cum era odata, intreaga, nu plina de cicatrici si de rani ce nu par a se mai opri din sangerat. N-as renunta, insa, la partea intunecata ce se simte ca acasa acum in sufletul meu. Spun asta pentru ca nu vreau sa fiu din nou vulnerabila. Nici nu cred ca as mai stii cum sa fiu asa. Mi-am ferit de lume prea mult timp partea asta. Probabil asa am si facut-o sa dispara. Nu ma mai caracterizeaza. Stiu ca undeva mai este ascunsa o farama din mine, chiar imi doresc sa o gasesc iar. Doar ca nu stiu drumul pana la ea. Nu stiu ce trebuie sa dau la o parte pentru a o descoperi. Oare ce ziduri trebui sa inlatur? Unde e? Din nou intrebari, dar niciun raspuns. Chiar as vrea sa le aflu intr-o zi. Stiu, insa, ca mai am mult de mers pana in punctul acela.