Lacrimi... Amintiri... Iubire

Acum simti...
Lacrimi? Nu.
Zâmbete? Nici.
Amintiri? Poate.
Regrete? Întodeauna.
Iubire? Nu stiu.

Dar atunci erau...
Lacrimi? Multe.
Zâmbete? Da.
Amintiri? Întodeauna.
Regrete? Nu stiu.
Iubire? Mai multa ca niciodata.

Ce uremeaza? Nu stiu. Poate nimic. Poate asta a fost tot.
Tot? Da, tot. Toata iubirea, toata prietenia, toate amintirile...
Plângi? Nu. Cum sa plâng? Am plâns destul.
Râzi? Da. Adica am râs... ironic. Nu mai râd acum.
Ce ai de gând? Sa nu dorm. Am de gând sa stau treaza si sa ma uit pe geam si sa ascult muzica pâna dimineata... vreau sa uit tot.
Cum? Nu stiu. Ma gândesc ca daca vine primavara cu ploile ei si o sa stau sub picaturi sa simt cum... hm, iar aberez. Ok, lasa-ma. Habar n-am cum. E destul de greu.
Ce vrei sa uiti de fapt? Tot ce înseamna amintiri.
Crezi ca o sa poti? Nu. Stiu ca nu o sa pot... bine!?!
Daca ti-as cere sa-mi descrii starile pe care le-ai simtit ai putea? Ma torturezi sa stii... dar da, as putea.
Cum e sa iubesti? E greu. Adica n-am stiut daca iubesc sau doar vreau sa iubesc atunci când ar fi trebuit sa stiu. Dupa ce am pierdut, mi-am dat seama ca iubeam nebuneste. Si momentul în care mi-am dat seama a fost... un soc. Dar ma rog, vorbeam de iubire, de sentiment. Este cel mai frumos sentiment. Nu stiu cum sa spun acum pentru ca am cam uitat cum e.... din pacate. Dar îmi amintesc ca devii aiurit si nu mai stii pe unde calci si stai în pat ore întregi si te gândesti la "el" sau la "ea" si îti dai seama din când în când ca zâmbesti pâna la urechi pentru ca ti-ai amintit cine stie ce cuvânt frumos ti-a spus nu stiu când. Si apoi mai sunt momentele în care te gândesti cum ar fi sa "îl" sau sa "o" saruti. E cu adevarat placut... Adica totul e foarte simplu. Faci tot felul de nebunii si pretextul e simplu: "sunt îndragostit(a)."... nu ca n-ai fi.
Dar sa pierzi pe cineva cum e? Oribil. La început eu nu constientizam ca am pierdut. Si apoi... E dureros. Încerci sa faci tot felul de lucruri ca sa nu te uite respectivul sau respectiva. Si când te respinge, înnebunesti pâna ajungi sa plângi. Cert e ca în misiunea de "recuperare a persoanei iubite" nu e loc de orgoliu. Cine e în situatia asta si-si spune "da ce mai vrea sa mai fac... sa ma mai scuteasca.." ala pierde sigur. Mda. Dupa ce esti respins de câteva ori, ramâi un pic pe gânduri si te faci în toate felurile si îti spui ca n-ai stiut sa apreciezi ce aveai si asa mai departe... depresie totala. Dar daca ar fi sa mai trec prin asa ceva, stiu ce as face... as trece peste trucurile minore, as vorbi direct despre ce ma preseaza, ceea ce n-am facut înaine. Cazurile fericite sunt sa te vrea înapoi sau sa-ti spuna sa te mai chinui un pic. Când ti se spune clar ca nu mai ai ce face, ca ce faci, faci degeaba, ca sentimentele nu mai sunt reciproce... doare... dar e mai bine sa ti se spuna ca sa uiti, decât sa nu ti se spuna ca sa speri degeaba... eu le doresc celor care trec prin asta... succes si sa treaca cu bine peste asta... poate chiar vor reusi sa fie iertati.

Dar tu cum ai trecut peste asta? Suferind. E mult de suportat, asta e în principal sentimentul.. de tristete. Tin minte ca a fost un moment de sinceritate din partea mea si de respingere din partea lui. Dupa ce am vorbit, am zis de vreo 10 ori "gata" cu ochii închisi. Apoi am ascultat "freedom" si am dansat si m-am culcat ascultând muzica , pe care o ador si asta pentru ca mi-am propus sa nu plâng si am reusit. Dar urmatoarele doua saptamâni a fost tortura.... apoi încet încet mi-a trecut... ma obisnuisem cu ideea.