Imi e atat de frica incat nu pot decat sa pun fata asta de femeie puternica si sa bravez zicand ca iar pot sa le duc pe toate. Pentru ca altfel, nu stiu cum as putea sa fac fata la ceea ce urmeaza.
Ma uit in spate la ultimele saptamani si nu ma recunosc. Stiu ca am fost si inca sunt doar o naluca, dar nu cred ca ma asteptam sa fie o schimbare chiar asa drastica. Acel "on/off" atat de familiar si totusi surprinzator de puternic. Nu cand vine vorba de tine, intr-adevar. Acolo inca nu stiu cum sa trec mai departe.
Cu toate celelalte, in schimb? Nimic mai usor. Pot sa las orice la o parte, pot sa le arat orice vor si se asteapta sa vada. Intocmai ca o marioneta, pentru ei. Ce nu vad, insa, este ca tot eu sunt si papusarul din spate. Eu sunt cea care detine controlul chiar si atunci cand pare ca sta timida, cu ochii mari, in genunchi si rimelul curs.
Cu tine insa? Mintea imi e goala. Incerc sa imi fac toate scenariile, sa caut cea mai buna metoda de a aborda situatia si nimic nu pare ca se leaga. Nimic nu are sens. Ce ai mai putea sa imi iei? Ce vrei de la mine acum? Dupa o luna in care ai ascultat-o pe alta spunandu-ti "te iubesc" si in care ai putut sta linistit fara sa imi scrii mie. Si nu pot, nu pot sta in starea asta de incertitudine si in aerul meschin ce ma inunda de fiecare data cand iti raspund.
As vrea sa ma vezi asa, sincera, spunandu-ti tot ceea ce am in suflet si incercand sa iti astern toate intrebarile si nedumeririle, sperand ca macar una sa isi gaseasca raspuns. Asta ar merita copilul ala pe care incerc sa il tin in viata si caruia incerc sa ii spun ca are putere sa mai mearga inainte putin. Ca lucrurile vor fi mai bune la un moment dat. Stiu, insa, ca nu voi putea face asta. Pentru ca tu nu mai meriti sa ma vezi asa. Tu nu meriti sa imi stergi lacrimile sau sa imi oferi o imbratisare. Tu nu meriti sa vezi ce ai reusit sa distrugi cand ai plecat. Asa ca oricat mi-as dori sa faci asta, nu o sa iti dau optiunea.
Vei vedea si tu, ca si ceilalti, doar ceea ce eu imi doresc sa vezi. Am incredere ca voi reusi sa imi pastrez zidurile ridicate si ca voi putea cumva, sa plec de langa tine cu demnitate. O sa am nevoie de toata forta sa nu iti vad chipul si sa vreau sa te sarut. Sunt perfect constienta de asta, chiar si acum, dupa 4 luni – nu ca as tine cont, haha. Imi este atat de dor sa iti simt imbratisarea, si ma ucide sa stiu ca nu va fi decat una de complezenta.
Nu inteleg cum poti crede ca am putea ramane prieteni. Nu inteleg cum poti crede ca e normal sa imi ceri sa ne vedem ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Cred ca mai usor de inteles ar fi sa stiu ca i-ai pus un inel pe deget. Cum poti sa te uiti la mine si ai pretentia sa imi fii amic? Ce ar trebui? Sa iesim "ca fetele" si sa iti povestesc ca am avut noroc sa dau de unul bun la pat? Sau poate te astepti sa am grija de casa cand pleci cu ea in concediu. Chiar nu am idee. Tot ce stiu e ca nu este sanatos sa stau asa. Nu este ok sa ma intorc la tine si sa iti dau tie din nou toata atentia mea si toate lacrimile. Asa ca probabil, foarte curand vine momentul in care ne vom spune "Adio". Ceva ce, in ciuda experientelor trecute, nu as fi crezut niciodata ca voi ajunge sa spun.
0 comments:
Post a Comment