Hmm... ce as fi putut sa raspund? Am ales sa merg inainte si am spus si eu acelasi lucru. Am lasat femeia sa raspunda, sa preia controlul asupra sufletului. Chiar daca nu a fost purul adevar. Chiar daca dorul este ceva intangibil acum.
M-am gasit din nou in situatia in care trebuie sa las mastile sa imi dicteze urmatoarea miscare. Ma uit la ce ii scriu si toate imi par scoase din context. Nu sunt eu aia, e doar ceea ce incerc sa par. Si ce imi iese al dracului de bine.
Ahh, au trecut 2 saptamani si deja vorbeste de lucruri pe care mintea mea nici nu isi permite sa le conceapa. Recunosc, am crezut ca va fi o provocare mai mare. Nu ma surprinde totusi. Nu ma misca ideea ca atunci cand pocnesc din degete, este acolo. Desi este placut. Asa ca incerc, ma arunc.
As vrea sa pot sa simt, mi-e dor sa nu fie durere, ci zambet. Mi-e dor sa simt nisip fin in loc de asfalt fierbinte.
Mi se pare asa un deja-vu. Cumva venisem aici sa scriu despre orice altceva si acum nu vad decat paralela cu acel el care mi-a facut pielea sa vibreze, si intr-un tarziu, sufletul sa renasca. "Monkey"... ha, m-ai facut sa zambesc sincer si acum, desi doar subtil. Oare asta pun acum pe umerii lui? Noului lui? Oare incerc sa fac ce am facut si atunci si sa fortez dragostea? Stiu bine ca e doar un cover-up, mai ales acum dupa ce am cu adevarat termen de comparatie. Ramane totusi, un gand. O urma de speranta. Ca as putea sa ma ridic de aici. Ca as putea sa cred ca mai e ceva din mine care are totusi puls. Habar nu am daca el e cel potrivit pentru asta. Probabil m-am grabit. Prea putin imi pasa, insa.
Tot ce stiu este ca TU nu vei putea niciodata sa ma invinovatesti pentru cum incerc sa ma repar. Stiu ca TU nu ai niciun cuvant de zis despre modul in care aleg sa modelez statueta asta de lut care mi-a ramas in loc de inima.
Ai scris. Dupa mai mult de o luna, ai scris. Coincidenta dracu, fix cand a plecat noul el din tara. Mereu mi s-a parut ironic modul in care viata alege sa imi mai dea cate o palma. Poate sunt doar eu cea careia ii place durerea, asa cum obisnuiai sa imi spui TU. Nu stiu raspunsul. Cumva inca ma ghidez dupa parerile si ideile tale. In fine, lasand paranteza la o parte, spuneam ca ai gasit cumva instagramul ala nenorocit si ai scris. Un loc asa rece cumva, total separat de tot ceea ce aveam noi. Ma doare sa ma gandesc la cum am incetat sa respir cand ti-am vazut numele pe ecran. Si ma doare sa stiu ca tot ce am in cap acum este sa iti fac rau. Vreau sa imi calculez fiecare secunda pe care o voi petrece langa tine. Pentru ca am acceptat, normal. O sa te vad. Ma infurie ca tot ce gandesc de 3 zile este cum sa profit la maxim de acele cateva minute, ore, ca sa te fac sa suferi. As vrea sa simti si tu cum e sa vrei sa respiri si sa poti doar sa inspiri foc arzand. Vreau sa plec de langa tine mandra, chiar daca va fi cu lacrimi curgand, si sa stiu ca ma duc la el, asa cum candva am plecat de la altul si m-am intors la tine.
Vreau sa ma urmaresti cu privirea si sa iti amintesti de mine asa cum doar tu m-ai vazut. Goala, sincera, iubita, mama si copil. Si oricat stiu ca m-ar distruge, azi e randul meu sa vreau sa iti fac rau.
Toti se asteapta de la mine sa fiu jos. Heck, mi-au scris prietenii tai. Amandoi, acei doi pentru care mutai munti. Ai reusit din nou sa sochezi pe toata lumea si sa alegi scanteia aia care crezi tu ca te va completa. Te-am ridicat si te-am adus acolo sus ca atunci cand venea si randul meu, sa imi dai cu piciorul. Din nou. Imi tot repet asta, incercand sa imi impregnez in minte o imagine a ta drept omul care m-a distrus. Inca nu am invatat cum sa o fac cu succes. Probabil de asta si ma agat de ideea de a te vedea pe tine jos. As vrea sa invat ca tu nu mai esti cel care e acolo sa ma tina de mana. De asta trebuie sa ma gandesc la tine ca la omul care poate a petrecut aniversarea noastra de 9 ani cu ea, in timp ce eu plangeam intr-un apartament caruia trebuie sa ii spun fortat "acasa". Pentru ca "acasa" nu mai esti TU. Acasa nu mai e nimic decat un suflet gol. Stau aici, e vara, sunt 30°, dar mie imi este frig. Am inceput sa am frisoane din ce in ce mai des. Ii mint si spun ca e de la aerul conditionat, mereu e o scuza. Stim amandoi ca imi este frig pentru ca mi-ai luat totul. Pe cine mint? Ti le-am dat eu. Asta e cel mai rau. Ca m-ai facut sa iti dau totul. Pe tava. Am plecat si nu m-am uitat inapoi. Poate pentru prima data in viata mea. Am plecat din casa aia si am respirat. Asta ma tine in picioare. Macar pot munci sa imi refac mentalul. Emotionalul pot doar sa sper ca va veni dupa. Sau ca va deveni macar de atins.
Simt ca am spus atat de multe si nimic nu are neaparat un sens. Simt ca am atins toate subiectele, dar nu am aprofundat niciunul. Pentru ca, invariabil, ajung la tine. Si nu stiu cum sa continui de acolo. Macar am reusit sa ajung in punctul in care pot scrie fara sa plang, asa ca o sa o iau ca pe un lucru bun.
Intre timp, ramane sa ma gandesc la ce voi spune cand voi fi in fata ta si cum ii voi spune lui despre tine. Despre faptul ca vreau sa fac pasul asta. Desi o sa il feresc de orice detaliu, vreau sa incerc macar sa fiu sincera acolo unde pot. Sper sa nu ma intind prea mult si sa incerc sa obtin prea multe raspunsuri intr-un timp prea scurt. Presupun ca voi afla curand.
0 comments:
Post a Comment