Femeia... pradator sau prada?

Tot timpul ni s-a spus ca femeile sunt complicate. Pe oricine ai intreba, vei auzi ca reprezentantele sexului frumos sunt ale dracului de greu de inteles. Ca mintea femeilor este un loc de nedescifrat, asemenea unui labirint in care te pierzi inca de la primul pas facut. Si asta e adevarul. O recunosc fara nicio jena sau teama. Da, in creierele noastre se duc constant niste lupte. Suntem intotdeauna incurcate in cele mai mici detalii si incercam de fiecare data sa intoarcem problema pe toate partile, de cele mai multe ori, avand o oarecare tendinta de a face din tantar armasar.


Acum, insa, am o intrebare. Ceva ma framanta in seara asta. Si-a facut loc in gandurile mele o idee, si anume, "de ce?". De ce suntem noi cele care fac lucrurile astea? De ce ne place noua sa ne complicam viata cu ceea ce, in mare parte, are rata de probabilitate zero? De ce alegem noi sa punem sub semnul intrebarii tot ceea ce ni se ofera de-a gata, in loc sa acceptam ca poate era momentul ca acel ceva sa apara in viata noastra?
De data aceasta, odata cu nedumeririle au venit si raspunsurile. Cred sincer ca suntem asa tocmai pentru ca mintea barbatilor nu este conceputa pentru a-si pune astfel de intrebari. Deoarece ei aleg intotdeauna calea cea mai usoara, drumul cel mai drept, in detrimentul celui intortocheat, fiindu-le mai la indemana un rezultat final mai usor de obtinut decat unul ce poate aduce mai multa satisfactie personala. Clasicul raport "calitate-cantitate", dar schitat in linii putin mai diferite.


Si totusi, daca asa stau lucrurile, atunci nu am putea fi si noi la fel? Nu am putea decide sa ne multumim cu putinul in loc sa incercam sa obtinem imposibilul? Ba da! Sustin lucrul acesta sus si tare deoarece sunt de parere ca fiecare a facut asta la un moment dat. Orice femeie a ales macar o singura data sa nu mai tinteasca catre stele si sa ramana cu picioarele adanc infipte in pamantul realitatii. Am descoperit, insa, in acele momente in care lasam orice farama de vis la o parte, ca nu ne este de ajuns. Ca, desi frangem aripile, acestea cresc din nou. Si atunci o luam de la capat. Ne punem iar milioane de intrebari, ne ingrijoram din cele mai marunte lucruri si, cumva, in pofida acestora, ne ridicam usor-usor de la sol. Ne inaltam din nou in zbor, cu privirea indreptata catre cer. Ne alegem drept scop final luna. Ochii nostri incep sa ii descopere conturul, privirea noastra se obisnuieste cu lumina... Lumina aceea puternica a placerii atingerii tuturor telurilor. Ahh, sufletele noastre simt din ce in ce mai puternic senzatia aceea stranie de fericire, de implinire. Libertate, putere si multumirea de sine. Mai palpabile ca niciodata.


Adoram sa ne simtim capabile de orice. Chiar si de cele mai mici lucruri. Si reusim sa facem asta aproape de fiecare data. Cadem, ne lovim de pamant, ajungem chiar sa fim acoperite de acesta. Si stam acolo, cu ranile expuse, cu sufletul gol. Stam si singurul lucru pe care ni-l dorim in momentele respective este sa ramanem asa. Sa simtim ca nu ni se mai poate intampla si altceva. Ca raul cel mai profund a fost produs si ca totul a disparut. Doar ca nu e atat de usor. Pentru ca, treptat, sangele se opreste din a-si face loc spre pamantul rece. Ranile deschise incep a se cicatriza, lasandu-ne doar niste semne pe care le vom purta cu noi de acum inainte. Si atunci, realizand cele ce ni se intampla, nu putem decat sa ne ridicam. Sa ne strangem bucatile de suflet pe care vantul nu le-a putut lua cu el si sa incercam sa facem abstractie de golul acela care ne-a ramas undeva sus in stanga, gandindu-ne ca isi va reveni si el, asa cum a facut-o si restul corpului nostru. Si, desi stim ca nu se va intampla asta, pastram totusi acest gand. Este exact amagirea de care avem nevoie pentru a ne putea ridica si a ne continua drumul voit. Alegem sa uitam care a fost motivul pentru care ne-am prabusit si sa ne concentram pe a ne regasi pasii spre scopul propus.


Cum ar putea mintea unui barbat sa inteleaga toate aceste lucruri? Sa treaca prin toate acestea si sa isi gaseasca puterea de a lasa totul in urma? Cum, cand ea este exact cauza lor? Cum sa fie ea mana care iti este oferita pentru a te ridica atunci cand tot ea este si cea care te-a impins in acest abis? Cred cu tarie ca un barbat nu are cum sa simta izolarea totala, timpanele sale nu s-ar lupta niciodata cu urletele linistii supreme, iar buzele lui nu ar putea gusta niciodata amarul singuratatii. Nu sustin ideea cum ca femeile sunt cele care se bucura cu adevarat de cel mai rar sentiment, iubirea adevarata, pura. Nu, acest lucru mi se pare chiar o minciuna sfruntata. Si barbatii sunt capabili de a trai aceste lucruri. Singura diferenta este viteza de reactie a fiecaruia la asta. In general, femeile reusesc sa isi deschida sufletele catre acest sentiment mult mai repede. Mintea acestora este mult mai doritoare de a-si potoli setea de iubire. Suntem constiente de existenta unei naivitati excesive si, cu toate acestea, nu facem aproape nimic niciodata pentru a renunta la ea. Barbatilor, pe cealalta parte, le dicteaza instinctul sa faca opusul. Aleg sa se tina la distanta pentru o perioada mai indelungata de timp. Prefera sa stie cu siguranta ca, in cazul unei implicari totale, meritele vor fi pe masura. Si ma intreb... Oare e mai bine asa? Probabil ca da. Cu siguranta este mai usor. Dar oare sunt intr-adevar rezultatele mai satisfacatoare decat daca ar reactiona altfel? Nu stiu ce sa cred in legatura cu asta. Caci fiecare are propriul mod de a simti. Fiecare percepe fericirea in mod diferit. Imi este imposibil sa vorbesc altfel decat din perspectiva unei femei. In fond, este singurul punct de vedere pe care l-am avut si pe care il voi avea. Pot, insa, tocmai datorita acestui lucru, sa imi dau seama ca, reactionand atat de diferit in unele situatii, femeile au capatat un atu in fata barbatilor. Nu toate, este adevarat, insa cele ce au stiut unde sa priveasca au reusit sa deprinda modul barbatilor de a actiona si, astfel, sa se poata folosi de anumite gesturi, de o anumita mimica si chiar de unele cuvinte bine plasate pentru a obtine ceea ce vor. Probabil mi se va spune ca nu e ceva ce tine de feminin, ca, dimpotriva, barbatii sunt cei care recurg la minciuni sau fraze atent conturate pentru a-si atinge scopurile. Doar ca, in opinia mea, nu este acelasi lucru. Barbatilor le trebuie acest lucru pentru a-si mentine vie ideea de suprematie. In timp ce ei CRED ca domina, femeia potrivita STIE ca face asta. Astfel, armonia se creeaza. Ambii parteneri sunt linistiti deoarece dorintele amandurora sunt indeplinite. Puncte de vedere distincte, interese comune. Asadar, jocul este complet, finalul devenind unul in care ambele parti implicate au de castigat.



Ce placere stranie isi face loc in fiinta umana atunci cand realizezi ca poti intelege mintea unui om. Ca incepi sa ii cunosti toate ascunzisurile si ca inveti cum functioneaza toate mecanismele acesteia. E ceva aparte, o doza de malefic chiar, in a sti ca poti oricand rastalmaci tot ce tine de convingerile cuiva.