Wednesday, October 16, 2013

"Te iubesc" ... ?

"Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!"
Cine ar fi crezut ca vei fi tu cel caruia ii voi adresa cuvintele astea? De ce am facut-o? De ce mi-am incalcat promisiunea facuta atunci cand te-am cunoscut? Raspunsul este unul cat se poate de simplu: pentru ca "iubirea" noastra e diferita. Nu are absolut nimic in comun cu ceea ce obisnuiam sa simt atunci cand imaginea Lui imi aparea in minte. Pentru ca nu e sentimentul acela care imi face inima sa tresare de bucurie atunci cand imi suna telefonul si vad pe ecran numele tau si nici cel care imi rapeste zambetul de pe fata daca ziua nu imi incepe cu un mesaj de la tine. Nu, ce avem noi e cu totul si cu totul altceva. Pot sa spun linistita, fara nicio urma de indoiala in voce, ca ne iubim in felul nostru tocmai pentru ca noi nu facem genul asta de lucruri. Noi suntem cei care preferam un sarut, o imbratisare, o mangaiere si cei care abia apoi, dupa ce am dat la o parte toate zidurile ce ne separau, ajungem sa vorbim si sa ne dezgolim si sufletele de secrete. Suntem cei care aleg sa isi pastreze diminetile pentru ei, fiecare in intimitatea spatiului personal. E adevarat, am avut si noi, ca oricine, diminetile noastre impreuna. Vreo trei sau patru in opt luni. Pff.. Am un zambet pe fata numai gandindu-ma la asta. E absolut hilar acum cand imi las mintea sa umble si imi amintesc de reactiile noastre atunci cand ne trezeam impreuna. Era de parca am fi intr-o lume total straina de noi. Nu avem nici cea mai mica idee cum sa reactionam in momentele alea. Principalul gand este ca trebuie sa ajungem fiecare la el acasa cat mai curand. De multe ori pana si sarutul ala de "Buna dimineata!" ni se parea extrem de ciudat. De parca nu si-ar avea locul intre noi. Tind sa cred ca asa e. Nu cred ca ne este posibil sa fim cei care stau linistiti si impart o cana aburinda de cafea si discuta. Sau cel putin nu credeam. Asta pana atunci...


O singura dimineata a fost mai diferita decat celelalte. Cea in care am decis sa ne acordam totusi cateva minute pentru noi. A fost placut, nu pot sa neg. E ceva aparte in a putea fi capabil sa te trezesti si sa simti bratele cuiva in jurul tau. Sa saruti buzele ce ti-au oferit o ultima atingere suava inainte de a adormi si sa observi ca esti motivul pentru care cel de langa tine isi incepe ziua cu un zambet. Obisnuiam sa simt o oarecare strangere de inima in legatura cu astfel de dimineti. Intotdeauna am avut o slabiciune pentru vocea somnoroasa a unui barbat  - ciudat, mereu mi-am imaginat ca nu voi folosi apelativul asta la o persoana sub 30 de ani, insa e ceva ce nu imi permite sa te numesc "baiat"... probabil doza de maturitate pe care mi-ai demonstrat ca o ai, desi o tii ascunsa sub imaginea unui copil fara griji... sa recunoastem, amandoi stim ca adevarul este departe de ceea ce iese la iveala la prima impresie -, de cand ma stiu am considerat de nerefuzat momentul in care ai pe cineva alaturi si te bucuri de prima clipa in care lumina zilei decide sa isi faca simtita prezenta atat de puternic incat ochii lui se deschid usor si privirile vi se intalnesc. M-am ferit sa traiesc astfel de lucruri langa tine. Nu am vrut sa descopar, dupa o astfel de dimineata, ca am nevoie de mai mult. Sincer, chiar si in momentul in care ai adormit cu mine lipita de corpul tau, eu tot aveam o strangere de inima gandindu-ma la ce se va intampla cand ne vom trezi. Orele de somn au trecut pe nesimtite si, in momentul in care am auzit telefonul sunand, din mintea mea disparusera toate indoielile. Am oprit alarma, m-am intors pe partea cealalta si, cu un scurt sarut, te-am trezit. Am lasat amandoi timpul sa mai treaca si am preferat sa limitam cuvintele folosite... In fond, destule destainuiri fuesera facute in seara precedenta. Am ales sa pastram momentele acelea doar pentru noi. Am simtit atunci ca te am. Pentru prima oara in opt luni am avut certitudinea ca esti al meu si ca oricine ar aparea in vietile noastre, ne vom regasi intotdeauna drumul unul catre celalalt.


"Ma trezesc. Mi-e foarte cald. Sunt lipita de el, care e gol. Desi doarme adanc, ma tine aproape de el. Lumina blanda a diminetii se strecoara prin draperii. Am capul pe pieptul lui, un picior petrecut pe dupa al lui, iar un brat al meu i se sprijina pe abdomen."


As vrea sa iti pot spune un "te iubesc" sincer. Chiar mi-as dori sa fii tu cel care sa ma faca din nou sa fiu capabila de astfel de sentimente. Doar ca nu sunt in stare de asa ceva. Stiu asta foarte bine. Dar incerc. Incerc sa iti fiu alaturi cat de mult pot. Incerc sa ma dedic in totalitate tie atunci cand suntem impreuna si sa te fac sa crezi ca, pentru cateva ore, totul este adevarat. Cred ca acesta e motivul pentru care nu am mai tinut cont de ratiune si am ales sa rostesc acele cuvinte de care ma temeam, cu toate ca nu vorbim de iubirea adevarata, cea care iti da fiori si iti incalzeste zilele friguroase de iarna. As vrea din tot sufletul sa simt cum prind aripi atunci cand te aud spunand ca ti-a fost dor de mine. As vrea sa imi doresc sa fac si imposibilul atunci cand tu imi ceri sa ramanem impreuna, ascunsi sub asternuturi si sa fiu acolo pentru a-ti spune "Buna dimineata". E ceva, insa, care ma opreste de la astfel de lucruri. O limita pe care mi-am impus-o de la inceput si un zid peste care nu am putut trece. Stiu ca asa e cel mai bine pentru mine, dar sunt momente in care ma doare ca apar detalii ce ne impiedica sa avem amandoi parte de tot ceea ce conteaza.


Mi-a luat mult timp. Multe ganduri s-au perindat prin mintea mea si multe intrebari au ramas fara raspuns. Am realizat intr-un tarziu ca adevaratul motiv pentru care nu pot simti nimic din ceea ce ma facea sa ma cutremur odata este ca uitandu-ma la tine vad ce vedea El in mine. Acum stiu. Stiu tot ce ii trecea Lui prin minte atunci cand ma putea avea aproape de el de fiecare data cand isi dorea asta. Ce simt in momentele astea? Simt ca tin la tine ca o nebuna. Ca nu as vrea sa iti fac rau niciodata, dar, in acelasi timp, sunt constienta si de faptul ca e exact ceea ce fac. Ca ma folosesc de tine intr-un mod incredibil de meschin si de egoist, din care insa, nu ma pot opri. Mai simt si ca il urasc pe El pentru ca m-a facut sa ma urasc pe mine. A trecut foarte mult timp de cand nu am mai simtit asta pentru El, insa iata ca a sosit din nou momentul asta. Am trecut prin niste transformari care inainte mi se pareau imposibile. L-am judecat pentru ceea ce imi facea si pentru toate cuvintele pe care mi le spunea iar acum eu sunt cea care face acelasi lucru. Am ajuns in punctul in care sunt cat se poate de sigura ca nu m-as uita nicio secunda in urma daca as sti ca El e cel calcat in picioare. De fapt, chiar imi doresc asta. Fiecare celula din corpul meu vrea ca El sa simta macar 1% din ceea ce m-a framantat pe mine patru ani de zile. Nu as avea nimic de comentat daca, de data asta, mintea Lui ar fi cea care se va lupta cu gandurile, daca somnul Lui ar fi cel bantuit de cosmaruri sau daca obrajii lui ar fi cei brazdati de lacrimi amare. Nu mi-a trecut niciodata prin minte ca voi ajunge sa ii doresc raul. Cu adevarat. Nu am crezut ca voi regreta ca am pus punct la tot ceea ce aveam fara sa ma gandesc la a ma razbuna. Astazi, stiu ca daca as putea intoarce timpul, te-as face sa suferi pentru fiecare vis pe care l-ai sfaramat. Pentru fiecare urma de inocenta pe care mi-ai rapit-o. Vreau sa iti para rau de fiecare gest pe care l-ai facut cand erai langa mine... Exact asa cum imi pare mie acum cand fac aceleasi lucruri cu el. Din cauza a ceea ce m-ai facut Tu sa devin, ranesc persoana care imi e alaturi. Pe el, cel care de fiecare daca cand ne vedem are sa imi ofere o imbratisare calda si un sarut care ar trebui sa imi inlature orice gand negru. Ma doare sufletul atunci cand ii intalnesc privirea si cand imi dau seama ca fiecare cuvant pe care mi-l spune e cat de poate de sincer. Ca, de fiecare data cand imi spune ca ma iubeste, chiar simte asta. Eu insa? Nu ii pot raspunde nici macar atunci cand imi spune ca i-a fost dor de mine. Nu pot decat sa ii zambesc si prefer sa il sarut ca sa nu imi observe lipsa de reactie. M-am simtit sfasiata pe dinauntru atunci cand am realizat ca el avea nevoie de astfel de lucruri. El imi simte lipsa. Lui ii e necesar sa stie ca sunt langa el. Ca imi poate oferi saruturile si imbratisarile lui. El tanjeste dupa momentele in care devenim o singura fiinta. Cand toate nesigurantele ii dispar doar pentru ca isi poate ingropa chipul in parul meu si pentru ca se poate elibera de tot. Eu... Eu nu pot decat sa ii fiu alaturi. Sa ii ascult fiecare cuvant, sa ma imbat cu parfumul lui si sa ii demonstrez ca atat timp cat eu sunt acolo, orice l-ar tulbura, mie imi poate spune. Stiu foarte bine ca mie imi e mai usor. Ca eu pot sa pun punct la ceea ce avem noi, pentru ca el nu a avut in ce suflet sa prinda radacini. Cand i-am spus ca il iubesc chiar mi-am dorit sa simt asta. Si poate ca o fac... Cumva, in felul meu ciudat, poate ca e adevarat. Nu ii e de ajuns, sunt constienta de asta, insa, din pacate, am avut un profesor foarte priceput ce m-a invatat arta neadevarului. Ma prefac extrem de bine si astfel el ma crede. Cel putin pana data viitoare. O sa raman acceasi persoana egoista si lipsita de bucata aceea de suflet ce ar trebui sa ma opreasca din a face rau persoanelor din jur. Poate ca o sa imi treaca nebunia asta de moment in care sustin sus si tare ca Te urasc, insa tind sa cred ca de acum inainte, de fiecare data cand il voi vedea pe el si de fiecare data cand voi fi nevoita sa il mint, gandul meu va zbura la Tine, cel care m-a facut asa. Imi voi aduce aminte de raul pe care ti l-am dorit si va ramane acolo, tatuat pe ceea ce era odata un suflet de copil.


"Am inceput sa ma schimb si nu cred ca-i bine... Din ce am fost am ajuns la fel ca tine"

2 comments:

JustMe said...

Sfasietor sentiment si mai ales momentul in care realizezi ca nu mai simti nici a mia parte din cat simteai inainte. Toate iubirile sunt diferite insa mereu tanjim dupa sentimentul acela pe care l-am trait o singura data insa, cu cat timpul trece constatam mereu cu amaraciune ca nu il vom mai recapata vreodata...

al3x said...

Da, din pacate asa este. Tindem intotdeauna sa ne intoarcem la ceea ce a fost, desi poate nu era nici pe departe cel mai bine pentru noi. Nu ne ramane decat sa incercam sa descoperim ceea ce ne lipseste, cu toate ca drumul pana acolo este unul lung si plin de obstacole.

Post a Comment

Powered by Blogger.