Nimic nu imi pare ca are sens, nicio fraza nu se leaga. Scriu peste tot, incerc sa deblochez cumva bolovanul care ma tine prinsa si nu ma lasa sa respir.
Si imi dau seama ca nimic nu va merge. Incerc degeaba. Pentru ca eu de fapt nu vreau sa scriu. Sau nu mie, cel putin.
Eu vreau sa iti scriu tie, eu vreau sa vorbesc cu tine. Eu vreau sa iti spun tie tot ceea ce am in mintea asta neagra si plina de amaraciune.
Nu pot sa imi scot din gand ultima noastra noapte impreuna. Nu pot sa uit tot ceea ce am simtit atunci si cat de mult ma raneste inca. M-am simtit atat de nimeni. Intr-un pat, langa omul care trebuia sa imi fie tot. Ultima noapte in care aproape ca nu am dormit, incercand sa obtin acea minima farama de noi.
Dormeai, nu stii nimic despre cutitele care ma taiau inca o data, si inca o data, de fiecare data cand iti simteam intreg corpul respingandu-mi atingerea.
Dormeai, si asa inconstient, corpul te-a dat de gol.
Dormeai si in acelasi timp reuseai cumva sa ma ucizi.
Si am plecat. Cu lacrimi in ochi, cu o frica imensa in suflet si cu inima-mi sangerand iremediabil.
Fantoma unui om care a trait candva frumos. Care a avut la un moment dat un zambet sincer. Un rest de om care nu are, din nou, optiunea de a ceda. Un trup gol, lipsit de orice farama de vointa, care totusi trebuie sa isi gaseasca puterea sa imbrace mastile si sa se prefaca in fata publicului larg.
Urasc sa vad cat de bine imi iese. Urasc sa vad cum oamenii care ma vad sunt uimiti de faptul ca zambesc si merg inainte cu capul sus.
As vrea sa urlu. Sa zbier, sa strig pana raman fara voce, sa le spun ca doare. Doare atat de tare. Dar lumea e oarba, lumii nu ii pasa. Asa ca nu fac decat sa ridic ziduri si mai mari, cu fiecare respiratie, cu fiecare lacrima. Si cu cat ma doare mai tare, cu atat zambesc mai puternic.
Am inceput cu teatrul in joaca, de mica. Cine ar fi crezut ca experienta aceea imi va fi atat de folositoare in viata de acum? Ironic... Probabil la fel de ironic ca felul in care m-a tinut el in brate toata noaptea, iar eu nu ma puteam gandi din nou, decat la ultima noapte cu tine. Mi-am incalcat prima limita si am dormit cu el. Am cedat si am ramas lipita de trupul lui pana a venit soarele. Cumva de fiecare data cand inchideam ochii si imi permiteam sa respir, apareai acolo. Apareai sa ma respingi, desi erai la kilometri departare si langa mine era el.
Mi-e dor. Mi-e dor sa fii tu aici. Mi-e dor sa ma simt vie. Dar tu nu mai vii. Eu am ramas. Eu trebuie sa ma ridic si sa continui drumul. Singura, asa cum am inceput. Ti-am dat tie totul, am ramas cu durerea, insa voi gasi o cale sa o fac sa imi fie partenera. Ca de obicei, nu ramane decat sa o imbratisez si sa pornesc din nou in viata.
Deocamdata, imi torn un pahar de vin, dau drumul unei tigari si ii raspund lui la ultimul mesaj, aranjand urmatoarea intalnire, in timp ce imi port zambetul de imprumut.
0 comments:
Post a Comment