Just like that

Acum... Acum vreau sa scriu. Caci am destule ganduri, dar, din pacate, nu si cuvintele necesare pentru a face asta. Nu stiu. Sincer, nu am nici cea mai vaga idee ce sa intampla cu mine in perioada asta. Tot ce stiu e ca, de data asta, chiar nu incerc sa ma prefac. Pur si simplu nu e ceea ce simt. Poate pentru ca asa mi-am propus de la inceput. De cand te-am cunoscut si am descoperit ca atractia e reciproca, am zis ca nu am de gand sa pun suflet. Si a functionat. Timpul a zburat... Doua luni si ceva deja. Am realizat ca, poate, de asta aveam nevoie. Pare al naibii de ciudat, stiu, dar eu sunt in regula asa. Nu am nevoie de discutii interminabile. Nu vreau ca ziua sa imi inceapa cu un mesaj sau sa se termine cu el. Nu, ce imi trebuie mie este exact ceea ce avem noi acum. Cateva clipe. Momente pe care le putem numara pe degete, dar in care reusesti sa ma faci ca nu mai conteaza altceva. Sau altcineva. Off... Sunt constienta de faptul ca nu au niciun rost vorbele astea. Dar ce pot face mai mult de atat? Ce mai pot spune? Asta e adevarul. Imi este mai mult decat suficienta realitatea.

Stii? Mi-e bine. Pentru prima oara in mult timp, pot spune ca am trecut peste linia de plutire si ca nu mai sunt la limita. Si poate ca ceea ce m-a ridicat si ceea ce ma mentine in sfera asta mai "fericita" - cu ghilimelele de rigoare, caci fericirea e un scop pe care nu mi l-am impus si fata de care stiu foarte bine ca sunt departe, dar e primul cuvant care mi-a venit in minte si care mi s-a parut cat de cat potrivit -, este exact certitudinea ca atunci cand distanta dintre noi dispare, cand pur si simplu am nevoie de o noua pagina in cartea vietii sau cand mi se face dor ("dorul", alt termen pe care as fi vrut sa evit sa il folosesc, dar am hotarat ca ma voi opri din a-mi reformula gandurile de n ori, asa ca de data asta spun doar cuvintele care imi alearga prin minte si suflet, fara a ma mai concentra la a le mai trece prin seria obisnuita de filtre ale imaginatiei), pot apela la tine. Si ca, o singura convorbire are uneori puterea de a schimba totul.

Nu am de gand sa folosesc clisee. Nu o sa spun ca a fost ceva iesit din comun sau ca nu m-as fi asteptat niciodata ca noi sa ajungem aici. Ar insemna sa mint. Nu a fost nimic la intamplare, nu au inceput sa zboare fluturii cand te-am vazut prima oara. De fapt, cred ca modul cel mai corect de a descrie toata treaba asta este prin a spune ca a fost ceva premeditat. De amandoi. Caci, inca de la inceput, am vrut sa ne demonstram unul celuilalt ca atunci cand vrem ceva obtinem. Si asta a fost o provocare pe care am castigat-o atat eu, cat si tu. Pentru ca, desi la inceput nu stiam asta sau nu voiam sa aratam ca stim, scopul nostru a fost acelasi. Cum ar fi putut fi altfel cand noi insine suntem atat de similari in majoritatea lucrurilor ce ne definesc? Orgoliosi, incapatanati, intotdeauna inarmati cu o oarecare tendinta de a incalca regulile... Doar cateva din elementele care ne modeleaza caracterul. Si, partea buna aici este ca, descoperind toate acestea despre noi, am continuat pe drumul asta. Am mers inainte, fara sa le lasam sa devina obstacole. Dimpotriva, am ales sa le privim ca pe niste puncte-bonus.


Se pare ca, si astazi, ca de fiecare data cand am ajuns aici, pe blog, cu vreo nelamurire sau cu vreun dubiu, am reusit sa le fac sa dispara. Acum stiu, si pot spune cu zambetul pe buze ca nu sunt indragostita de tine. Si nici nu planuiesc sa schimb asta prea curand, indiferent de cati imi vor spune contrariul. Stiu prea bine ca parerea unora este ca doar ma amagesc singura si ca ar trebui sa accept faptul ca sentimentele sunt prezente, dar acum, mai mult ca oricand, realizez ca nu este asa. Ca nu e vorba de sentimente, ci de senzatia de nou. Senzatie cu care inainte ma impacam cu greu, dar pe care, in ultimul timp, se pare ca am inceput sa o accept.