Asa sunt eu, imi aduc aminte. De tine, de El, de clipe frumoase si de lacrimi pe care numai perna mea le-a cunoscut. Dar acum, acum mi-am amintit de noi. De dimineata aceea. Cand am deschis ochii si primul lucru pe care l-am vazut a fost chipul tau adormit. Cand primul semn care m-a adus la realitate a fost imbratisarea ta. Ce am facut atunci? Am ignorat lumea exterioara si m-am cuibarit mai adanc in bratele tale. Ti-am ascultat in liniste bataile inimii si m-am prefacut, pentru o clipa, ca tot ce ne-a inconjurat pana atunci disparuse. Ca singurii care contau eram noi doi, desi totul ne era potrivnic. Cred... Cred ca in dimineata accea te-am Iubit putin. A fost unul dintre putinele momente in care am uitat de El. Atunci am fost Noi. Si imi placea sentimentul acela. Eram atat de linistita... Ma simteam protejata acolo, la pieptul tau. Ca si cum nimeni si nimic nu ar fi indraznit sa distruga magia aceea. Si asa a si fost. Am adormit din nou pe muzica inimii tale si cand am redeschis ochii totul era neschimbat. Nu cred ca o sa uit niciodata felul in care m-ai privit atunci. Acel "buna dimineata, iubita mea!" somnoros care mi-a smuls cel dintai zambet. Chiar si acum, desi a trecut aproape un an, mai simt acel sarut pe frunte pe care mi l-ai dat, de parca mi-ai fi citit gandurile, confirmandu-mi ca acolo, in acel moment, lucrurile nu puteau fi decat perfecte. Am mai stat asa vreo jumatate de ora, fara prea multe cuvinte, oricum noi nu aveam nevoie de ele. Ne eram de ajuns unul celuilalt. Cred ca in ziua aia te-am studiat mai mult decat oricand. Nu sunt genul care acorda prea multa atentie detaliilor, dar atunci a fost altfel. Pentru ca imi amintesc tot. Felul in care ti-au crescut bataile inimii cand mi-am ridicat privirea spre tine, spunandu-ti usor "neata, puiule!". Ahh... Stiam cat de mult iti place apelativul asta. Era doar al nostru si mereu tineai sa imi aduci aminte cat de mandru erai de asta. Uneori mi se pare si mie ciudat cum toate lucrurile astea marunte si-au facut loc in mintea mea si apar la suprafata din cand in cand. Tin minte pana si pasii pe care i-ai facut cand te-ai indreptat usor spre bucatarie, imbracat doar in pantalonii de pijama din cauza carora ai tinut mortis sa te dai jos din pat cu o seara inainte pentru ca lipseau. Chiar si acum rad amintindu-mi cat de convins erai ca nu vei putea dormi bine in pantaloni scurti, tie iti trebuiau ceilalti. Mi s-a parut un capriciu de moment, dar tot nu mi-am putut opri un chicotit timid. Apoi, mirosul cafelei... Si stiu, eu si cafeaua nu avem nimic in comun, dar in dimineata aia mi s-a parut de nerefuzat. Te-am urmat afara si ma gandeam ca tricoul tau impreuna cu pantalonii mei fac o tinuta chiar foarte reusita. Am stat linistiti impreuna, pe balansoar, bandu-ne cafeaua si totul era exact cum trebuia sa fie. Nu conta nimic, nici ceea ce urma, nici ceea ce se intamplase cu o seara in urma. Nu as fi avut nimic impotriva ca timpul sa se opreasca atunci. Dar, cum orice are un sfarsit, nici noi nu am fost o exceptie. Acum le-as spune "stop" gandurilor. Caci nu mai vreau sa imi amintesc de clipa in care a sunat telefonul. Cand melodia Nadiei Ali, "Rapture", a destramat vraja. Am stiut atunci ca fusese sunetul actului final. Cortina cazuse, personajele trebuiau sa isi reia vietile de zi cu zi. Si totusi, repet, in ziua aia, te-am Iubit putin... In adevaratul sens al cuvantului.
baby S.
2 comments:
De ce iubim intotdeauna ceea ce ne lipseste ?
O intrebare grea... Singurul raspuns care imi vine in minte este ca facem asta din cauza dozei de masochism care zace in noi. Pentru ca, desi stim si suntem constienti ca nu avem un anumit "lucru", noi tot tanjim dupa el uneori, cu acel "cum ar fi daca... ?" pe buzele noastre.
Post a Comment