True or false?

Se spune ca atunci cand iubesti, iubesti pentru totdeauna. Nu exista "am iubit". Asa ca ma intreb: "Oare nu te-am iubit cu adevarat?". Pentru ca stiu, sunt sigura ca acum nu mai exista nicio umbra din ceea ce era odata. Dar atunci erau multe... Nu stiu ce sa zic, tind sa cred ca nu e adevarata treaba asta cu "once in a lifetime". Pentru ca in perioada aia chiar te iubeam. Si acum imi e atat de bine, sunt linistita. Fara ca tu sa fii cel a carui imagine imi invadeaza mintea la orice ora din zi. Fara ca inima sa mi-o ia razna cand ceva imi aminteste de tine. Si nu regret nimic, chiar acum cateva zile am avut o discutie despre asta cu cineva drag. Nu imi pare rau de cum au decurs lucrurile intre noi si nici de momentele pe care le-am impartasit. Ar fi o minciuna prea mare sa spun ca daca m-as putea intoarce in timp as face ceva diferit. Caci, desi erau multe clipele in care lacrimile erau singurele care imi tineau companie, nici amintirile impreuna nu sunt putine. Si sunt  unele extrem de fericite. Sunt schitele perioadelor in care, cu toate ca zambetele erau un lux, aveau darul de a ma transforma total, de a ma completa.

Cam asa au fost aproximativ trei ani si jumatate... Plini de suisuri si coborasuri. Pana cand cele din urma incepusera sa ia din ce in ce mai mult locul celorlalte. Si, usor-usor, a venit clipa in care paharul s-a umplut. Cand m-am uitat in oglinda si copilul naiv si visator cu care ma identificam a disparut in proportie de 90%. Atunci am inteles ca trebuie sa fac ceva. Sa iau o decizie, oricat de greu ar fi fost asta. Si am ales... Sa plec. Sa fiu eu cea care renunta si se indeparteaza. Pentru ca stiam ca tu nu ai fi facut niciodata pasul asta. Nu te-am condamnat pentru asta. In fond, de ce ai arunca ceva pe care il puteai avea de fiecare data cand ti se facea dor? Sau cand aveai nevoie sa iti aduci aminte? Am inteles atunci ca daca vreau sa merg inainte si sa pastrez macar putin din copilul acela in sufletul meu trebuie sa fiu eu cea puternica. Si, desi nu ma pricepeam deloc la asta, am incercat. Nu am reusit din prima, nici nu ma asteptam sa fac asta, insa am continuat. Nu m-am abatut de la drumul pe care pornisem. Stiam ca undeva, la un moment dat, ceva trebuia sa se imbunatateasca. Dar a fost al dracului de greu, recunosc. Sa te vad, sa stiu ca ma chemi si totusi sa iti intorc spatele. A fost perioada in care, de fiecare data cand aveam indoieli, ma intrebam: "Cu ce voi ramane dupa ce te-am iubit?". Pe moment tot ce stiam e ca imi ramanea doar vocea, vaduvita de ecoul neasteptat... Imi ramaneau doar degetele care nu se mai agatau de nimic, toate realitatile disparusera... Imi ramanea doar pielea care-ti cauta mainile... Ajunsesem sa rememorez fiecare atingere care odata ma linistea. Era impregnata pe corpul meu. Parfumul tau ma facea sa tresar involuntar intotdeauna cand il simteam, indiferent de locul in care ma aflam.

Asa au decurs urmatoarele doua-trei luni... Sincer, nu stiu care a fost momentul in care am incetat sa ma agat de trecut. Singurul lucru de care sunt constienta e ca, in clipa in care am realizat ca doare destul de tare sa tot dau cu capul de pragul de sus, am pus punct. Si am descoperit ca ceea ce imi ramanea cu adevarat dupa toate sentimentele pe care le aveam era farama de inocenta din acel copil, care se straduia sa ramana inradacinata in sufletul meu. Si am stiut ca pentru asta trebuie sa lupt. Ca merita. Am invatat sa am incredere in mine. Si iata-ma acum, dupa patru ani si jumatate de la primul moment in care ti-am intalnit privirea, de la primul zambet si de la primele cuvinte. Mi-a luat mult timp, am trecut peste zeci de sentimente, dar le-am infrant pe toate. Indoiala, teama, fericire, dragoste, frica si prietenie. Am ramas cu nimic, doar ca de data asta e unul care a reusit sa ma faca sa fiu linistita si impacata cu mine insami. Am descoperit parti din sufletul meu pe care nu stiam ca le am si am incercat stari de care nu ma credeam capabila. Ma simt mandra de mine pentru realizarea asta si nu e ceva cu care sunt obisnuita.

Concluzia: nu, nu sunt de parere ca dragostea nu o poti simti decat o data in viata. Poti sa iubesti si sa lasi totul in urma atunci cand, dintr-un motiv sau altul, sentimentele se estompeaza. Trebuie doar sa intelegi ca nu e usor si ca nu e de ajuns sa deschizi ochii intr-o dimineata spunandu-ti ca e ziua in care uiti , in care treci peste, de fapt, caci, de uitat, nu uiti niciodata daca sentimentele au fost reale. E imposibil sa nu iti ramana intiparite in minte si in inima acele gesturi care odata faceau diferenta.