Back in business, I guess!

     Neliniste, furie... Inca una din zilele in care nu imi gasesc locul in lumea asta care ma inconjoara. Cand totul imi pare complet strain si lipsit de sens. Si, ca de fiecare data, nici acum nu am un motiv concret pentru toate starile care nu imi dau pace. E adevarat, trecuse ceva timp de cand nu am mai ajuns aici. Dar nici nu imi era dor sa ma simt asa.

     Cred.... cred ca astazi mi-e dor. De copilul ala indragostit si de tine. Sau poate doar sunt obisnuita sa asociez toate astea cu tine. De obicei Tu erai motivul. Tu, cel al carui apelativ inca il mai scriu cu majuscula, desi nu meriti. Si nu ai facut-o niciodata. Sau poate doar de prea putine ori in comparatie cu momentele in care nu trebuia sa iti ofer decat dispretul meu. Dar asta tine de trecut. Tu nu mai ai nicio legatura cu prezentul meu. Tu nu mai joci niciun rol in ceea ce tine de deciziile pe care le iau. Dar, cu riscul de a ma repeta, imi e dor. Sa ma simt asa cum o faceam odata cand imaginea ta imi aparea in minte. Poate asta e si adevaratul motiv pentru care a existat el. Cine stie? Poate de asta mi-am permis sa las garda jos si la il las sa treaca de zidurile pe care le creasem. Desi stiam foarte bine ca asta ma va face pe mine vulnerabila. Dar nu mi-a pasat. Nu atunci. Nu cand totul parea bine. Si da, am ajuns din nou de unde am plecat. Aceeasi fortareata, recladita.

     Doar ca... Ma saturasem. Sa par mereu ca nu imi pasa de nimic, sa nu dau atentie, sa nu ma implic. Si am decis sa pun capat. Nu a fost cea mai buna alegere, stiu asta, dar aveam nevoie de asta. Aveam nevoie sa simt. Era de datoria mea macar sa incerc sa readuc la viata copilul ala. Pentru ca stiu ca nu a disparut. Doar sta acolo linistit, asteptand. Un impuls, un semn cat de mic pentru a reaparea. Si nu am de gand sa il ascund niciodata. E parte din mine, e ce ma face ceea ce sunt. E centrul fiintei mele... Alaturi de vise, iluzii, lacrimi si zambete, el e cel care ma ajuta sa trec peste toate. Sa spun ca e bine si sa merg mai departe.

     Mai mult, nu stiu ce sa mai scriu. Presupun ca au disparut zilele in care umpleam pagini intregi cu ganduri. Acum imi e greu si sa mai incep o postare, asa ca nu mai pot spune nimic despre a o termina. Si imi pare rau pentru asta. In fond, scrisul e singurul lucru care ma ajuta si care ma elibereaza complet de tot de ma apasa. Nu imi mai ramane decat sa ma mint spunandu-mi ca nu mai am subiecte care sa merite a fi asternute aici. Dar stiu ca nu e asa... Cred ca pur si simplu incep sa uit cum sa fac treaba asta bine. Nu mai am aceeasi indemanare in a folosi cuvintele potrivite pentru a descrie scenele care se joaca pe scena vietii mele. Ce stiu insa cu siguranta e ca nu o sa ma opresc. Indiferent de "halul" in care voi ajunge sa scriu. Pentru ca stiu ca in clipa in care voi decide sa pun punct aici, voi termina si cu mine.