reality...

Astazi... Iti spun "bun venit"... din nou. Desi mi-am spus de atatea ori ca va veni clipa in care te voi privi in ochi si iti voi spune "ramas-bun". Se pare, insa, ca mintea mea nu e in concordanta cu sufletul. Ceea ce gandesc nu se materializeaza si in vorbele mele. In fine, nu ma mai intreb "de ce?". Am invatat, din tot ce s-a intamplat, ca nu mai au rost intrebarile. E inutil sa caut raspunsuri acolo unde am luat deja o decizie. Asa ca ajung din nou aici... In punctul in care nu ma pot gandi decat la tine. La tot raul pe care mi l-ai facut, dar peste care am trecut... La momentele in care m-ai facut sa simt ce inseamna fericirea cu adevarat... Nu am invatat in tot acest timp sa te uit si nici macar nu vreau sa fac asta. Vreau sa raman cu visele, cu amintirile, cu durerea... Am realizat ca e mai bine sa sufar, decat sa nu simt nimic. Nu pot sa ma conving ca nu va mai fi nimic intre noi atata timp cat tu imi arati contrariul... Cat tu imi alimentezi iluziile. Stiu foarte bine ca ar trebui sa plec din viata ta. Sa iau decizia asta spontan si sa o urmez. Probabil asa ar fi mai usor. Dar eu nu am ales niciodata calea cea mai usoara. Mai ales in legatura cu tine. De ce as face asta acum? Cand am vazut cat de important este sa lupti pentru a obtine ceva? Si stiu ca nu ai fost niciodata al meu, dar sufletul meu nu constientizeaza asta... El stie doar ca tu esti acolo, esti tot, esti ceea ce conteaza.

Mai stiu si ca te-am iubit intr-un minut cat altele intr-un an. Daca ar fi sa fac un calcul care sa imi arate cate minute au fost in care am fost langa tine, in care ti-am oferit inima mea, nu ar fi chiar atat de simplu. Pentru ca nu au fost putine momente. Inca sunt dependenta de tine. Inca esti cel caruia ii acord "minutele" mele.

Dar asta nu e tot. In ultima perioada am trecut prin multe. Am fost jos, azvarlita. Au fost oameni care au incercat sa imi faca rau. Care s-au straduit din rasputeri sa reuseasca performanta asta. In zadar. Nu pot sa fiu jos... Nu pot sta la pamant, nu ma pot lasa calcata in picioare. Stii de ce? Caci te am pe tine... Chiar daca doar teoretic vorbind. Pentru ca esti aici. Pentru ca mi-ai demonstrat o data ca iti pasa de ce mi se intampla. Stiu ca o vei face si a doua oara daca va trebui. Cum ar putea fi posibil sa ma resemnez? Sa aleg sa raman undeva mult sub linia de plutire? Nu o sa fac asta niciodata. Pe langa instinctul de conservare pe care l-am capatat pe parcursul timpului, mai e ceva, la fel sau poate chiar mai important decat asta, decat tot. Esti Tu. Acel "Tu" care imi reaminteste constant ca merita sa merg mai departe. Ca nu sunt genul de persoana care sa se dea batuta. Mi-am facut o promisiune mie si am de gand sa o respect. Mi-am zis ca voi face tot ce tine de mine sa pot continua drumul asta. Sa nu ma opresc, sa depasesc toate obstacolele. Iar in momentul asta, ceea ce trebuie sa fac sa pot avansa, sa stiu ca voi merge inainte, ca voi avea un zambet real pe chip, esti Tu. Motivul meu pentru a nu renunta, cel de care depinde fericirea acum. Nu imi pasa de ceilalti, de ce ar spune, de ce ar crede. Nu am facut asta niciodata, nu am de gand sa o fac acum. Stiu ca pentru a putea zambi, trebuie sa zambesti si tu. Asa ca am un scop nou de atins. Si chiar daca poate suna egoist, voi face tot ce pot sa zambesc. Indiferent daca asta inseamna sa trec peste persoane care imi stau in cale.