Incerc sa-mi gasesc echilibrul singura... dar cred ca am fost proiectata gresit. Partea stanga este mult mai grea decat partea dreapta (oare atarna chiar atat de greu inima?), asa ca stau inclinata... mult prea inclinata. Sunt mereu pe punctul de a cadea. Macar de-as cadea odata! As fi jos, m-as odihni acolo, m-as lasa calcata in picioare si m-as refugia in mintea mea... As visa ca sunt iubita si mi-ar fi bine. M-as putea preface frumos. Dar nu cad. Instinctul asta nenorocit de conservare ma tine mereu in picioare, pe punctul de a cadea, si atat. Ma forteaza sa traiesc cu frica de a ajunge pe fundul prapastiei. Ma impiedica sa privesc inspre soare, caci stiu ca, de as privi in sus, as cadea cu siguranta. Si instinctul de conservare imi spune ca nu am voie sa cad si ca oricum, daca o sa incerc, n-o sa ma lase. Asa ca privesc in jos. Mereu in jos. Vad doar fundul prapastiei si am in permanenta certitudinea ca locul meu e de fapt acolo, la pamant... sub pamant. Ca aici, pe margine, stau doar din pricina cuiva care vrea sa se joace cu mintea mea, sa-mi arate cum e sus, doar pentru ca, atunci cand voi ajunge intr-adevar jos, sa stiu ce am pierdut.
Nu-mi place asteptarea asta. Nu vreau sa stau pe margine, asteptand sa cad. Dar nu pot sa ma misc... de asta ar fi responsabila tocmai partea ce imi lipseste. Asa ca te caut pe tine, te chem pe tine... te implor pe tine sa ma salvezi. Sa stai in dreapta mea si sa ma strangi aproape de trupul tau. Sa imi arati ca intre soare si prapastie exista pamant. Ca, intre sus si jos, exista un mijloc. Sa fii tu echilibrul meu. Ia-ma de mana, zi-mi ca vei fi mereu acolo, legat de mine, si atunci eu voi putea privi inspre soare. Voi putea lacrima, "din pricina luminii", voi zice eu. "De fericire", vor zice ochii mei cand vor privi in ochii tai. Si atunci eu voi uita ca am fost proiectata gresit. Voi uita ca inima-mi atarna prea greu in partea stanga. Voi stii doar ca in ea traiesti tu, si mi se va parea atat de usoara...
0 comments:
Post a Comment