...

Poate ca a venit momentul sa aruncam mastile si sa ramana doar realitatea. Chiar daca doare. Chiar daca va trebui sa suportam consecintele. Nu iti cer cuvinte mari. Nu am nevoie de dovezi sau de fraze bine situate care sa ma faca sa devin cea pe care o faceai sa cedeze. Ma multumesc doar cu doua litere pe care sa mi le spui. Sunt de ajuns. As vrea sa intelegi ca nu mai sunt aia care trecea peste toate. Nu imi da mie iar de inteles ca nu stiu ce zic. Sau ca e doar imaginatia mea la mijloc. Stii foarte bine ca nu e asa. Lucrurile sunt palpabile. Totul e in fata noastra. Trebuie doar sa iti dai si tu seama de asta. Nu am spus ca e usor sa iti infrunti temerile. Nu e, chiar deloc. Dar intotdeauna exista o posibilitate, incercarea. Eu am ales asta. Am incercat. Si nu doar o data. Nu ma astept ca tu sa fi realizat asta. M-am obisnuit sa ma pui undeva la finalul listei tale de preocupari. Am inchis ochii de fiecare data. De ce? Pentru ca mereu am zis ca poate va fi altfel. Ca o sa ajungi in punctul in care sa vezi cum stau lucrurile. Din pacate singura care se schimba sunt eu. Si ceea ce gandesc eu. Nu mai pot continua cu situatia asta. Trebuie sa fie o cale de mijloc, doar ca eu am obosit cautand-o. Si sunt ingrozita ca o sa ajung in momentul in care o sa spun ca nu mai merita. Ca poate, pur si simplu, calea aia nu exista. Cel putin nu pentru mine, pentru noi.