Sunday, October 30, 2011

Life is all about choices...

     "Stii ce se intampla la peste 2000 de metri altitudine? Creierul moare din lipsa de oxigen... celula cu celula, si corpul inceteaza sa mai functioneze. In acelasi timp." Asa incepe filmul nostru preferat, filmul pe care intr-o noapte l-am vazut impreuna, ca apoi sa adormim imbratisati, fermecati de Joseph Fiennes si Heather Graham, sau poate doar de mangaierile si de parfumul pielii noastre.
     Rar gasesti o iubire care sa te mistuie incet, ca un foc care arde mocnit si pe care il observi abia atunci cand nu a mai ramas decat cenusa. Ce prefer? Un foc de paie, care arde sub ochii mei cateva secunde si apoi dispare, lasand in urma mai nimic, sau o caldura intensa care se transforma in flacari si apoi in cenusa? Nu stiu. Amandoua m-au invatat cam acelasi lucru: ca o inocenta patata de altii devine melancolie, ca iubirea nu e suficienta, nu te inalta si ca poetii se inseala.
     A fost ca o cursa cu obstacole, in care eram in competitie toti trei: eu, el si... tot eu. Singurii nostri adversari am fost noi insine. Alergam doborand obstacole, alergam unul dupa altul, nedorind altceva decat sfarsitul cursei, sperand ca vom nimeri in paradis. N-am alergat niciodata cot la cot, nu l-am ajuns niciodata din urma, nu avea rabdare sa ma astepte, era mereu fie cu doi pasi in urma mea, fie cu trei inainte. Si cand am ajuns la linia de sosire, am dat de un zid de oameni care nu ne-au lasat sa mergem mai departe. Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc este cum vantul imi rascolea parul, simteam ca zbor... apoi o durere in piept, in cap, peste tot. Simteam ca ma lovisem de ceva si cand m-am uitat in jurul meu erau stanci ascutite: imi sfasiasera carnea, pielea, imi zdrobisera oasele ca dintii unor fiare. Atunci am inteles ce se intamplase: nu era vantul cel care-mi rascolea parul, era curentul pe care-l producea corpul meu in cadere. Nu zburam, cadeam, dar mi-am dat seama abia cand sufletul si corpul zaceau acolo, pe stanci. Nu caderea te omoara, ci impactul. M-am ridicat si am privit spre cer, nu erau stele, nu era nimic. Cazusem, nu de la foarte mare inaltime, si totusi cazusem.
     Am decis sa uit ce s-a intamplat. Mi-am zis ca a fost un test prin care trebuia sa vad cat sunt de vie. "Si totusi mi-e dor de tainele lui..." erau otrava delicioasa si antidot in acelasi timp.

0 comments:

Post a Comment

Powered by Blogger.