Monday, August 11, 2014

Late words

One week without you...
Am stat o saptamana departe de tine. Am luat o pauza de la orele petrecute cu tine si de la saruturile noastre de noapte buna. Mi-a fost usor. Mult prea usor. Se pare ca mai am destui pasi de facut pana cand o sa pot spune ca incep sa simt fluturasi atunci cand ma gandesc la tine sau cand te vad. Mi-ar fi placut sa spun ca mi-a fost dor sa stau la tine in brate. Azi a fost atat de bine acolo. Ma simt mica, mica atunci cand tu ma imbratisezi. De parca m-ai proteja cumva. Poti oare sa ma feresti chiar si de mine insami? Caci acum de asta am nevoie. E o lupta intre mintea mea si ramasitele sufletului meu. As vrea ca cele din urma sa iasa victorioase. Ma ajuti sa fac asta? Imi ramai alaturi sa darami zidul ce imi inconjoara inima ce a fost de atatea ori calcata in picioare? Imi place tot ce facem impreuna. Imi plac discutiile noastre, momentele in care esti sincer cu mine si imi spui ce ai pe suflet. In egala masura, imi plac si clipele in care nu facem decat sa ne impletim degetele si sa stam asa, in liniste. Langa tine linistea nu e apasatoare. Imi place sa imi plimb mana prin parul tau si sa te privesc. Esti foarte simpatic atunci cand te uiti nedumerit la mine si ma intrebi de ce zambesc. Imi place sa imi asez capul pe umarul tau si sa iti simt parfumul. Ma linistesc mult momentele noastre impreuna. Cand suntem doar noi doi reusesti sa ma temperezi. Inseamna mult pentru mine. Nu a mai facut nimeni lucrul asta de ceva vreme.
Destule motive ca sa imi dau voie inimii sa o ia la goana. Dar ratiunea e mai puternica decat incercarea de a lasa niste sentimente sa capete contur. Sau poate doar ma grabesc eu. Poate imi doresc cu atata ardoare sa simt intr-adevar ceva, incat nu mai tin cont de faptul ca suntem inca la inceput si ca mai avem mult din drumul asta de parcurs. Nu am nici cea mai vaga idee despre cum vor decurge lucrurile pe viitor intre noi doi. Sau intre mine si tine, mai bine zis, "noi" este totusi un cuvant cam mare. Nu pot decat sa sper ca voi reusi. Ca voi putea cumva sa fiu din nou copilul naiv care se indragostea cu toata fiinta si care simtea fiorii aceia ai inceputului in fiecare celula din corp. Mi-e dor... Mi-e foarte dor de vechiul eu care lasa toate indoielile la o parte si care se dedica in intregime. Se va mai intoarce vreodata la mine? Va mai iesi la lumina? Vreau sa cred ca raspunsul este "da", pentru ca daca nu e asa, atunci ar trebui sa realizez si sa accept cu regret ca totul e diferit. Ca eu sunt o alta persoana care nu mai are nimic in comun cu ceea ce am fost odata. Sa fie oare asa? Sa ma fi schimbat chiar total? Sper din tot sufletul ca nu... Nu stiu cum as trece peste asta.

0 comments:

Post a Comment

Powered by Blogger.