Monday, August 12, 2013

Untitled

Obisnuia sa ma intrebe cum e fara tine... Cum ma lasa inima sa iti dau drumul din bratele mele stiind ca apoi altcineva iti va saruta buzele... Altcineva va fi langa tine, revendicandu-te prin fiecare atingere, prin fiecare rasuflare, numindu-te "al ei" de fiecare data cand sufletul i-o cere. Ii venea greu sa creada ca am invatat sa te am fara sa imi apartii. Ca, desi in momentele in care suntem impreuna atat inima, cat si trupul si gandurile tale sunt doar pentru mine (lucru de care nu m-am indoit nici macar prima oara, nu mi-ai dat motive sa fac asta), in mintea niciunuia dintre noi nu isi face loc sentimentul ca, atunci cand tot ceea ce ne tine unul langa celalalt ia sfarsit, ideea de libertate cu care am fost obisnuiti pana acum trebuie se schimbe in vreun anumit fel. Noi suntem cei care putem sa ne continuam linistiti vietile din punctul in care am pus "Pauza", atunci cand ne-am intalnit, facand ca totul sa revina la normal. Sau, cel putin, la ceea ce noi consideram a fi "normal". Caci stim amandoi ca termenul asta este destul de diferit fata de cel al majoritatii oamenilor. Poate asta e si motivul pentru care i se parea ca tot ce se intampla si tot ce tine de noi are tendinta sa fie oarecum iesit din decor. Nu de putine ori m-a intrebat daca imi este de ajuns ce avem noi. Uneori chiar spunand-o cu o urma de compasiune in voce. Ahh... Nu mi-a placut niciodata ca ceilalti sa se uite la mine ca si cum as fi demna de mila... De parca as fi luat cele mai proaste decizii si de parca toate astea nu ar duce decat la un drum al regretelor de pe care nu as mai fi fost capabila niciodata sa ma intorc...


Adevarul este, insa, ca nu avea cum sa stie ce e in mintea mea. Nu avea habar de linistea pe care clipele petrecute langa tine mi-o aduc. Mereu tragea concluzii pripite. Ii placea sa spuna ca sunt indragostita de tine, ca nu esti decat un altul care mi-a furat inima si care mi-o va aduce inapoi bucati. Doar ca ceea ce nu stia e ca acest lucru este imposibil. Nu puteai fi unul din aceia pentru ca tu nu mai aveai ce sa iei. Nu am mai primit nimic inapoi de la ultimul care a ales sa imi considere sufletul proprietatea lui. Nu inca. Cine stie? Poate intr-o zi ma voi trezi si voi gasi pe pragul usii, intr-o cutie mica, un pachet ce va contine piesele unui puzzle ce infatiseaza partea din mine pe care o consideram cea mai importanta. Pe care ma bazam atunci cand trebuia sa fac o alegere, neputand decat sa sper ca de data aceasta, va fi cea corecta. Nu vreau sa consider asta a fi imposibil, raman totusi genul de persoana care are o oarecare inclinatie in a gasi si a evidentia ceea ce e bun in aproape orice, insa, in acelasi timp, tind si sa cred ca mai am mult de asteptat pana cand ultimul el imi va inapoia singurul lucru ce reusea sa imi distruga logica, cel care ma facea sa ignor toate avertismentele atunci cand voiam ceva.


De aceea sunt atat de sigura pe mine acum cand e vorba de tine. Am un motiv concret atunci cand spun ca nu am ajuns sa pun suflet in "relatia" asta dintre noi. Asa cum ti-am spus-o de la inceput, nu am avut de gand sa ma indragostesc de tine. Se pare ca asta a fost o promisiune pe care am reusit sa o pastrez. Ti-am oferit sansa de a-mi vedea ceea ce obisnuia sa fie un suflet distrus de sentimente si nu regret. Probabil ai fost singurul care merita asta, acum realizez asta foarte bine. Am chiar si o senzatie stranie de siguranta ca, daca ar mai fi ramas vreo bucata din inima mea care nu ar fi fost facuta farame, tu mi-ai fi inapoiat-o intreaga. Poate doar cu niste zgarieturi... dar stiu prea bine ca le-as fi considerat neinsemnate. Pentru ca asta ar fi fost in comparatie cu furtunile ce mi-au purtat sufletul departe de tine, de noi, de momentele acestea. Stii de ce spun asta? Pentru ca am ajuns sa mai cred un lucru. Indiferent din ce ne-ar fi alcatuite sufletele, al tau si al meu seamana. Cu toate ca nu il mai am langa mine acum, totusi mi-l amintesc. Si, trebuie sa recunosc, au existat momente in care am fost capabila sa ma identific cu tine. Am simtit ca e ceva ce ne face la fel. Ai ceva de-al meu in sufletul tau. Poate chiar vantul a adus cu el o farama de praf din inima mea si a asezat-o langa a ta.


Fara tine? E bine.
Cu tine? Tot bine, doar ca vorbim de stari de bine diferite.
Imi place, stii? Imi place la fel de mult sa fiu cu tine, cat imi place sa stiu ca sunt doar eu. Nu ma deranjeaza sa fiu singura... Eu cu mine. Si cu tine, uneori, dar intotdeauna eu cu mine. E placut sa stii ca ai la cine sa te duci atunci cand simti nevoia, intocmai cum ador sa stiu si ca, in momentele in care eu sunt singura ce ma poate calma, cand prezenta mea e singura pe care o accept, nu exista nimic care m-ar putea impiedica sa fac asta. Nu trebuie sa dau explicatii, nu am de cine sa ma ascund sau pe cine sa mint in legatura cu sentimentele mele. E ceva linistitor in a sti ca nu e nevoie sa port un zambet de imprumut sau sa arunc un "Sunt bine" convingator atunci cand tot ce imi doresc este sa ascult o melodie care are ceva special, sa plang sau, pur si simplu, sa stau.

0 comments:

Post a Comment

Powered by Blogger.