shy...

Stii? Langa tine nu doare. Langa tine totul pare extrem de simplu. Si imi place asta. La nebunie. Imi place cum la pieptul tau reusesc sa uit de tot. Ai un stil al tau aparte cu care imi poti da lumea peste cap de fiecare data cand suntem impreuna. Cumva, stii exact ce trebuie sa faci ca sa pot uita de toate gandurile complicate ce si-au facut loc in mintea mea. Pur si simplu stii cum sa le inlaturi pe toate. E de ajuns sa iti simt parfumul si dispar. Atunci cand apari tu in preajma mea, cand putem fi amandoi, ma simt altfel. E ceva ciudat... Nici nu stiu cum sa o explic prea bine in cuvinte. Un fel de eliberare, un sentiment de liniste pe care nu l-am mai simtit de foarte mult timp. Esti ca un magnet, atragi spre tine tot ceea ce imi intuneca gandurile si astfel eu pot fi cu totul si cu totul altfel. O senzatie stranie pune stapanire pe mine atunci cand bratele tale ma inconjoara. Nu e vorba de fluturasi in stomac sau de zambete incontrolabile, nimic din toate astea. Poate e ceva mai mult, mai matur... nu stiu. Cu tine e diferit. Pentru ca tie nu iti pasa de ce cred altii. Nu te intereseaza ca tot ce tine de noi e ceva pasager. Tu esti cel care stie sa pretuiasca prezentul si cel care m-a invatat si pe mine sa fac asta. Faci in asa fel incat atunci cand suntem impreuna sa nu conteze nimic altceva pentru tine decat eu. Si cred cu tarie ca o faci din toata inima. Ti-ai pus sufletul pe tava si mi l-ai oferit mie. Fara nicio retinere, fara intrebari. L-am acceptat in urma cu aproape un an si inca ii descopar toate ascunzisurile. Tu, in schimb, nu ai avut ce sa afli. Nu a existat o parte a mea pe care sa ti-o pot da pentru ca tu sa ma poti cunoaste. Dar asta nu ti-a pasat. M-ai acceptat inca de la inceput fara sa ai nimic de obiectat atunci cand intrebarile tale nu isi gaseau raspunsuri. Ai ales sa nu renunti si ai continuat sa imi fii alaturi, desi uneori parea ca drumul asta nu ne va duce nicaieri.


As vrea sa iti multumesc pentru rabdarea pe care mi-ai acordat-o. Pentru ca mi-ai inteles retinerile si pentru ca nu ai insistat. Ai vazut in mine mai mult decat stiam eu ca exista si ai luptat sa ma faci sa descopar asta. Nu stiu, nu am nici cea mai mica idee care a fost motivul ce te-a determinat sa faci asta, insa iti voi fi intotdeauna recunoscatoare pentru ca ai ramas langa mine fara sa astepti nimic in schimb. Ne-am avut unul pe celalalt o perioada mult mai indelungata decat m-as fi asteptat - unsprezece luni -, perioada in care mi-ai demonstrat ca pot avea incredere in tine si ca poti fii cel care poate citi ceva in ramasitele arse ale paginilor sufletului meu. Mi-ai oferit zambete, clipe frumoase si amintiri  pe care le voi pastra aproape de inima mea. Ne-am creat o poveste a noastra in care lacrimile nu si-au avut locul si in care cea mai mare importanta o aveam noi doi. Un basm asemeni unei zone de comfort in care tu si eu am fost si am ramas atat personaje principale, cat si regizori. Astfel, am putut asterne propriile noastre idei, sentimente si alegeri, fara sa ne gandim la ceilalti si fara sa luam in calcul ce se intampla in jurul nostru. Am reusit sa facem abstractie de rautatea oamenilor si sa ne ferim de privirile iscoditoare ce ne pandeau la fiecare pas. Atunci cand eram doi nu ne pasa. Eram in lumea noastra si asta era de ajuns. Nu era nevoie sa luptam impotriva nimanui, pentru ca nu existam decat noi doi. De fiecare data cand eram unul langa celalalt, puteam cumva sa alungam orice alt gand si orice altceva, in afara de imaginea a doi copii imbratisati, uitati de lume si feriti de realitate.


Totodata, as vrea si sa iti spun ca sunt fericita. Pentru ca te-am cunoscut si pentru ca mi-ai facut lumea putin mai buna. Am certitudinea ca lucrurile astea vor continua si ca voi avea la ce sa ma intorc. "N-o sa renunt niciodata la tine". Asta mi-ai spus ultima oara cand ne-am vazut. Te-am crezut atunci si o fac si acum. Stiu ca nu vei face asta asa cum stiu si ca nu voi lua nici eu decizia asta. Legatura care s-a format e mai puternica decat ratiunea sau decat puterea noastra de a alege. Sunt sigura ca nu va aparea momentul in viata noastra in care vom spune fara nici cea mai mica urma de regret ca totul s-a terminat. In acelasi timp, nu sunt nici absurda si nu incerc sa sustin ca am intalnit ceva de genul "si au trait fericiti pana la adanci batraneti". Nu, doar ca e ceva in mintea mea care imi spune ca, atunci cand vom fi nevoiti sa ne spunem "la revedere", o vom face pentru ca suntem amandoi de acord si pentru ca ne-am oferit unul altuia tot ce era de oferit. Vom porni fiecare pe drumul lui in clipa in care sufletele noastre vor deveni unul singur si realitatea va fi apasatoare. Cu toate astea, e ceva ce stim amandoi si de care vom fi intotdeauna constienti, si anume ca flacara se poate stinge, insa focul nostru va arde intotdeauna mocnit.