Se pare ca am gresit, as usual. Same shit, different people. Oamenii nu vor decat sa vada ca esti bine. Complezenta este cea care ne defineste in continuare si de care ne lovim oricand, oriunde, si oricat de suparator ar fi, este si cea pe care o asteapta oricine.
Ce ramane de facut? Doar sa caut prin colturile ascunse ale mintii, sa il sterg de praf si sa incep din nou prin a-l purta. Sa imi reiau singura masca pe care stiu sa o port cel mai bine si care mi-a fost atat de mult timp confidenta.
Pana la urma, sunt experta la asta. Sau cel putin eram candva. Nu ar trebui sa fie greu, ca mersul pe bicicleta, right? Smile and wave, boys, just smile and wave.
Oricum, mai greu decat realitatea si mai dur, nu ar avea cum sa fie. Am incercat, nu a fost sa fie, shit happens.
Obisnuiam sa am optiunea asta de "on/off" asa de bine definita. Era un simplu buton pe care decideam sa il apas ori de cate ori aveam nevoie. Acum? Acum stau asa in limbo, sperand ca pot fi eu si ca imi pot permite sa pic. Sa pic si sa imi las sufletul zdrobit acolo jos, plin de praf, doar cat sa aiba putin timp sa isi revina. Sa isi linga ranile si sa ma puna usor usor inapoi pe picioare. Wrong call, my friends.
Tragicomicul situatiei vine cand imi dau seama ca oamenii traiesc cu gandul ca aceste ziduri sunt alegerea usoara. Haha, clasic. Dar este in regula. O voi face si pe asta. La urma urmei, nu a fost niciodata o alta optiune, nu?
0 comments:
Post a Comment