to be continued

I miss sleeping restless. 

I fucking miss sleep. It used to be a nice treat and now I don't get to enjoy it. Ever! 

I have to paralyse myself to go to sleep. I need to numb my brain in order to be able to get the smallest chance of getting the needed rest to survive another day. 

I don't know how to be strong between these walls. I don't know how to hide my pain from myself. I close the apartment door and everything crashes down. Ironically, I cannot get out of here either. Completely trapped in my head. Locked in this clown cage. 

How did I manage to get myself in this shit for the third time? And why would I still take you back in a blink of an eye? Hmm, like I don't already know. Because I fucking love you, this is why. Because I fucking miss you like crazy. Because once again I have to stop myself not to close this blog app and order an Uber to go see you. I hate you a bit now, knowing you sleep soundly in our bed while I light another cigarette and let the smoke clouds take me away. I wonder if you ever have nights like this too? I still love you though, so I hope you don't. Even though all my nights are like this now. Even though I don't really know when was the last night when I didn't shed a tear on a cold pillow, in a colder bed. At least I don't have to use eye make up remover so I guess I am saving money, haha. 

Another forced smile. Just a smirk, actually. Genuine smiles are no longer something I hope for. How could I? When I only remember myself smiling next to you? When I only remember breathing when it was your perfume that I inhaled? You know? I couldn't find the strength to kiss him? I've felt his hands all over my body. I've felt his warmth on top of me and I turned my head and closed my eyes. I put another mask and I pretended I am just invested and changed position. I used him to satisfy my cravings, I tried like a maniac to fill that void, but could I? When I've never let him anywhere close to where the real problem was? 

What could it happen? The therapist asked me today this — yes, I have a therapist now, look at me being all responsible and shit — she wanted to know what could go bad if I let him see me. But I know very well that this is not an option. I can't be truly seen now because why would he stay around? Why would one choose that part of me? You've had it. And even you decided it was too much. I guess this is the truth. At least for now. 

I am afraid to admit that you are the one that confirmed my worst theories and proved me that maybe I really am broken. And while I know it is not my fault, it doesn't make it easier to cope with it. It's not manageable now just because I am aware that what happened to me was just a sick, cruel thing that no kid should go through. I really needed you to help me get through this. But I guess this is just another option which is no longer available to me. I will need to find a way to get by on my own. I've never felt more alone. I've never experienced a point as low as this. They say ignorance is bliss and while I know life doesn't work like this, I still have moments like this when I wonder if it wouldn't have been better to hide it more. I don't even know why I wrote it like this or why I am simply not erasing it, but I presume it is just how my brain works. Always looking if the shortcut is there. Unfortunately, this is what got me here. All this hiding and all the walls I have built. I tried so hard dealing with it on my own and I collapsed. I understood that I am human and that there is a breaking point for everyone. So I keep writing and crying and trying to put all my thoughts here, hoping to use this blank page like a Pensieve which will release me and allow me to get a few hours of sleep. 

Another morning comes when I will need to do my magic and hide my baggy bloodshot eyes and pretend I haven't cried myself to sleep again in front of all the random people crossing paths with me. I actually think I have fooled you too. Which is more sad than funny if you think about it. Seems like you are becoming one of them. Never thought this could happen. But this is a discussion for another day. I cannot let myself go deeper into the thoughts. 

I will turn off the light and start doomscrolling until I fall asleep. I have resorted to this since closing my eyes only brings you closer and it feels like you are laughing in my face. 

empty

Scriu, sterg, scriu din nou. 

Nimic nu imi pare ca are sens, nicio fraza nu se leaga. Scriu peste tot, incerc sa deblochez cumva bolovanul care ma tine prinsa si nu ma lasa sa respir. 

Si imi dau seama ca nimic nu va merge. Incerc degeaba. Pentru ca eu de fapt nu vreau sa scriu. Sau nu mie, cel putin. 

Eu vreau sa iti scriu tie, eu vreau sa vorbesc cu tine. Eu vreau sa iti spun tie tot ceea ce am in mintea asta neagra si plina de amaraciune. 

Nu pot sa imi scot din gand ultima noastra noapte impreuna. Nu pot sa uit tot ceea ce am simtit atunci si cat de mult ma raneste inca. M-am simtit atat de nimeni. Intr-un pat, langa omul care trebuia sa imi fie tot. Ultima noapte in care aproape ca nu am dormit, incercand sa obtin acea minima farama de noi. 

Dormeai, nu stii nimic despre cutitele care ma taiau inca o data, si inca o data, de fiecare data cand iti simteam intreg corpul respingandu-mi atingerea. 

Dormeai, si asa inconstient, corpul te-a dat de gol. 

Dormeai si in acelasi timp reuseai cumva sa ma ucizi. 

Si am plecat. Cu lacrimi in ochi, cu o frica imensa in suflet si cu inima-mi sangerand iremediabil. 

Fantoma unui om care a trait candva frumos. Care a avut la un moment dat un zambet sincer. Un rest de om care nu are, din nou, optiunea de a ceda. Un trup gol, lipsit de orice farama de vointa, care totusi trebuie sa isi gaseasca puterea sa imbrace mastile si sa se prefaca in fata publicului larg. 

Urasc sa vad cat de bine imi iese. Urasc sa vad cum oamenii care ma vad sunt uimiti de faptul ca zambesc si merg inainte cu capul sus. 

As vrea sa urlu. Sa zbier, sa strig pana raman fara voce, sa le spun ca doare. Doare atat de tare. Dar lumea e oarba, lumii nu ii pasa. Asa ca nu fac decat sa ridic ziduri si mai mari, cu fiecare respiratie, cu fiecare lacrima. Si cu cat ma doare mai tare, cu atat zambesc mai puternic. 

Am inceput cu teatrul in joaca, de mica. Cine ar fi crezut ca experienta aceea imi va fi atat de folositoare in viata de acum? Ironic... Probabil la fel de ironic ca felul in care m-a tinut el in brate toata noaptea, iar eu nu ma puteam gandi din nou, decat la ultima noapte cu tine. Mi-am incalcat prima limita si am dormit cu el. Am cedat si am ramas lipita de trupul lui pana a venit soarele. Cumva de fiecare data cand inchideam ochii si imi permiteam sa respir, apareai acolo. Apareai sa ma respingi, desi erai la kilometri departare si langa mine era el. 

Mi-e dor. Mi-e dor sa fii tu aici. Mi-e dor sa ma simt vie. Dar tu nu mai vii. Eu am ramas. Eu trebuie sa ma ridic si sa continui drumul. Singura, asa cum am inceput. Ti-am dat tie totul, am ramas cu durerea, insa voi gasi o cale sa o fac sa imi fie partenera. Ca de obicei, nu ramane decat sa o imbratisez si sa pornesc din nou in viata.

Deocamdata, imi torn un pahar de vin, dau drumul unei tigari si ii raspund lui la ultimul mesaj, aranjand urmatoarea intalnire, in timp ce imi port zambetul de imprumut. 

8 years later

Bine te-am regasit, prieten drag. 

A trecut ceva timp de cand nu ti-am mai calcat pragul sa stam impreuna la vorba. Oricat de ciudat ar suna asta, sa stii totusi ca nu imi pare rau. Am fost fericita. Am absorbit fiecare moment ca un copil ce abia descopera lumea din jur. M-am aruncat in valurile tumultoase ale iubirii si am simtit din plin soarele arzator al fericirii neconditionate. Ai fi mandru de mine sa afli ca am gasit exact ceea ce am cautat in toti anii de cand imi esti confident. Ca EL a fost cu adevarat marea mea iubire. De aceea intoarcerea la tine este cu atat mai dureroasa si am avut nevoie de putin timp sa imi gasesc cuvintele sa incep. A trecut o luna. O luna de cand ma uit la un pat gol si rece, in timp ce eu adorm cu greu pe-o canapea unde macar ma pot preface ca e o noapte ca oricare alta. O luna de cand ploaia s-a preschimbat in 

.....

Ciudat cum spuneam ca nu stiu ce sa zic si m-am oprit in mijlocul frazei, nu? 

Au trecut trei luni acum. Nu s-au schimbat asa multe. Am inceput sa dorm in pat. Nu este usor, dar ma fortez. Mi-am facut obiceiul sa ma duc acolo si sa ma ascund in intuneric. Scriu acum si doare. Scriu acum si plang. Doare fiecare cuvant al lui pe care il citesc. Ma doare sa ma prefac in fata lui. Ma doare sa ne aruncam niste cuvinte din complezenta si sa vad ca de multe ori, si acelea sunt seci. Ma bucur pentru el. Ma bucur ca e bine si lucrurile au inceput sa se miste. Inca il pun primul pe lista mea, probabil va fi mult timp asa. Dar acum macar incerc sa constientizez ca si eu sunt o optiune. Pana atunci, insa, mai torn un pahar de vin. 

Incerc sa imi caut scuturile. Sa le sterg de praf si sa incep sa le port. Unul cate unul, pana cand totul este ascuns. Pana cand nicio raza de suflet nu isi mai face loc printre placile reci de metal. 

Imi pun rujul rosu si plec in lume cautandu-ma pe mine.

...........................................................

Rujul - pentru buzele ce inca tanjesc dupa un sarut, desi nu il cauti

Vinul - pentru noptile in care imi voi aminti ca o zi pierduta e accea in care nu incerc sa zambesc, iar..

Nepasarea - pentru tine, omul din viata mea care mi-a furat dorinta de a trai cum imi merit. 

nothing

Numb. Seems to be once again the word of the day. I am slowly getting back into my old habits. I know what works and what takes me out of that dark place where the pain is so strangely vivid. 

Putting the mask on,  getting by with the daily life and enjoying the ocasional lemonade when lemons come in your way. 

It was so surprisingly easy getting into my old coat and hiding all that broken pieces of a heart in the small box which takes away the reality. I think I expected it to be like the previous ones, but I guess one really gets better at goodbyes.

Lying to them, lying to HIM, lying the one that only tries to distract me and to make me forget. And more important, lying to myself. Writing about everything else except this black hole. Except the fucking dark part that is eating me alive and made me this shell. 

The fucking one that destroyed me. That made me question myself. Made me actually wonder if I am crazy.

I am trying so hard to keep it in, to hide it all away and to pretend it simply didn't happen. After all, for others this seems to be the perfect coping mechanism. I manage only to patch it, to put a cover on top of it, but it gets away so easily. Way too easily. Especially lately with everything going on. Especially now when HE also decided that I can take another hit. That as usual, I am the fucking strong one. This is everything I hear these days.. "oh, don't worry, you are strong". Well guess what? It is just a big fucking act. I am a major wreck. I am the one that literally has to remind myself that I need to exhale and inhale in order not to simply drop down and let everything go. I am really failing to see how this makes me the strong one. How this makes me the one in control. 

Who are we kidding here? There is nothing that I can control at this moment. I lose myself in everything, I try to get my mind away from even the smallest detail that could make me feel. I find the weirdest hobbies just to have something to do and not sit down and think. I am going around in circles, not solving anything. 

I lost HIM, I lost the only one sanity connection. I know that it was no one's fault, I know this is where life brought us and as much as I accept this, I can't keep lying to myself saying that I can just close the door and move on. 9 years with YOU being everything. 9 years of me feeling actually safe, for the first time in way way too long. And now? Two sets of keys in the keyring. One bed that is way too big and cold. And most of nights, empty. Ironic, right? I am the strong one so I've been sleeping on the couch for the past three months. Fucking strong, what can I say? 

I want to forget you. I want to forget your hands on my body. I want to forget the way you kissed me and make me shiver. Never thought I would say that. It hurts me to think of this. It hurts me that I would be able to "obliviate" you from my life. But, as much as I loved you, as I still do, this feeling of constant fear and complete vulnerability is too much. I have to admit that it is time to love me more. To choose me. I miss feeling yours so much that it literally kills me. I have days when I get to physically sick that I have to take a break. I have days when I simply forget food or water are not really optional. I have to end this cycle. I need to find a way to stop these thougths that are raising shivers down my spine. I hate this feeling of being completely useless, of being that stupid kid all over again. The one that was too young to understand how fucked up what happened was. The one that was too scared to raise her voice and shout out to the world that sick people are everywhere. I feel small again and I fucking hate it. 

So I did what I know best. I found the distraction. It came on to me almost easy and natural. Getting in my old habits and playing him exactly like a puppet ready to help and please. Eagerly, I could say. 

Yet, I chocked. And not in the good way. It was a shock, turning around and seeing another man in my bed. Casually resting, with a movie in the background. It felt staged, I felt like I was the puppet. And all that fake idea of control crashed and ruined everything. 

Now? Now I force it, I need to go on somehow. And I am fully aware that I am choosing the wrong way. Perhaps the worst one. But I need to do it like this. Cause it is the only way I know how. It is the only way to find the smallest sense of power into me. It is the fucked up way, but this only because I am the fucked up one. I've set my limits. I am fully aware of how far I am willing to go. I know what I am giving and what I expect to receive

 

Probably why I managed to find one who seems equally damaged so far. Makes it quite easier for me to be sincere. Which is a rare opportunity lately. I am in no position of denying myself any chance of fresh air. Even if it comes with the scent of a new man. 

 

Summer again

Am revenit cu retrospectiva. 

Sincer vorbind, cel mai usor sa deschid subiectul despre asta este sa nu il iau in serios. Cum fac cu orice, de altfel, nu? 

Recapituland: 

Boul nr. 1: prima iubire, fluturasii aia sinceri si copii prostuti care habar nu aveau ce probleme are viata de fapt pregatite. 

Boul nr. 2: baiatul ala cool, care mi-a dat aripi si incredere si a furat cateva saruturi dupa o noapte care s-a terminat cu trezirea la realitate. 

Boul nr. 3: cel care a avut grija sa fie sigur ca ranile devin finale, venit intr-un moment total nepotrivit, dar care mi-a aratat cumva o frantura a vietii de om adult. 

Boul nr. 4: the one that got away. 

The sequel:

Boul nr. 5: aici am de spus, oh destul de multe. A trecut ceva timp de cand nu m-am mai gandit la tine. La ceea ce ai insemnat, la ceea ce ai adus in viata mea si ceea ce ai lasat acolo atunci cand ai plecat. Regrete? Niciunul. Simt ca lucrurile si-au urmat cursul si fiecare am fost pentru celalalt exact ceea ce am avut nevoie in momentele acelea. 

Un prieten, un confident, un amant nebun din cand in cand. Stiam prea bine fiecare unde ne situam si care ne sunt limitele. Si, desi eu am ales sa arunc si sentimente, am inteles pe parcurs ca au avut parte de aceleasi limitari. 

O poveste ascunsa de oameni, cu doua suflete ciudate, ce isi gaseau o alinare stranie impreuna. 

Recunosc, e o parte din mine care s-ar intoarce pentru o clipa. O clipa anume, pe care o sa o stiu doar eu si pe care am vazut-o putin prea tarziu.

Boul nr. 6: ee, aici doare cel mai tare. Aici este cea mai adanca rana. O rana pe care inca nu am nicio idee cum sa o fac sa se inchida. Incerc sa o acopar. Ii pun toate scuturile si ma prefac ca nu e nimic acolo. 

Ca nu doare fiecare respiratie, ca nu doare fiecare pas fortat si fiecare zambet nesincer. Ca nu ma gandesc la tine in fiecare moment in care sunt constienta. Ca nu imi zboara gandurile la tine de fiecare data cand pun capul pe perna. Ca nu esti tu cel care imi apare in fiecare noapte in fiecare vis. 

E mai usor sa te prefaci. E mai usor sa mint si sa spun ca eu pur si simplu nu visez. Ca ma duc la somn si ma trezesc cu mintea linistita si mereu pregatita de o noua zi. 

Am atatea intrebari sa iti pun. Am din nou atat de multe raspunsuri de aflat. Asta doare cel mai tare. Sa stiu ca nu voi afla niciodata ceea ce imi doresc cel mai mult sa aflu. Sa accept ca nu exista cuvintele acelea magice care sa imi dea voie sa simt greutatea asta ridicandu-se de pe suflet. 

Imi tot spun ca o sa am candva curajul sa iti spun in fata lucrurile astea. Sa fiu din nou eu, cea vulnerabila si sa vezi intr-adevar ceea ce ai facut. Dar cu ce folos? Pe cine ar ajuta? Eu am ajuns in punctul in care nu stiu daca mai e ceva ce tine de mine. 

Asa ca fac ce stiu eu, te ascund in cutia aia mica, inchid cheia si incerc cumva sa dau inainte in toata durerea asta. Incerc sa gasesc forta in fiecare zi sa ma dau jos din pat si sa ma mai prefac inca o data. 

La urma urmei, "sunt bine". 

hello, sh**ty day

Zambetul de imprumut.... a trecut ceva timp de cand am decis sa nu il mai port. De cand am crezut ca poate nu mai este nevoie de el. Ca am ajuns intr-un punct in care as putea sa fiu doar eu. Sa simt ceea ce simt si sa nu imi fac griji ca poate x sau y ma vede. 

Se pare ca am gresit, as usual. Same shit, different people. Oamenii nu vor decat sa vada ca esti bine. Complezenta este cea care ne defineste in continuare si de care ne lovim oricand, oriunde, si oricat de suparator ar fi, este si cea pe care o asteapta oricine. 

Ce ramane de facut? Doar sa caut prin colturile ascunse ale mintii, sa il sterg de praf si sa incep din nou prin a-l purta. Sa imi reiau singura masca pe care stiu sa o port cel mai bine si care mi-a fost atat de mult timp confidenta. 

Pana la urma, sunt experta la asta. Sau cel putin eram candva. Nu ar trebui sa fie greu, ca mersul pe bicicleta, right? Smile and wave, boys, just smile and wave. 

Oricum, mai greu decat realitatea si mai dur, nu ar avea cum sa fie. Am incercat, nu a fost sa fie, shit happens. 

Obisnuiam sa am optiunea asta de "on/off" asa de bine definita. Era un simplu buton pe care decideam sa il apas ori de cate ori aveam nevoie. Acum? Acum stau asa in limbo, sperand ca pot fi eu si ca imi pot permite sa pic. Sa pic si sa imi las sufletul zdrobit acolo jos, plin de praf, doar cat sa aiba putin timp sa isi revina. Sa isi linga ranile si sa ma puna usor usor inapoi pe picioare. Wrong call, my friends. 

Tragicomicul situatiei vine cand imi dau seama ca oamenii traiesc cu gandul ca aceste ziduri sunt alegerea usoara. Haha, clasic. Dar este in regula. O voi face si pe asta. La urma urmei, nu a fost niciodata o alta optiune, nu? 

restart

Words. Scattered recklessly on a piece of paper. Words that will most likely remain here for a long time. Hidden. Forgotten. 

Waiting patiently to be found in another sleepless night while searching for a refuge. A safe place where sanity does not seem so far away and where thoughts are less dark and twisted.

Words that used to be able to enhance the beauty all around. To bring lost souls back to life or to shatter one's dream. Words that were meant to change the course of a lifetime and that could even end one as easily as it started. 

It was a time when all that one had were the letters. Symbols. Small, yet stark. The power of mastering them was vast, intense and accessible to everybody. Each and every one could have made their own world and lock themselves there or could have used this ability to create something even bigger and with a deeper meaning. Art. Used together, these symbols had the force to awake anyone's consciousness and the ways of doing so were numerous. Poetry, music, novels, even daily letters mailed by those who were devoured by unyielding pain or neverending love stories. 

Today though... what is left? Where are those fierce defenders in all this darkness? What power do have have agains these walls of nothingness? Buried under all these layers of dirt and solitude? Looking for that ray of light, trying to pour everything on a blank canvas, to release myself from all the burdens. It's not easy though. And being so completely numb and hopeless is not helping either. How can I find the strength to say your name and not feel this void swallowing me? I am literally running out of air when I let myself even barely touching this ocean of grief. 

I have resorted to being a shell. Trying to build myself back up step by step, trying to put layers of make up, to be the clown that everybody is asking for. Nothing comes normal, I have to force every breath. Struggling not to zone out during the day when I suddenly get a picture of your big arms embracing me in my head. I am once again surviving, giving up on what the ordinary people are considering life. 

I can see the people around me are trying to help. I have rebuilt this support and I am aware that they all want the best for me. But no one really knows. No one has seen the whole picture. No one can feel the oozing ruptures which are never healing and are a constant reminder of the danger lurking. 

And in the end, no matter how much it hurts, I know that they never will. Cause I will never be myself anywhere else except in front of a paper. Not after doing this in front of you. Not after I got so, so low. Cause I am already too scared that I have gotten myself too deep. 

You

Two months went by. Two months since you decided that our story has come to a point where it needed an ending. Two months when I cried all my tears and yet new ones find their way back to me everytime I let my mind run to you. Somehow though, I am still here. I will probably always be. Because you are part of my soul, you are the one that keeps me alive even though you make my heart ache and bleed. I know very well that I should find the strength to let you go, but how can I do that if you are the only link that I have with sanity? How could I just wake up one morning and say to myself while looking at you peacefully sleeping that this was the last night we spent together? You told me I am hanging in to this because I am afraid of the changes and because I don't like them. Well, maybe I am. But the thought that I will just be heartless and completely dead inside scares me like hell. So I'd rather have this pain than the numbness. I'd rather feel the thornes of what this could be in the remains of my soul than having to deal with the emptiness and the darkness that lurks around me these days. It becomes harder every day to keep up my masks and to pretend that I am fine and that my mind is not on the edge of being changed into the one thing I am petrified of and those moments with you somehow make this bearable. I know I am like those people that I used to look at and to wonder what are they thinking of, but I feel so lost right now that I really don't see other way out. I am fully aware of the fact that I am simply delaying the moment when I will have to rip you out of my life completely, but I just don't know what else to do and how to handle this differently. It hurts so much I can barely breathe. It hurts being strong around everyone else because I know that no one can fully understand and help me with what I am going through. They said this gets better with time, but somehow my path just takes me deeper and deeper into this void that consumes me. I need to hold your hand so that I can at least live with the idea that there is something for me there. Something that could lift me up and take me away from this "nothing".

Goals

Shock! I am utterly shocked... this is the best word to describe everything that is going through my mind and my heart right now. It is weird. I feel relieved, I haven't felt like this for so long. Now I understand. Now I can actually tag this and give it a name. All my insecurities, all my late nights, the sleepless hours, they all have a meaning now. they make who I am. I am my number one enemy and yet I am the one that I know it will always be able to build bridges from ash and to raise hell when I need it. My power comes from within and I just learned how to control it. I found a way to make it shine. I no longer fear it, I no longer hide it. Time has come for me to embrace it and to make it my leverage.

I understood that we both had the same goal, happiness. However, the paths that we took led us to a completely different road. You gave it all to me, you offered me your heart, handed it over on a platter and I was the one in charge of both of them. I was the one that had to glue down all the broken pieces and to make them both alive again. Your happiness depended on mine and mine depended on yours too. However, when the end came, the hearts that we had so far were so different than the ones that we have started with. Yours was still mine, so when you looked back, you realised that there was nothing there for you. And you decided to leave. I gave you your heart back, but you couldn't recognise it anymore, so now you are left wandering around with a piece of your soul that feel out of its place. I blame myself for that I will most likely do it forever from now on.

My heart, on the other hand, was built differently. Its pieces could only be put together thanks to your love, to your dedication. You were my glue, and this is why I was able to move forward. I walked out of this with a complete heart, a heart of mine, a heart that I could feel alive after such a long time and that could finally beat like a real one. This was the reason for which I was able to move on and to admit that I am doing well. It hurts to see that you are not in that place and I would still do everything in my power to help you find that peace and understanding that you brought into my world. You will always be my soul and now I know that this is not a figure of speech, this is the truth. You were the power that I needed to get up on my own and breathe again.

It kills me to see that I was not able to be the same for you. My whole body aches when I think that I could have worked harder, I could have done something different to give you the possibility of walking out of this with a smile on your face. I know that I will always be there for you, no matter what others say, no matter what you say. I will always be grateful to you.

You made me alive, you made me complete and you gave me a heart. There is nothing that I wish more for you now. I will work for that, cause you are an extraordinary human being and you deserve this so much. I promise that I will not let you become a robot.

Old and new

N-am mai scris de cand ai plecat. Ma intreb, a fost o coincidenta cruda sau ai luat cu tine si partea din mine care isi gasea alinarea in cuvinte? Iluzia pe care mi-o creasem a disparut. Nu stiu ce ma mai mira, eram mai mult decat constienta ca o sa punem punct. E o parte din mine, insa, care nu e multumita cu finalul ce ne-a oprit din goana spre nicaieri. Ce e cu adevarat surprinzator, este ca nu doare. Linistea pe care o adusesei in viata mea si care imi lipsise atat de mult pana sa te intalnesc a ramas alaturi de mine. Stiu ca intotdeauna voi avea un prieten adevarat in persoana ta. Mi-ai demonstrat-o de multe ori chiar si dupa ce am incetat sa fiu cea care te imbratiseaza dimineata. Adevarul este ca nu am mai scris de cand s-au schimbat lucrurile intre noi pentru ca imi era frica. Imi era frica sa imi las mintea sa fuga si sa ii permit inimii sa se deschida. Nu voiam sa ma simt din nou la pamant. Am reusit cumva sa nu fac asta. Se pare ca in tot acest timp, tu nu incercai sa ma fac sa te iubesc pe tine, ci pe mine. Ti-ai indeplinit misiunea cu succes. Mi-ai redat increderea pe care o lasasem in urma mea acum prea mult timp. Sunt bine acum. Pot sa zambesc asa cum nu am mai facut-o des in ultimii ani, pot sa te vad si sa nu ma incerce sentimente contradictorii. Ma indragostisem de tine, dar nu te iubeam. Nu asa cum am crezut la un moment dat. Recunosc, ma bucura acest gand. Caci nu as fi vrut sa fii motivul lacrimilor mele. Tin la tine si ti-am pastrat un loc in sirul oamenilor pentru fericirea carora as face orice. Mi-ai devenit prieten si o sa ramai asa pentru totdeauna. De azi inainte o sa imi permit sa fiu fericita. Mi-am cautat cu atata ardoare linistea in ultimul timp incat, in drumul meu haotic, am uitat de fericire. Acum, insa, a dat ea peste mine. Mi-a deschis fereastra sufletului si s-a strecurat acolo fara ca eu sa imi dau seama. Cu fiecare cuvant pe care mi-l adresa si cu fiecare imbratisare, inima mea incepea sa ii devina casa. Acum a devenit "EL". Un EL care ma iubeste neconditionat si la sentimentele caruia raspund cu reciprocitate. Era o perioada cand nu credeam ca mai exista posibilitatea de a ma deschide asa in fata cuiva, dar am reusit totusi sa o fac. Si ma bucur in fiecare zi de alegerea facuta.

Iubind-o pe Ea

Se intalnisera din intamplare. Soarta ii adusese in aceeasi incapere in care ea deja isi facea veacul de ceva vreme. Renuntase de cateva luni la distragerile atentiei, era concentrata pe munca si pe schimbarile ce aveau sa ii ofere o sansa sa avanseze. Lasase la o parte orice alte idei, la urma urmei, oricum nu mai gasise pe cineva a carui voce sa ii faca ramasitele inimii sa tresare. Cand a aparut el, totul fusese absolut normal. Zidurile erau la locul lor, armele pregatite sa traga. Starea defensiva era una cu care se obisnuise. Usor usor au inceput sa vorbeasca. Ramasese uimita de felul lui de a gandi si si-a dat seama ca se simte bine in preajma lui. Nu stia ce inseamna asta pentru ea. Credea ca inima i se inchisese total atunci cand plecase acel el in urma cu ceva luni, dar se pare ca destinul ii pregatise o surpriza. Si, desi nu crezuse niciodata in soarta si era de parere ca totul tine numai de ea, acum simtea ca lumea incepe sa ii fuga de sub picioare. Realiza cu fiecare zi care trecea ca incepe sa zambeasca sincer din nou. Era socata de acest fapt, nu stia unde se ascunsesera toate mastile ei si unde ii disparuse zambetul de imprumut. Fiecare discutie a lor ii apropia si avea sentimentul ca lui ii putea spune orice. Se stiau de aproape o luna, dar sufletele lor pareau a fi desenate de acelasi pictor. Isi dorea sa lase orice teama deoparte, insa nu ii era usor. Prefera sa il priveasca si sa incerce sa ii descifreze gandurile. Uneori parea ca si el are aceleasi idei, se simteau bine impreuna si totul era foarte simplu atunci cand vorbeau. Din cand in cand, insa, putea simti cum el isi ridica un zid si isi acopera inima. A hotarat ca cel mai bine este sa nu forteze lucrurile si a preferat sa lase totul sa vina de la sine. Totusi, cu greu se abtinea sa nu fie aprope de el. Au mai continuat asa o perioada, sentimentele lor accentuandu-se, desi niciunul nu vorbea despre ele. Tot ce si-ar fi putut dori plutea undeva deasupra lor, insa ei nu aveau curajul sa isi inalte privirile. Intr-una din nopti, insa, totul avea sa se schimbe. Era o seara ploioasa de primavara, iar furtuna incepea sa devina stapana pe intreg pamantul. Tunetele si fulgerele erau singurele care scoteau din rutina orasul adormit. Doar cateva masini indrazneau sa alerge pe strazile ude, rareori. Si, in intunericul acela, mainile sale au cuprins-o. In momentul in care i-a auzit inima batand, ea a simtit ca ii lipsise acest lucru, desi nu il mai avusese pana atunci. S-a simtit libera. Au urmat cuvintele pe care amandoi le cautau, insa doar el a avut curajul sa le si faca auzite. Tot ce a fost ea in stare sa faca, a fost sa isi ridice capul si sa il sarute scurt. Deja il alesese, pusese stapanire pe inima ei. Din momentul acela au devenit nedespartiti. Se simteau bine unul cu celalalt si, de cand degetele li se impletisera, era completa. Fericirea, insa, ii era umbrita. In inima ei era un mare gol si o teama imensa ca nu ii va putea oferi aceeasi iubire cu care el o invaluia in fiecare clipa a vietii. A decis sa lase frica la o parte si i-a oferit tot ce ii mai ramasese dintr-un suflet sfasiat. Era constienta ca nu e de ajuns, insa era cea mai de pret comoara a ei. A reusit astfel sa il iubeasca. Cand a realizat ca e gata sa ii spuna cuvintele acestea, a ramas fara glas. Nu ii venea sa creada ca putea iubi din nou pe cineva. Cu toate acestea, chiar o facea. Il iubea enorm. Iubea tot ce inseamna el si isi dorea din tot sufletul sa il faca fericit. Zambetul lui devenise prioritar pentru ea si isi promisese ca va lupta cu orice si cu oricine va incerca sa il inlature. Stia ca e reciproc. El era mai mult decat ar fi indraznit ea vreodata sa ceara de la viata. Nu intelegea cum poate un om sa fie atat de asemanator ei si cum poate toata fericirea aceasta sa existe. Isi dorea sa faca totul cu el, chiar si cele mai mici gesturi insemnau enorm pentru ca erau impreuna. Viata nu le promitea decat bine de acum inainte. Si se decisese sa imbratiseze acest sentiment. Cu mainile impreunate puteau face orice. Acum era constienta de asta.

Meaningless

Negru. Intuneric total. Oriunde si-ar intoarce privirea, nimic nu se intrezareste. Treptat, panica incepe sa ii cuprinda gandurile, bataile inimii auzindu-i-se ca ritmul din ce in ce mai accelerat al tobelor. Sa fie oare cosmar sau realitate? Niciun raspuns... Orice incercare de a-si aduce aminte detalii despre cum a ajuns aici este in zadar. Mintea sa refuza orice act de cooperare. Isi da seama ca singurul lucru pe care il mai poate face acum este sa caute o iesire. Trebuie sa inteleaga ce este locul acesta si de ce se afla  aici. Obisnuia sa spuna intotdeauna ca nu exista destin si ca propriile-i decizii sunt cele ce ii ghideaza drumul in viata. Ei bine, daca a avut vreodata dreptate, atunci inseamna ca trecutul sau detine cheia acestui vid. Decide sa se opreasca din goana fara scop si sa puna punct negativismului ce incepuse sa ii incetoseze ratiunea si alege sa respire si sa isi puna intrebari concrete. E rezultatul alegerilor sale, asta insemnand ca, in mod contient sau nu, pasii sai l-au adus aici. El e trecutul, el e prezentul si tot el e viitorul. El e universul. Acum totul pare mai clar. Incepe sa se simta din ce in ce mai familiar cu nimicul ce il inconjoara. Cu timpul, mintea incepe sa ii ghideze pasii, la inceput timid, siguranta in sine crescandu-i, insa, cu fiecare pas.

Sa fi trecut ore, minute, secunde? Cine poate sti? Aici nu exista inceput sau sfarsit, nu exista ieri sau azi. Aici e doar el. Si totusi mana sa a atins ceva. In orice alta parte a lumii, ar fi spus ca mintea sa ii joaca feste si ca o pala de vant i-a mangaiat degetele. Aici, insa, el este vantul. Stie insa prea bine ca a simtit ceva. Sovaitor, alege sa se intoarca si gaseasca acel ceva ce a ales sa ii tulbure linistea ce devenise parte din el si cu care ajunsese sa se identifice. Cu fiecare pas pe care il face, starea initiala de panica incepe sa il cuprinda, imbratisandu-i parca oasele tremurande. Deodata, in departare, o stralucire slaba isi face simtita prezenta. Instinctiv, isi intoarce privirea - se obisnuise cu neantul -, curiozitatea, insa, isi spune cuvantul. Intotdeauna a fost o persoana dornica sa afle tot ce e nou si sa descopere tainele celor din jur. Hotaraste ca si acum trebuie sa reactioneze la fel. Intreg organismul i s-a oprit la vederea unui lucru atat de neasteptat in cadrul acela pe care ajusese sa il considere "acasa". A mai staruit cateva momente si apoi a ales sa isi infrunte temerile. In clipa in care a facut primul pas a realizat ca isi privase plamanii de oxigenul necesar. A inspirat profund, continuandu-si drumul catre acel element-surpriza pe care inca nu stia cu ce sa il asocieze. Apropiindu-se, o stranie senzatie de calmitate incepea sa ii cuprinda intregul corp. Sentimentul nu ii era necunoscut, cu fiecare pas facut, tot mai multe detalii cuprinzandu-i mintea si sufletul. Fiori, emotii si fericire suprema. Se intreba ce poate fi... Avea toate piesele lipsa, insa nu stia care e imaginea de ansamblu. Se simtea aproape ca... "Dar nu poate fi", isi spunea in sinea lui. Aici? Cine ar fi crezut ca intr-un loc atat de sumbru, isi putea gasi loc tocmai ea? Sa fie dragoste ce simte? Ar vrea sa creada ca e doar o inchipuire si ca un astfel de sentiment nu ar putea fi intalnit in negura ce il inconjoara, dar nu poate sa se minta in continuare. Stie bine ce simte, desi ii este greu sa accepte. Un chip i se contureaza treptat in minte si, privind mai atent, isi da seama ca poate descoperi aceleasi trasaturi in fiinta ce ii sta in fata. Coplesit peste masura de tot, isi ascunde privirile. O parte din el se intreaba daca inchipuirea ei ar  disparea daca sta indeajuns de mult cu ochii inchisi, protejat de intunericul ce ii devenise adapost. Cu toate acestea, stie ca nu poate face asta. O stare de nervozitate il cuprinde, transformandu-se in disperare acuta. Realizeaza ca acum intunericul il doare, transmitandu-i impulsuri electrice in intreg corpul. Ar vrea sa deschida ochii, sa o vada, sa isi ingroape fata in parul ei, fiind constient ca nu ar mai avea nevoie de nimic altceva. Atunci ar putea muri linistit. Si, desi este constient ca alegerea pe care o va face il poate costa scump, deschide ochii si o priveste cu nesat. Abia in momentele acestea, cand o are atat de aproape isi da seama ca pana acum absenta ei a fost cea care l-a tinut in intuneric. Ii era dor. Atat de mult dor sa isi simta inima vie... Iata ca acum este posibil. O mana tremuranda isi face loc catre chipul sau, atingandu-l gingas. Se lasa prada ei si buzele li se intalnesc. Lumina care a insotit-o l-a cuprins acum si pe el, facandu-l sa se simta complet. Odata cu iluzia intunericului, insa, incepe sa dispara si linistea, iar trupul incepe sa ii devina constient de rani. Atat de multe rani, plagi sangerande ce ii acopera pielea sfasiata. Durerea se intensifica, iar respiratia este din ce in ce mai sacadata. Ar vrea sa urle, sa tipe pana cand dispare totul, dar nu poate articula niciun cuvant. Cu ultimele puteri, intinde mainile catre ea, constent ca este singura alinare pe care o poate obtine acum. Nu reuseste sa o cuprinda, insa. Isi ridica privirea si observa consternat ca ea s-a indepartat si il analizeaza. Nu intelege nimic. De ce nu e langa el? Si, mai ales, de ce are acel suras malefic pe chip? Picioarele refuza sa ii mai sustina greutatea si cade. Intins pe pamantul rece, parasit si de ultima speranta, incepe sa isi aminteasca. Zambetul acela este ultimul pe care l-a vazut inainte de caderea ce i-a provocat toate ranile. Flacarile incep sa il cuprinda de nicaieri si nu mai suporta. Ar vrea sa moara, sa puna capat aici, sa nu mai simta nimic. Realizeaza prea tarziu, insa, ca moartea il insotea de mult timp. Inca de cand ea l-a impins de pe acea stanca, afisand acel zambet. Ironic, nu? Acelasi zambet ce l-a facut sa iubeasca a reusit sa il si ucida.

In afara crematoriului, o fata statea si plangea necontenit de cateva minute bune. Nimeni nu o intreba nimic, aici intrebarile nu isi aveau rostul. Fiecare isi vedea de proprii demoni. Dupa ce totul s-a terminat, un angajat al acelui loc sumbru i-a inmanat o mica urna cu tot ce mai ramasese din omul pe care l-a iubit. A luat-o fara sa spuna nimic si s-a indreptat usor catre masina parcata undeva la mica distanta de intrare. S-a urcat pe locul soferului, lasand micul recipient pe scaunul din dreapta si, punandu-si ochelari de soare, porneste masina zambind. Lacrimile de imprumut i se uscasera deja de mult.

Conclusions and Blood

SÍNGUR, -Ă, singuri, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care nu este însoțit de nimeni, fără niciun tovarăș, fără altcineva. ♦ Singuratic (1), solitar, izolat, retras; părăsit. 2. Prin forțele sale, fără ajutorul, intervenția, îndemnul, voia cuiva; din proprie inițiativă. ♦ De la sine. 3. (Precedând substantivul) Numai unul; unic. Singurul drum spre oraș. ♦ (În construcții negative) Niciun. Nu putea articula un singur cuvânt. ♦ (Adverbial) Numai, doar. Singur tu nu mi-ai plăcut. 4. (Determină subiectul sau obiectul; uneori ține locul numelui) (Eu sau tu, el etc.) însumi (însuți, însuși etc.) chiar eu (sau tu, el etc.) în persoană. Am eu singur grijă. – Lat. singulus. 


M-am gandit mult la cuvantul acesta in ultimul timp. La prima vedere, pare simplu,, usor de inteles si de definit. Lucrurile se schimba, insa, atunci cand incerci sa explici ce inseamna cu adevarat aceasta insiruire de litere pentru tine ca si individ, ca fiinta umana. Cand esti insa cu adevarat singur? Cand poti afirma cu certitudine ca ai ajuns intr-un punct in care nu mai ai pe nimeni langa tine si esti "solitar, izolat, retras; parasit"? Care este limita pe care trebuie sa o incalcam pentru a ne acorda acest atribut? Esti singur atunci cand simti ca cei din jurul tau aleg sa te lase balta sau esti singur atunci cand esti inconjurat de zambete, zambete care, insa, nu mai au puterea sa iti atinga sufletul? Tind sa inclin balanta spre a doua varianta. Sunt de parere ca poti spune ca esti singur in clipa in care bataile inimilor ce iti erau odinioara harta spre fericire, incep a se pierde in neant, devenind din ce in ce mai silentioase, mai intunecate, asemenea razelor soarelui care cedeaza in fata puterii nemarginite a noptii. Singuratatea nu poate fi conturata prin cateva cuvinte, chiar fiind ele in perfecta asociere cu sensul brut al acesteia. Singuratatea se simte, din pacate, mai aspru decat lama unui cutit sau a loviturilor fizice pentru care evitarea nu a mai fost o solutie. Si asta este posibil pentru ca durerea provocata nu este una ce poate fi alinata cu pansament sau gheata. 


Si atunci, care este raspunsul? Cum putem sa ne "vindecam" de singurutate, si, mai ales, ce masuri pot fi luate pentru a nu ne intalni cu ea pe drumul nostru in viata? Lucruri greu de spus, aproape imposibile. Am invatat ca singuratatea nu poate fi ocolita. Ca, mai devreme sau mai tarziu, tot isi face loc in inimile noastre, acaparandu-ne si trasand linii total diferite pe cerul nostru. Singur... un cuvant poate prea trist pentru a fi folosit si pentru a-i permite sa ne conduca. Ce este cu adevarat dezolant, insa, este faptul ca nu putem avea niciodata siguranta momentului in care starea acesta decide sa dea peste cap tot ceea ce noi credeam a fi concret in destinul pe care ni-l creasem. Revenind acum la intrebarea incipenta, realizez ca putem spune ca suntem singuri atunci cand oferim atat de mult oamenilor din jurul nostru, incat nu ne mai ramane nimic sa ne oferim noua insine. Cand ajungem sa facem din propria fericire un punct situat mult prea jos pe lista de prioritati. Intr-o oarecare masura, suntem proprii creatori ai acestei conditii machiavelice. Alegandu-i pe altii in favoarea noastra, reusim sa permitem a fi dezamagiti si sa ne incredem sperantele in asteptari mult prea mari. Si atunci cand ajungem jos, cand sufletul ne sangereaza si pamantul incepe a ne acoperi incetul cu incetul, nu ne ramane de facut decat ca, in imposibilitatea noastra cinetica, sa privim inainte. Sa realizam ca primul pas spre a ne ridica din negura este sa ne acceptam propriile defecte si, imbratisandu-le, sa invatam sa le vedem ca fiind parte definitorie a noastra. Numai atunci, cand vom putea intelege ca suntem singurii capabili a ne elibera de aceasta povara, vom zambi sfidator si vom realiza ca am invins singuratatea. 

done!

"Trecutul pe care l-ai iubit candva", asa te-ai referit la mine. Nu ai facut decat sa imi confirmi ca am avut dreptate cu tot ceea ce am crezut despre tine. Mai devreme sau mai tarziu, roata se intoarce de fiecare data. Nu a trebuit decat sa am putina rabdare si ai ajuns din nou la mine. Ce nu stii tu, insa, este ca ceea ce ai gasit acum nu mai seamana deloc cu ceea ce ai lasat. Intr-o oarecare masura, ai fost piatra mea de hotar. Cel care m-a facut sa inteleg ca sunt puternica. In momentul in care ai plecat, mi-am promis mie ca nu o sa vars nici macar o lacrima dupa tine, oricat de tare ar fi durut acele ultime cuvinte pe care mi le-ai spus. Faptul ca am reusit sa fac ce imi propusesem mi-a demonstrat ca sunt capabila de mult mai multe. M-a intarit. Acum, cand ai sunat - dupa tot acest timp - ti-am recunoscut vocea imediat, mi-am dat seama din vorbele tale ca nu te-ai schimbat prea mult si ca ai continuat sa traiesti intr-o lume a ta. Ceea ce nu pot spune si despre mine, insa. Niciunul dintre cuvintele tale nu a mai avut puterea sa ma faca sa ma cutremur asa cum se intampla cu ceva timp in urma. M-ai intrebat cat a trecut de atunci, ti-am raspuns sincer ca nu stiu. Daca stau sa ma gandesc, in linii mari, cred ca undeva in jur de un an si jumatate. Nu as putea sa iti spun ceva mai concret de atat. Am inchis o usa in acea seara in urma mea. Si am avut grija sa o las asa. Asa cum ti-am zis si astazi, nu imi pare rau ca am facut asta, era cazul sa se si termine povestea noastra. Am certitudinea ca esti cel la care nu o sa ma intorc, desi a trecut atat de mult timp si ranile sunt de mult transformate in cicatrici. Am incetat sa mai privesc in urma de cand ai plecat. Si nu doar la tine, ci la tot ceea ce ma tinea acolo. Nu m-am mai intors pentru nimeni si am incercat, pe cat posibil, sa ma gandesc la mine si sa imi setez alte prioritati. Nu a fost deloc usor, dar am reusit. Am reusit sa gasesc oamani extradordinari pe care sa ma pot baza de fiecare data cand am nevoie, am putut sa spun sincer ca m-am indragostit din nou - indiferent de finalul pe care l-a avut povestea respectiva - si, nu in ultimul rand, am reusit sa ma privesc in oglinda si sa fiu mandra de mine. Mandra ca mi-am depasit unele temeri ce ma impiedicau sa zambesc din toata inima. Am considerat mereu adevarata afirmatia conform careia oamenii nu se schimba. Inca fac asta, dar nu pot sa nu o raportez la mine si sa realizez ca totusi unele lucruri nu mai sunt la fel. Cu toate astea, prefer sa cred ca nu m-am schimbat, doar m-am maturizat. Am inlaturat aspecte negative ale vietii mele si am facut loc experientelor noi, experiente din care sa pot invata ceva si care sa imi permita sa ma dezvolt si sa cresc. Ma bucur ca am pus punct atunci. Ma bucur ca m-a durut sufletul atunci si ca m-am simtit atat de aproape de sol. Toate m-au ajutat sa ma ridic de doua ori mai puternica. Sunt mai linistita acum. Sunt stapana pe mine si stiu ca asta ma va ajuta mult pe viitor. Dupa apelul de la tine si dupa seara in care te-am vazut si am vorbit putin cu tine, fata in fata, am simtit multe lucruri. Cel care ma face sa admit ca nu m-am schimbat, ci doar am modificat cateva trasaturi, este sentimentul acela machiavelic ce m-a cuprins in clipa in care ti-am intors spatele si am stiut ca privirea ta ma urmareste. Nu a fost nevoie sa verific, te cunosc. Chiar si dupa tot acest timp. Ma vrei inapoi, mi-ai demonstrat asta. Iti pare rau si ai vrea sa schimbi finalul nostru si sa inlaturi distanta ce a aparut. Doar ca in lumea mea nu te mai asteapta nimic. O sa ramai intotdeauna o sabie cu doua taisuri in sufletul meu. Am tinut la tine, destul de mult chiar, nu am de gand sa neg asta si, in acelasi timp, te-am urat. Pe tine pot sa spun cu adevarat ca te-am urat, desi a fost doar pentru cateva secunde. Te-am urat in momentul in care m-ai amenintat si te-am urat atunci cand m-ai crezut capabila sa iti fac rau prin a recunoaste ceea ce era intre noi. Mi-a trecut repede sentimentul acela, dar a ramas gustul amar. A ramas gandul ca tu te-ai putut schimba total intr-o perioada atat de scurta. Probabil de asta afirm acum cu atat de multa certitudine ca esti un capitol incheiat. Nu o sa mint, ma bucur ca te-ai intors si ca acum avem sansa sa ne salutam si sa ne zambim sincer cand trecem unul pe langa celalalt. Asta era singurul meu regret din tot ce a insemnat povestea noastra. Nu mai e cazul acum. Pot rasufla usurata. 

Presupun ca nu imi mai ramane de spus decat "Multumesc". Multumesc pentru ca ai plecat... multumesc ca te-ai intors. 

Little pieces of happiness

Ma gandisem intr-o seara ca ar trebui sa iti asociez si tie un element al naturii asa cum am facut-o pana acum cu cei care au primit mai mult sau mai putin din sufletul meu. Am decis ca cea mai potrivita este luna. Iubesc luna, iar pe tine te ... plac al dracului de tare, asa ca ar trebui sa fie o alegere corecta. De ce luna? Pentru ca am realizat ca atunci cand te vad, ma simt la fel ca atunci cand scap din "jungla asta de beton" ce ma inconjoara si ajung acasa unde ma asteapta ea de fiecare data. Asa iti simt si tie lipsa, caut ceva, dar nu stiu exact ce pana cand nu iti vad chipul. Acelasi lucru s-a intamplat si aseara. Trecuse ceva timp de cand nu mai fusesem doar noi doi si in momentul in care ai deschis usa am stiut ca erai exact ceea ce aveam nevoie ca sa revin cu picioarele pe pamant. Am reusit sa depasesc tot ceea ce tu vezi a fi defecte la tine si, odata cu ele, am putut sa le las la o parte si pe ale mele. As vrea sa am curajul sa iti spun ca am nevoie de tine. E greu, insa. Pentru ca stiu ca asta ar putea ridica o bariera intre noi. M-ai vazut pana acum ca fiind puternica si capabila sa ma descurc fara o mana care sa ma ghideze atunci cand simt ca ma ratacesc. Oare cum ai reactiona daca mi-as deschide complet sufletul in fata ta si ti-as spune ca, probabil nu as fi reusit sa ma intorc atat de repede la linia de plutire fara ca tu sa fii langa mine? O parte din mine crede ca ar fi prea multa informatie si ca ai alege sa te intorci in carapacea ta care iti asigura confortul necesar si posibilitatea de a-ti mentine zidurile ridicate. Cealalta parte, imi striga in minte ca tu deja stii toate lucrurile astea si ca esti constient ca insemni deja destul de mult pentru mine si ca nu are rost sa ma mai ascund. Ce nu pot sa ignor, insa, este zumzetul acela slab al ratiunii care e prezent in gandurile mele. Nu sunt si nu voi fi niciodata ca cele dinaintea mea, Nu ma incadrez deloc in tiparele tale. Asta ma tine la distanta si ma face sa imi pastrez pentru mine anumite ganduri si sentimente, E cel mai bine pentru amandoi asa. Stiu tot ce au insemnat ele pentru tine. Stiu prin ce ai trecut si toate gandurile ce te tineau treaz noaptea. Ai avut incredere in mine si mi le-ai impartasit. Apreciez toata sinceritatea pe care mi-ai oferit-o si, desi sunt constienta ca o meritam, dupa toata lupta pe care am dus-o, ma bucur ca sunt cea care a ramas langa tine si stiu ca, intr-o oarecare masura, si tu o faci, Ramane, totusi, incertitudinea si teama ca nu ti-ai lasa totusi orgoliul la o parte pentru mine.


As vrea sa poti vedea si tu atunci cand te uiti in oglinda, imaginea pe care o am eu in minte atunci cand e vorba de tine cel adevarat, Cred ca cel mai simplu de descris e prin a-mi folosi propriile cuvinte, pe care le-am scris acum ceva vreme despre acest subiect:

"I would really like if you could stop apologizing for silly things. I am not beside you because I want to spend my night with you. That is just a big plus. I accepted your invitation because I like the way you make me feel when we are together. I like having your arms around me, calling me "little". I am little, but being like that makes me fit perfectly in your embrace. I like all our small talks and the way that you have managed to gain confidence in me. I like how you always complain when I want to leave and that I end up staying with you for another couple of hours each time. As I have told you before, I am starting to believe more in myself and to have more faith in my own person, all of that because directly or not, you have told me that I can. I like how, in the mornings, you look at me with your sleepy face and you hug me real tight. The kind of hug that makes me think that you like that I am there. And then you just place your head near my heart and lay there, half asleep, with your eyes closed.

There are a lot of things that made me feel safe and wanted with you. Probably as many as those which made me feel the exact opposite, but I don't want to think about them.  Not now at least. I want to fill my mind and my soul with the picture of you that makes me smile. Like those moments when right before opening a video game you look at me and ask me it this is ok. I would never say no to that. Because it gives me another chance to know you better. And you are incredibly sweet when you start explaining me all that is happening there and all the steps that you make. Probably I will never be able to learn those games and to play with you at that level, even though I have promised you that I will do it someday. I bet you know are aware of that, but you still continue sharing all that information with me and I like that you want to make me a part of your world. And you manage to make me melt when you catch me staring at your face and you ask me what is going on and after I tell you that it's nothing, you just show me a shy smile and you lean and kiss me. I often feel like floating when we are alone. It's a strange sensation. You are the first person that can make me feel short electric impulses every time you touch me. It makes me wonder if what I'm feeling is something more than the regular crush. It may be possible that I have fallen too hard for you? I really don't have a clue. Or I choose not to have one because I am kinda. Scared of admitting that I have finally let anyone else burn down all my bridges. The truth is that I need you in my life. I am used to you now and I cannot change this. It feels good to open my eyes and to know that there are big chances that I find a message from you whe I reach out for my phone. And I really did miss those little moments when I smile like an idiot. I get lost in my thoughts when I look at you. I am pretty sure that you have realised that. It doesn't matter. When we are alone, I don't feel the need of hiding. This means a lot for me because it has been way too long since the last time I have been the real me around someone. I have come to the conclusion that when I close my eyes to all the things that you do wrong and when I pretend that I am not hurt by your attitude, I am simply doing something for me. It feels so damn good to be completely open with someone. There are still a lot of thoughts and feelings that I keep to myself but I feel like I have made a huge step since you are in my life and that I have learned some new things. "

.

As fi vrut sa vin aici cu alte ganduri, As fi vrut sa incep iar sa scriu despre mine si despre ce ma framanta, despre iluzii... Toate acestea, insa, par acum prea nesemnificative. De data aceasta, o sa scriu despre EL. Ma doare sufletul pentru ce ti s-a intamplat, copilule. Mi se pare de necrezut, nu meritai sa treci printr-un impas de genul asta. Stiu cat a insemnat omul acela pentru tine. Stiu cum ti se luminau ochii cand imi povesteai despre el si cum, in fiecare vara, te urcai in masina si fugeai la el, la mare, de fiecare data cand aveai posibilitatea. Imi amintesc acum fiecare cuvant pe care l-ai folosit sa il descrii. Totul s-a terminat de acum, insa. Mult prea repede, si dintr-o prostie. Nu pot sa imi imaginez ce e in sufletul tau acum. As vrea sa iti fiu alaturi, sa te tin in brate si sa iti iau macar o parte din suferinta pe care o simti acum. Stiu ca asta nu e posibil si ca nu te pot ajuta cu nimic concret. Tot ce am putut sa fac, a fost sa iti trimit mesajul ala. Te cunosc si stiu ca nu iti doresti atentie acum. Nu pot sa iti spun ca va fi bine sau ca timpul iti va inchide rana pe care disparitia lui ti-a lasat-o in urma, Ar insemna sa te mint si tu meriti mult mai mult. O sa ajungi sa te obisnuiesti cu ideea la un moment dat, insa el va fi mereu prezent langa tine, aproape de inima ta. Pe gandul asta va trebui sa te concentrezi tu. Sper ca vei gasi puterea sa mergi inainte si, desi zambetul iti e ascuns acum, chiar vreau sa cred ca isi va mai face loc pe chipul tau.


Te imbratisez cu drag, copil si sper ca vantul sa imi ia cuvintele astea si sa le aduca putin mai aproape de tine.

Condoleante!

lost in the echo

Simt... Simt atat de multe lucruri deodata incat nu pot sa fac un pas in spate, sa le privesc pe toate si sa le cataloghez. Nu am mai scris de ceva vreme. Cel putin, nu asa cum as fi vrut sa o fac. Nu atat cat am simtit nevoia sa o fac. Sunt din nou in locul in care nu imi mai gasesc cuvintele. Nu stiu daca e de bine sau de rau asta... Poate doar sunt prea multe si prea intortocheate ca sa le pot asterne in niste fraze oarecum logice. Am nevoie de clipele ca asta in care sa ma asez in fata laptop-ului si sa las gandurile sa o ia la goana. Vreau sa ma eliberez pentru ca daca nu o fac asa, scriind, atunci o sa ajung din nou in momentul in care lacrimile vor incepe sa imi inunde chipul. Nu imi doresc sa fiu acolo desi a trecut din nou o buna perioada de timp de cand nu am mai plans. As vrea sa incep de undeva, dar nu sunt sigura unde ar trebui sa fie punctul acela de pornire. Sunt relativ bine in ultimul timp. Am reusit sa imi gasesc o zona in care sa pot fii atat linistita, cat si sa imi permit sa ies din tipare atunci cand imi doresc asta. Si, cu toate astea, tot reusesti Tu sa ma scoti din minti, desi o faci cu lucruri care par total neinsemnate. Ei bine, nu sunt asa. Nu cand e vorba de tine. Nimic nu e lipsit de importanta atunci cand raportez la tine. Poate doar eu. Iar am facut prostia sa ma pun pe locul doi. Nu imi place asta, trebuie sa fac cumva sa-mi schimb perceptiile. Nu vreau sa te indepartez, chiar nu imi doresc asta, doar ca ceva ceva trebuie sa fie diferit. Teoretic ar fi ca eu sa invat din greselile pe care le fac si sa am mai multa grija la pasii pe care ii fac. Practic, insa, se pare ca nu e chiar asa. Imi dau seama ca nu am un mod bun de a actiona, dar m-ai facut sa las la o parte ratiunea. Si, in majoritatea timpului, asta nu ma deranjeaza. Doar ca sunt momente ca acum cand totul pare lipsit de sens. Nu vreau sa ma mai lupt cu starile astea de nervozitate si cu dispozitia ta schimbatoare. Sau, cel putin, nu vreau sa o mai las sa ma afecteze asa cum o face acum. Este de ajuns ca ti-am oferit pe tava posibilitatea de a sti ca sunt vulnerabila in fata ta. Nu mi-as dori sa iti arat si ca esti capabil sa imi aduci sau sa imi alungi zambetul cel adevarat, caci pe cel de imprumut stiu prea bine sa il manevrez. Nu pot sa promit ca nu voi face nimic. Nu stiu daca voi putea sa iau masuri asa drastice prea curand, dar vreau totusi sa cred ca voi face macar cate un pas micut spre a le face posibile.


Iar mi-am pierdut toata siguranta de sine. Nici macar nu stiu daca vor fi de ajuns cuvintele asternute aici sau voi recurge la alte lucruri care m-ar putea ajuta. E ciudat, ma simt de parca as pluti, undeva, in mijlocul unui ocean si nu intrezaresc nicio urma de pamant nicaieri. Sunt pierduta. Din nou. Ce e cel mai rau, insa, este ca numai eu stiu asta. Numai eu am idee de toate gandurile mai mult sau mai putin intunecate care imi alearga necontenit prin minte. In fata tuturor celorlalti, reusesc chiar foarte bine sa imi pastrez masca si sa o afisez cu atat de multa incredere, incat ajung uneori sa ma sperii chiar si pe mine. As vrea sa am puterea sa recunosc ca nu imi e bine. Sa spun cuiva ca pur si simplu nu stiu cum sa mai fac pasul acela inainte si ca am nevoie de o mana care sa ma ghideze. De un umar de care sa ma pot sprijini in momente de genul asta. Am fugit prea mult timp de partea aceasta a mea si acum a devenit mai puternica decat ma asteptam. Si-a croit drum pe nevazute spre mine si m-a prins in ghearele ei. Ma tine prea strans pentru a putea scapa, Asa ca ma intreb, oare ce e de facut? Ar fi mai usor sa o las sa ma inconjoare? Sa ii permit sa ma cuprinda si sa ma las prada ei? Sau sa lupt? Stiu ce as alege in mod normal, dar acum... acum e altceva. Am obosit. Am obosit sa fiu intr-o cursa continua cu mine insami. Am obosit sa trec prin aceleasi stari si sa simt aceleasi cutite infipte in inima de fiecare data. Vreau sa respir libera macar pentru o scurta perioada. Fara sa ma uit inapoi si sa ma gandesc ca va veni clipa in care voi cadea.


Nervi, lacrimi, senzatie de neputinta. Ai zice ca dupa atat de mult timp in care le-am pastrat langa mine in suflet, ar fi trebui sa devin imuna la ele. Ei bine... nu e asa. Pentru ca de fiecare data se schimba cate ceva. Si astfel reusesc sa ma ia prin surprindere mereu. As incerca, ca, macar o singura data, sa ma las sa cad. Sa cad, fara sa ma gandesc la ce ma asteapta jos, fara sa imi imaginez momentul impactului si intensitatea lui. Stiu ca ar fi rau. Poste chiar irecuperabil. Doar ca nu am de unde sa stiu cat de rau poate fi exact. Asta e ceea ce imi alimenteaza curiozitatea. Voi mai putea oare sa ma ridic? Si, ce e cel mai important, oare cat de tare ma va afecta asta pe termen lung? Cum voi mai fi in momentul in care voi decide ca am stat destul rupta de realitate? Asta e ceea ce ma face sa continui si sa fac un efort pentru a-mi pastra viu instinctul de conservare, Mi-e teama de mine, asta e purul adevar. Ma gandesc cu groaza ca as putea sa ma obisnuiesc cu ideea de a fi acolo jos si ca m-as complace in situatia respectiva. Asta nu am de gand sa o accept. Asa ca imi e mai usor ca nici macar sa nu incerc. Prefer sa trag cu dintii de mine, sa ma lupt chiar si cu ultimele puteri ramase si sa nu imi pese de durere, de sangele varsat sau partile din mine pe care le pierd pe drum, Nu am alta alternativa decat mersul inainte. Nu imi permit sa imi cobor privirea catre pamant. In definitv, trebuie sa fiu puternica pentru mine. Nu ii pasa nimanui daca nu fac asta pentru ca nimeni nu stie iadul in care imi duc eu propriile lupte.

Cautand raspunsuri sau ce ramane de facut atunci cand pasim zambind

"El: Cu tine as mai merge inca o statie. Ea: Cu tine as merge pana la capat."

Le-am citit de curand si mi s-au parut doua propozitii foarte bine plasate. Doua propozitii simple care, insa, iti dau foarte mult de gandit. Am realizat ca nu putem sustine si nu putem avea pretentia la egalitate in dragoste atata timp cat noi, femeile si barbatii, fiinte rationale, suntem atat de diferiti. Nu putem cere celui/celei de langa noi sa simta aceleasi emotii si aceiasi fiori ce ne strabat noua mintile si sufletele, daca nevoile ne sunt uneori diametral opuse. Din pacate, nu toti suntem in stare sa ne dam seama de acest lucru si astfel ajungem sa credem ca cei/cele care ne sunt alaturi nu impartasesc ideea de sentiment care ne face sa tresarim.

Este in natura noastra, a personajelor feminine din aceasta poveste, sa ne dorim totul. La noi, dragostea isi gaseste, intr-o oarecare masura, sinonim in cuvantul "lacomie". Vrem ca "El" sa fie alaturi de noi cu trupul, cu sufletul, cu mintea. De cele mai multe ori, avem nevoie sa stim toate ideile si toate cotloanele ascunse ale gandirii lui. Ceea ce pentru barbati se dovedeste a fi, aproape intotdeauna, un gest incredibil de suparator si perceput ca o maniera obsedanta de control total - lucru departe de adevar. Fiind obisnuite cu un anumit grad de deschidere sufleteasca in discutiile cu alte personaje asemenea noua, se intampla sa uitam ca voi, barbatii, nu sunteti la fel. Si astfel, sa cerem mult mai mult decat ni se poate oferi.

Barbatii insa... Daca ar fi fost doar ceea ce cred eu si doar dupa cum vad eu lucrurile as fi spus ca ei tind sa fie mai rationali in astfel de privinte. Doar ca treaba nu trebuie sa fie neaparat in modul in care o percep eu. Asa ca am ales sa ma documentez putin. Si sa il intreb pe El ce parere are. Singura problema cu solutia asta este ca nu ma asteptam ca eu sa raman cu mintea atat de intortocheata dupa raspunsul lui. Credeam ca totul e mult mai simplu si ca noi suntem cele care alegem sa ne complicam. Am aflat, insa, ca exista unele privinte in care diferentele poate nu sunt chiar atat de mari. Am raspunsuri acum, dar si noi intrebari. Oare, daca un barbat poate vorbi atat de acid despre "specia" lui, nu inseamna ca unele lucruri considerate mituri sau clisee au, de fapt, la baza, un adevar? Mi-a zis clar ca rationalitatea nu are niciun aport in toata treaba asta, in mare parte pentru ca, in majoritatea cazurilor, barbatii lasa corpul si hormonii sa gandeasca pentru ei in locul creierului.

Ca intotdeauna, adevarul se gaseste undeva la jumatatea drumului. Undeva unde, din pacate, nimeni nu poate ajunge singur. Presupun, insa, ca e vorba si de ceea ce ne dorim. Tind sa cred ca avea dreptate si ca in dragostea "adolescentina", atunci cand nu iti pasa prea mult de lucrurile la care renunti pentru persoana respectiva, se poate spune ca ratiunea nu isi are locul. Despre dragostea putin mai matura, insa, nu stiu ce sa zic. Continui sa aud din ce in ce mai des in discutiile despre razboiul sexelor o anumita formulare. "Care este definitia idealului atunci cand se vorbeste despre partener?". Aparent, toata lumea isi da cu parerea in privinta aceasta, dar niciodata nu ajunge nimeni la niciun acord. Ceea ce este de inteles, pentru ca fiecare are propriile idei si propriile linii cu care isi schiteaza "idealul". M-a pus putin pe ganduri toata treaba asta, asa ca am incercat sa o analizez din pozitia "naratorului". Am stat deoparte si am ascultat cum cei din jurul meu isi expuneau versiunile partenerului perfect de viata. Inteligenta, aspect fizic, caracter. Doar cateva din criteriile potrivit carora imaginile din mintea oamenilor prind contur. Nu am putut sa nu raman cu un mare semn de intrebare, insa. Nu este cumva ceea ce ne face sa fim atat de pretentiosi si ceea ce ne creeaza o stare continua de nemultumire exact acest cuvant? IDEAL. Atat de nevinovat in aparenta si, cu toate acestea, atat de taios si de capabil sa ne schimbe total cursul vietii. Alergam ani intregi dupa ceva ce credem ca meritam, dupa "ceva mai bun", fara sa ne da seama ca inlaturam astfel ceea ce ne este necesar. Vine un moment in viata fiecaruia in care ne dam seama ca in goana dupa ceea ce consideram a fi un pas inainte, nu am facut decat sa lasam in urma acel "cel mai" pe care l-am cautat cu atat de multa ardoare. De ce sa ajungem in punctul in care sa lasam regretele sa apara si sa nu alegem sa renuntam la a mai cauta idealul? Nu ar fi totul mult mai simplu asa?

A trecut destul de mult timp de cand am inceput sa scriu aici, s-au schimbat lucrurile... considerabil as putea spune daca raportez totul la mine si la starea mea de spirit. E un nou "EL" langa mine. Parerile, insa, am ales sa mi le pastrez. Vad lucrurile la fel ca acum cateva luni cand cautam raspunsul la intrebarile de mai sus. Suntem diferiti. Probabil asta ne si face sa cautam pe cineva ale carui diferenta sa se impleteasca perfect cu ale noastre. De gasit, insa, nu putem fi niciodata siguri ca am facut-o. Ne ramane doar sa acceptam binele cand ni se ofera si sa incercam din rasputeri sa raspundem la fel. La urma urmei, riscul nu pare a fi o posibilitate atat de demna de evitat.

so... who am I?

M-ai indragostit de tine si m-as pierde in imbratisatile tale zi si noapte, te-as privi si asculta o viata. Esti de pastrat si de iubit. As fi putut sa te iubesc... Asta imi suna in continuu in minte, de cand am inceput sa te cunosc. Mi-ai cucerit si fericit sufletul si imi doresc sa fac si eu acelasi lucru, la randul meu.

As vrea sa nu fiu in punctul in care astfel de ganduri imi trec prin minte. Cel putin nu dupa tot ce s-a intamplat in ultima perioada. Nu m-am putut abtine, insa. Sunt slaba, recunosc. Nu ma pricep deloc sa imi pastrez zidurile ridicate atunci cand sunt in prezenta ta. A fost de ajuns sa iti simt bratele in jurul meu si ideea mea de a te tine la distanta s-a naruit complet, Insemi mult pentru mine. Nu doar pentru ca mi-ai patruns in suflet si pentru ca te-am lasat sa il cunosti, ci pentru ca m-ai ajutat sa ma schimb. Mi-ai fost alaturi si mi-ai aratat ce era si ce nu era bine in viata mea. Am petrecut un an in preajma ta. Un an in care descoperindu-te pe tine am reusit sa aflu cateva lucruri importante si despre mine insami. Am imprumutat unele detalii din comportamentul tau si am scos la iveala altele pe care le credeam pierdute. Probabil de accea imi e atat de greu sa iau o decizie radicala atunci cand ma gandesc la tine.

Nu pot sa plec pur si simplu. Motivul e unul cat se poate de clar si de usor de inteles. Nu vreau cu adevarat sa fac asta. Nu vreau sa ma intorc la zilele in care preferam sa ma agat de ceea ce gaseam pentru a ma amagi ca pot simti ceva. Cu tine e diferit. Cu tine am reusit sa imi depasesc toate obstacolele si sa las deoparte iluziile. Am reusit, dupa mult timp, sa simt fiorii aceia de copil indragostit si, oricat de cliseistic ar suna, ai fost lumina de la capatul tunelului. Ultima perioada a fost una destul de tulbure pentru mine. O perioada in care m-am luptat din nou cu sentimentul de singuratate totala si cu lipsa acuta de incredere in fortele proprii. Ai avut si tu o mare contributie in tot ceea ce mi s-a intamplat. La drept vorbind, ai fost chiar factorul declansator, Acum, insa, le-am lamurit pe toate. Aveam nevoie de momentul acela de sinceritate dupa absenta comunicare cu care ne-am confruntat timp de aproape 2 luni. Sunt constienta ca ar fi trebuit sa imprastii cateva obstacole pe drumul de intoarcere catre mine, dar nu am fost in stare de asta. Am putut, insa, sa ma detasez putin si sa micsorez doza de indispensabilitate pe care ti-o asociasem.

Nu stiu cum voi continua, ce pasi voi face pe drumul acesta si cat va dura. De abandonat, nu te voi abandona. Nu am puterea sau vointa necesare. Pentru moment, nu imi ramane decat sa pun capat aici insiruirii de ganduri si sa imi indrept atentia spre telefon pentru a-ti raspunde la ultimul mesaj.

for you

Azi e o zi speciala. E ziua ta, ziua celui pe care am ajuns sa il pot numi PRIETEN. Daca ar trebui sa ma rezum la doar cateva cuvinte referitoare la tine, ti-as spune pur si simplu ca esti extraordinar. Dar nu am de ce sa ma limitez la asta, asa ca o sa ma apuc sa insir, chiar daca stiu ca nu prea ai tu rabdare. Sper doar ca o sa faci o exceptie si o sa citesti pana la capat.

De ce? Pentru ca as dori sa iti ofer o parte din mine, o parte din lucrurile pe care poate nu le spun sau nu le arat prea des - wish me good luck. Tot undeva in perioada asta se implineste si un an de cand am inceput sa ne apropiem si de cand mi-ai permis sa vad mai multe din adevaratul Alex. Stiu acum ca tu esti genul de persoana care poate face pe oricine sa isi smulga parul din cap la prima vedere pentru ca ai o indiferenta pe care o gasesti destul de greu in adancul sufletului, dar nu esti asa tot timpul.  Esti cel cu care trebuie sa ai rabdare pentru a-l intelege, pentru a-l avea aproape si ma bucur ca am avut sansa sa te cunosc in adevaratul sens al cuvantului. Chiar daca a fost vorba doar de partea din tine pe care tu ai vrut sa o aflu.

Mai stiu si ca, pe langa toata maturitatea pe care o detii si de care dai dovada de cele mai multe ori, inca ai un suflet de copil care e in stare sa lase o seara in oras pentru un desen animat sau pentru un episod din serialul lui preferat. Stii sa te distrezi, stii cum sa iti faci simtita prezenta, stii sa faci o gluma buna... desi exista si altele, despre care, insa, nu o sa zic acum nimic.

Mi-ai castigat increderea si sincer, nici pana in ziua de azi nu stiu cum ai reusit asta. Am incetat sa imi mai pun astfel de intrebari, aleg doar sa presupun ca asa a fost sa fie.

Vreau sa iti urez de acum inainte numai lucruri bune pentru ca stiu cat de mult le meriti. Vreau sa iti urez multa fericire si mult curaj pentru a trece peste toate obstacolele si evenimentele care vor aparea in viata ta. Vreau sa iti urez cat mai multe succese si sper ca toate planurile tale de viitor sa sa implineasca. Sper sa gasesti puterea ca toate discutiile dintre noi legate de familie, copii si zile linistite si frumoase sa fie duse pana la capat.

Ma bucur ca te cunosc si "la multi ani, maimutica!". Stii deja ca iti vreau binele si ca voi fi aici, ca nu voi pleca, si sper sa te bucuri de viata cat de mult poti.

dreams

Diminetile cu tine... Au fost putine, dar au contat mai mult chiar si decat cele cu El. Ma faci sa ma simt atat de diferit. Inca nu ma pot obisnui cu ideea de tine. Cu felul in care inima mi-o ia razna atunci cand suntem noi doi cei adevarati, fara ascunzisuri si fara ziduri. Cu senzatia care imi cutremura trupul atunci cand ma atingi. Ma tineai in brate si singurul gand pe care il aveam era ca nu as fi vrut sa se termine acel moment. Nu voiam sa aud ticaitul ceasului sau sa fiu constienta de rapiditatea cu care au trecut orele pe langa noi. E ceva aparte la tine. Inca nu imi pot da seama despre ce e vorba exact. Poate e sufletul tau curat, poate e modul in care mi-ai permis sa te cunosc. Esti, in unele privinte, diametral opus cu cel care m-a facut sa spun ca iubesc. Nu stiu daca e aceeasi situatie si aici. Nu am ajuns inca in punctul in care sa rostesc cuvintele astea, chiar daca ar fi doar pentru mine. Tot ce stiu acum este ca sunt indragostita de tine. De asta sunt sigura. E un raspuns pe care nu am de gand sa il ocolesc. M-ai invatat sa imi depasesc limitele si sa las la o parte temerile. Pentru mine au contat enorm lucrurile astea.

Imi doresc sa cred ca faci parte din categoria oamenilor care sunt mai mult decat simpli trecatori prin viata mea. Nu sunt multi acolo, ii pot numara pe degetele de la o singura mana. Pentru ei, insa, stiu ca as face orice imi e cu putinta. Nu pot afirma nimic cu certitudine cand vine vorba de tine. Nu stiu daca vei fi aici doar pentru ca trenul tau a oprit si in gara in care asteptam eu sau daca aceea e destinatia finala. Dupa ultimele intamplari care si-au pus amprenta pe sufletul meu, am incetat sa mai spun ceva clar. Prefer sa raman aici, in bezna necunoscutului. Ciudat, nu-i asa? Obisnuia sa ma sperie asta. Inainte as fi ales intotdeauna ceea ce eram sigura ca pot atinge si nu m-as fi avantat in neant, fara nici cea mai vaga idee la ce ma asteapta in fata. Acum, lucrurile s-au schimbat. Eu m-am schimbat, m-am transformat. Nu stiu daca e bine sau nu... Nu am niciun punct de referinta cu care sa compar. Sa fiu din nou cea care imi da putere sa continui cu inca un pas? Sau sa las la o parte ceea ce insemna confort pentru mine si sa indraznesc sa sper ca de data aceasta poti fi tu cel care imi spune ca trebuie sa ma ridic si sa pasesc inainte? Astazi, as alege a doua varianta. Nu stiu de ce. Am ajuns sa am incredere in tine si asta e periculos pentru mine. Ma simt vulnerabila in fata ta, asa cum ti-am si spus, de altfel. A trecut foarte mult timp de cand nu mi-am mai inlaturat zidurile asa, complet. Asta simt in prezenta ta. Nu isi au rostul acolo - oricum nu le pot mentine in picioare atunci cand inima si mintea devin constiente de imaginea ta. Astazi am mai adaugat o persoana pe lista celor carora le-am permis sa ma cunoasca si care au disparut cu ceva din mine. Cu toate astea, sunt bine. Cat de bine se poate in situatia de fata. Nu a fost prima si, cu siguranta, nu va fi nici ultima. M-a ajutat sa vorbesc cu tine, sa iti spun putin din ceea ce gandesc si ce am pe suflet. Chiar daca a fost doar o zecime din cantitatea de sentimente si idei ce ma impovarau. Dupa ce am terminat convorbirea, am inceput sa analizez situatia si am realizat ca nu o sa imi para rau pentru ca m-am ales pe mine. La urma urmei, daca nici eu nu o fac, atunci cine? Mi-ai spus la un moment dat ca ai reusit sa iti pastrezi indrazneala de a crede in zile mai bune pentru ca nu ai lasat totul sa te afecteze si pentru ca ai mers pe premisa ca tu esti singurul care conteaza pentru tine. Am adoptat putin din aroganta si din stilul acesta al tau de a fi. Poate de asta sunt acum capabila sa ma gandesc la ziua de maine fara sa ma intreb constant "de ce?". Am de gand sa fac un test. Vreau sa imi port din nou zambetul de imprumut si sa vad daca iti vei da seama ca nu e real. Doar asa, ca o simpla curiozitate. Stiu ca raspunsul nu va afecta cu absolut nimic ceea ce esti tu pentru mine, dar vreau sa imi dovedesc mie ca am avut dreptate si ca nu e doar in mintea mea tot ceea ce se intampla cu noi.

Am mai facut o noapte alba. Ciudat cum mintea mea reuseste sa imi trimita semnale si sa imi spuna ca e momentul sa vorbesc cu tine. Nu stiu de ce m-am trezit,. Nu stiu de ce te-ai hotarat tu sa vorbim tocmai atunci. Cert este ca exista o conexiune. Asta nu o pot nega. Ma uimeste de fiecare data si da, recunosc, am avut zambetul acela tamp atunci cand am deschis ochii si am vazut ca tu erai "la capatul celalalt al firului". Ma bucur ca am decis sa raspund desi vestile pe care mi le-ai dat nu au fost tocmai cele mai bune. Cu toate astea, era cazul sa le aflu oricum. Si a fost mai bine daca ai fost tu cel care mi le-a spus. Nu stiu ce va fi pe viitor si, sincer, in momentul de fata, nici nu imi doresc cu prea multa ardoare sa aflu, dar de un lucru sunt sigura, am castigat un prieten. Esti prezentul meu si sper ca voi putea spune asta mult timp de acum inainte.

untitled

Zambesc ca un copil care isi poate strange in brate jucaria preferata. Zambesc ca o adolescenta ce simte pentru prima oara emotiile unui on indragostit. Si, nu in ultimul rand, zambesc asemenea femeii care stie ca a intalnit linistea pe care a cautat-o cu atat de multa ardoare.

Trezesti in mine ceva ce este cu totul si cu totul nou. A trecut ceva timp de cand ai inceput sa fii motivul pentru care surad si totusi nu incetez sa fiu uimita atunci cand descopar efectele pe care le ai asupra mea. Trairile nu sunt necunoscute, dar senzatiile ma coplesesc cu intensitatea lor de fiecare data cand suntem impreuna si chiar si atunci cand imi apari in minte. Desi am mai facut pasii acestia si am mai mers pe drumul pe care am pornit si acum, ceva e diferit. Nu pot decat sa ma uit in jur, sa imi cercetez sufletul si gandurile. Realizez astfel ca am reusit sa ma ratacesc pe o carare pe care o cunosc, dar pe care nu o pot deslusi cu atentie. Si singurul lucru pe care mi-l doresc acum este sa pot ramane asa. Sa pot ramane in spatiul pe care il definesc treptat, asa cum te definesc pe tine. Imi doresc sa las la o parte graba ce imi e atat de caracteristica si sa ma bucur mai mult de ceea ce am si de ceea ce obtin, chiar daca victoriile sunt, aparent, unele marunte. Totodata, imi doresc si sa ma desprind de abilitatea mea de a ma complace in anumite situatii si de incercarile de a ma convinge pe mine insami ca nu are rost sa caut mai mult, sa vreau mai mult. Nu fac decat sa ma mint atunci cand imi pun astfel de limite si acum am inteles ca nu este deloc potrivit sa actionez asa.
Vreau sa ma opresc din a-mi mai seta obiective pe termen foarte lung si pentru care trebuie sa ma lupt cu morile de vant incercand sa le ating. Sunt, inainte de toate, suma tuturor experientelor acumulate in urma ranilor ce mi-au ramas din trecut si a lucrurilor bune ce au incercat sa le aline pe acestea, dar nu am de gand sa ma mai limitez doar la atat. Am inteles acum ca pentru a ma putea cunoaste cu adevarat trebuie sa iau in calcul si clipa prezenta si cea care va veni.


Spun toate astea acum pentru ca tu esti prezentul astazi. Tu esti telul pe care il am de atins acum, in acest moment. Si vreau sa ma bucur de tot ce inseamna asta. O sa iau lucrurile incet, rand pe rand. O sa adaug usor cate un sentiment, o traire, cate un zambet, la ceea ce imi inunda inima si mintea atunci cand vine vorba de tine. Te cunosc pe tine si realizez ca reusesc astfel sa aduc inapoi ceea ce am pierdut acum mult timp, sau ceea ce am lasat in urma, mai bine zis - caci decizia nu a fost una involuntara. Ma descopar pe mine, cea care era capabila sa se arunce cu capul inainte fara sa puna in balanta chiar si cele mai mici detalii si fara sa vada totul prin prisma negativismului. Nu mai sunt acea copila, nici nu imi doresc sa imi recapat toata naivitatea aceea pe care o aveam la inceputul acestui drum, insa e un sentiment placut sa stiu ca nu am pierdut toate aceste lucruri, ci doar le-am inlaturat, le-am pus intr-un loc in care acum nu imi mai par intangibile. Fiecare lucru nou pe care il adaug la imaginea pe care o ai tu in mintea si in sufletul meu, reuseste sa ma faca sa realizez ca sunt doar la inceput de drum si ca nimic nu vine de la sine. Trebuie sa merit toate acestea, sa mi le castig. Si am de gand sa fac asta in continuare. Vreau sa lupt pentru ca merita. Astazi sunt mai convinsa ca oricand ca am luat decizia corecta. Cu bune sau cu rele, tu esti ceea ce am ales. Tu esti primul gand ce imi apare in minte atunci cand zambesc fara motiv.
  

a million reasons

Ar vrea sa spuna ca azi nu doare. Ca astazi se bucura cu adevarat de soarele ce a trezit-o. Doar ca nu e atat de usor. Nu poate sa traiasca din a se minti in continuare. Simte ca e una din zilele acelea in care nici macar zambetul fals nu isi mai gaseste loc pe chipul ei. Un suflet care a fost de prea multe ori calcat in picioare. La urma urmei, de ce ar face asta? De ce ar cauta din nou puterea de a le trece pe toate? Poate ca a venit si momentul in care sa isi ingaduie sa darame toate zidurile si sa fie doar ea insasi. Sau cel putin, ceea ce a ramas dupa toate incercarile celor din jur de a mai rupe cate o bucatica din carcasa sufletului ei. Dilema ramane, insa, daca va putea fi capabila sa continue fara nicio masca.

Un singur lucru ii trece prin minte acum. Si-ar dori sa ii auda vocea. Vocea Lui. Acea voce care reuseste cumva de fiecare data sa o mai faca sa uite putin din cele ce ii apasa sufletul. Cu toate astea, stie foarte bine ca nu va face asta. Nu pentru ca nu ar avea curajul sau pentru ca nu ar sti ce sa ii spuna, ci pentru ca e constienta ca nu e singura care are probleme. Iar pe El deja l-a pus undeva foarte sus pe lista ei de prioritati. Nu il va deranja pentru ceva atat de simplist in opinia ei, ca si propriile ei sentimente. La urma urmei, intotdeauna a stiut cum sa se descurce singura si sa se aiba doar pe ea. S-a obisnuit. Asta e ceva ce stie ca nu va schimba prea curand la ea.

Stii? E de ajuns sa o privesti ca sa iti dai seama ca nimic nu e la locul lui acum. Ochii... Ochii sunt cei care o dau imediat de gol. Intotdeauna radiau. Aveau o lumina a lor aparte ce o faceau sa para mereu capabila de orice. Astazi insa, nu a mai ramas decat o licarire ce sta sa se stinga. De parca drumul pana la acea stralucire a devenit brusc unul foarte lung si intortocheat. Se vede clar ca acum, daca zambeste - desi asta se intampla rar -, o face doar pentru aparente. E un simplu gest mecanic, o arcuire a buzelor. Nu i se citeste acelasi lucru si in priviri. Nici macar corpul ei nu transmite nimic de genul asta sau macar apropiat. E intotdeauna incordata, atenta la tot ce o inconjoara, iar atitudinea ei este una total defensiva. Se apara, dar nici ea nu mai stie de ce anume. Probabil i se pare mai usor asa. Un scut complet... La sfarsitul zilei, ii e mai simplu daca isi spune ca a mai supravietuit unei alte zile fara sa fie nevoita sa explice ce i se intampla. Oricum nu ar avea un raspuns concret. "Supravietuire"... Pare un cuvant prea dur, dar e doar purul adevar. Caci asta face. Nu traieste, doar merge inainte cu fiecare zi ce trece. Totul a devenit rutina. Aceleasi obiceiuri, aceleasi gesturi, aceeasi gandire. Nici macar la El nu le mai permite gandurilor sa fuga. Cel putin nu asa de des cum o facea. A incetat chiar si sa il viseze. Ar vrea sa o ia de la capat. Sa se intoarca la momentele si la starile pe care i le aducea pana si cea mai banala discutie pe care o aveau impreuna. Pana atunci, insa, continua sa ramana in bezna fara puterea de a alege intre stanga si dreapta.

Relieved

Not once you described me as being mean. First as a joke, then being seriously when talking to me or to others. I admit, you made me question myself. And to think about it. Am I really this way? I've tried to find out what are your reasons. But then I've put some effort in this and I've realised it's not a bad thing. Because somehow it's the truth. When it comes to me, things aren't always "rainbows and unicorns". I mean... yeah, I really like being an optimistic person and trying to bring a smile on everyone's face, but that's all. When something bothers me I can't hide it and I am not scared that talking about it will hurt somene's feelings. So, I guess you could say that yes, I am mean because I tend to care more about my own thoughts and feelings. I am mean because I don't choose to cover the truth in a coloured blanket in order to make it easier to swallow.


At the end of the day, the correct question is why not to be this way? What do I have to lose? I would rather put a smile on my face to match my sarcastic comments than showing my insecurities. It's just who I am. Who I've become, actually. I am starting to realise that the way you've chosen to picture me doesn't bother me at all. And I really like being this way so I'll take it as a compliment. Anyway, I know that you didn't meant to use it at something else. I continue to be amazed by how fast you discovered me. Others stood by my side years and weren't able to find the real me. For you were enough just three months. It's a weird feeling. I am not used to it. Not even know after all this time. So here I am, smiling like a complete idiot. It's 4 a.m. I should really get some sleep. But my mind doesn't agree with me.


So what I am trying to say is that I am mean. But I am ok with it. Because even though it made me tougher, it also allowed me to see who my true friends are. And it was also the quality that guided my instinct to let you come into my life. So far it has made a good job.

nothing.

Dor... Oare de cand n-am mai spus sau, mai bine zis, n-am mai simtit nevoia sa urlu "mi-e dor sa..."? Pare perfectiunea intruchipata, dar nu e asa. Am uitat de dor. Si nu am nimic de castigat din treaba asta. Pentru ca a uita de dor a insemnat pentru mine sa uit si de ceea ce voiam. Am uitat de asteptari, am uitat de sperante. E adevarat ce se spune, daca nu ai asteptari, nu te lovesti nici de dezamagiri. Doar ca... Daca nu astepti nimic, atunci ce te mai poate face sa te cutremuri? Ce iti mai poate aduce fiori si zambete? Presupun ca asta e partea rea a partii bune. Si totusi, oare cum ar fi acum sa simt dorul? Si mai ales, de ce simt nevoia unui suspin? Nu ar trebui sa fie asa. Ar trebui sa ma bucur ca nu imi mai incarc sufletul si cu acest sentiment. Nu reusesc, insa, sa fac asta. Nu reusesc decat sa ma complac intr-o stare de indiferenta totala. Cu toate acestea, nu imi e de ajuns. Astazi nu mai vreau asta. Vorba cantecului, "dor sa-ti fie dor". Cu asta ma lupt acum. De aceea am ales scrisul. Reusea mereu sa ma faca sa simt ceva. O persoana draga mi-a spus acum ceva timp, cand a citit cateva din randurile mele, ca eu scriu ca sa transmit sentimente. Ei bine, daca este intr-adevar asa, atunci astazi vreau sa fac asta si pentru mine. Vreau sa recitesc ce am asternut aici si sa pot spune ca am spart zidurile si ca am revenit la realitate. Nu pot sa nu ma intreb totusi, cu o oarecare senzatie de teama, daca asta e realitatea mea? Daca nu mai am la ce sa ma intorc? Raman in lumea asta de acum inainte? Oare aici este cu adevarat locul meu? Recunosc, nu am raspunsul la intrebarile astea. Adevarul este ca nici macar nu sunt sigura ca vreau sa il aflu. Caci daca ar fi unul afirmativ nu stiu cum as reactiona. Poate atunci as putea sa obtin ce vreau. Poate atunci mi-ar fi dor, stiind ca nu mai e nimic din trecut la care sa revin. Imi pastrez, totusi, o urma de optimism - nu stiu de unde gasesc intotdeauna puterea sa fac asta - si imi spun mie insami ca nu e totul terminat si ca va veni si ziua in care se va schimba ceva. In definitiv, cine as mai fi fara asta? Ce ar mai ramane?






Ma intorc totusi la ideea cu care am inceput. Mi-ar fi dor. Sincer, chiar mi-ar fi. Dar de ce sa imi fie? Ce as putea gasi in trecut de care nu am facut inca tot posibilul sa ma agat? Tot ce imi vine in minte este imaginea vechiului eu. De asta merita sa imi fie dor. De inocenta si de naivitatea pe care le aveam odata. Atunci cand am inceput drumul asta. Poate mi-ar fi dor de copilul acela care nu stia mare lucru, dar avea o inima mare. Oamenii care m-au cunoscut atunci au realizat ca m-am schimbat. Cei care nu ma stiu altfel decat asa cum sunt acum, vad in mine o persoana foarte diferita decat ceea ce incerc sa redescopar. La ce m-as intoarce? Grea intrebare. As pasi pe vechile-mi urme pentru a regasi puterea de a vedea binele in ceea ce ma inconjoara. Mi-as lua inapoi inima, asa cum era odata, intreaga, nu plina de cicatrici si de rani ce nu par a se mai opri din sangerat. N-as renunta, insa, la partea intunecata ce se simte ca acasa acum in sufletul meu. Spun asta pentru ca nu vreau sa fiu din nou vulnerabila. Nici nu cred ca as mai stii cum sa fiu asa. Mi-am ferit de lume prea mult timp partea asta. Probabil asa am si facut-o sa dispara. Nu ma mai caracterizeaza. Stiu ca undeva mai este ascunsa o farama din mine, chiar imi doresc sa o gasesc iar. Doar ca nu stiu drumul pana la ea. Nu stiu ce trebuie sa dau la o parte pentru a o descoperi. Oare ce ziduri trebui sa inlatur? Unde e? Din nou intrebari, dar niciun raspuns. Chiar as vrea sa le aflu intr-o zi. Stiu, insa, ca mai am mult de mers pana in punctul acela.