This is my shxt show

EU. 

A venit momentul sa scriu si asta cu majuscule. 

Azi am facut o decizie matura pentru mine si am spus hotarata care imi sunt limitele si ce nu sunt dispusa sa accept. 

Azi m-am ales pe mine fara sa clipesc si fara sa imi para rau. 

Poate e tot ceea ce mi s-a intamplat. De fapt, sigur este rezultatul actiunilor trecute. Doar ca azi a fost prima oara cand am vazut si puterea, pe langa slabiciune. Am vazut si omul ala puternic, determinat, capabil sa spuna "nu" si sa se dea la o parte atunci cand simte ca lucrurile degenereaza. 

Azi am mers inainte cu capul sus si am decis ca nu accept nimic mai prejos decat ceea ce merit. 

I used to think I am a princess, but today I've realised I am a motherfuckin' queen. 

Si nu am de gand sa las pe nimeni sa imi stirbeasca autoritatea asupra mea. Asupra corpului, mintii sau sufletului meu. 

Nu mai accept sa fiu acolo. Nu mai accept sa ma tem sau sa fac compromisuri. Vreau sa continui pe drumul asta, chiar daca risc sa ajung din nou vazuta ca "aia rea". Am fost in punctul ala, nu a fost un capat de lume.

Asa cum nici restul de pana acum nu au fost. Poate chiar sunt aia puternica, pana la urma. Poate chiar mi se potriveste rolul. 

Tot ce stiu este ca azi sunt mandra de mine. Iar asta e un sentiment cu care am de gand sa ma obisnuiesc.  

Honestly? f.. you

Cum sa fac? Cum sa fac sa stau in fata ta sincera si sa nu ma prabusesc? Am grabit totul. Ti-am pus un deadline. Atat de aproape, doua zile in care am de gand sa fiu ca intr-un roller coaster. 

Imi e atat de frica incat nu pot decat sa pun fata asta de femeie puternica si sa bravez zicand ca iar pot sa le duc pe toate. Pentru ca altfel, nu stiu cum as putea sa fac fata la ceea ce urmeaza. 

Ma uit in spate la ultimele saptamani si nu ma recunosc. Stiu ca am fost si inca sunt doar o naluca, dar nu cred ca ma asteptam sa fie o schimbare chiar asa drastica. Acel "on/off" atat de familiar si totusi surprinzator de puternic. Nu cand vine vorba de tine, intr-adevar. Acolo inca nu stiu cum sa trec mai departe. 

Cu toate celelalte, in schimb? Nimic mai usor. Pot sa las orice la o parte, pot sa le arat orice vor si se asteapta sa vada. Intocmai ca o marioneta, pentru ei. Ce nu vad, insa, este ca tot eu sunt si papusarul din spate. Eu sunt cea care detine controlul chiar si atunci cand pare ca sta timida, cu ochii mari, in genunchi si rimelul curs. 

Cu tine insa? Mintea imi e goala. Incerc sa imi fac toate scenariile, sa caut cea mai buna metoda de a aborda situatia si nimic nu pare ca se leaga. Nimic nu are sens. Ce ai mai putea sa imi iei? Ce vrei de la mine acum? Dupa o luna in care ai ascultat-o pe alta spunandu-ti "te iubesc" si in care ai putut sta linistit fara sa imi scrii mie. Si nu pot, nu pot sta in starea asta de incertitudine si in aerul meschin ce ma inunda de fiecare data cand iti raspund. 

As vrea sa ma vezi asa, sincera, spunandu-ti tot ceea ce am in suflet si incercand sa iti astern toate intrebarile si nedumeririle, sperand ca macar una sa isi gaseasca raspuns. Asta ar merita copilul ala pe care incerc sa il tin in viata si caruia incerc sa ii spun ca are putere sa mai mearga inainte putin. Ca lucrurile vor fi mai bune la un moment dat. Stiu, insa, ca nu voi putea face asta. Pentru ca tu nu mai meriti sa ma vezi asa. Tu nu meriti sa imi stergi lacrimile sau sa imi oferi o imbratisare. Tu nu meriti sa vezi ce ai reusit sa distrugi cand ai plecat. Asa ca oricat mi-as dori sa faci asta, nu o sa iti dau optiunea. 

Vei vedea si tu, ca si ceilalti, doar ceea ce eu imi doresc sa vezi. Am incredere ca voi reusi sa imi pastrez zidurile ridicate si ca voi putea cumva, sa plec de langa tine cu demnitate. O sa am nevoie de toata forta sa nu iti vad chipul si sa vreau sa te sarut. Sunt perfect constienta de asta, chiar si acum, dupa 4 luni – nu ca as tine cont, haha. Imi este atat de dor sa iti simt imbratisarea, si ma ucide sa stiu ca nu va fi decat una de complezenta. 

Nu inteleg cum poti crede ca am putea ramane prieteni. Nu inteleg cum poti crede ca e normal sa imi ceri sa ne vedem ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Cred ca mai usor de inteles ar fi sa stiu ca i-ai pus un inel pe deget. Cum poti sa te uiti la mine si ai pretentia sa imi fii amic? Ce ar trebui? Sa iesim "ca fetele" si sa iti povestesc ca am avut noroc sa dau de unul bun la pat? Sau poate te astepti sa am grija de casa cand pleci cu ea in concediu. Chiar nu am idee. Tot ce stiu e ca nu este sanatos sa stau asa. Nu este ok sa ma intorc la tine si sa iti dau tie din nou toata atentia mea si toate lacrimile. Asa ca probabil, foarte curand vine momentul in care ne vom spune "Adio". Ceva ce, in ciuda experientelor trecute, nu as fi crezut niciodata ca voi ajunge sa spun. 

a bit of everything

"I miss you, little one"

Hmm... ce as fi putut sa raspund? Am ales sa merg inainte si am spus si eu acelasi lucru. Am lasat femeia sa raspunda, sa preia controlul asupra sufletului. Chiar daca nu a fost purul adevar. Chiar daca dorul este ceva intangibil acum.

M-am gasit din nou in situatia in care trebuie sa las mastile sa imi dicteze urmatoarea miscare. Ma uit la ce ii scriu si toate imi par scoase din context. Nu sunt eu aia, e doar ceea ce incerc sa par. Si ce imi iese al dracului de bine. 

Ahh, au trecut 2 saptamani si deja vorbeste de lucruri pe care mintea mea nici nu isi permite sa le conceapa. Recunosc, am crezut ca va fi o provocare mai mare. Nu ma surprinde totusi. Nu ma misca ideea ca atunci cand pocnesc din degete, este acolo. Desi este placut. Asa ca incerc, ma arunc. 

As vrea sa pot sa simt, mi-e dor sa nu fie durere, ci zambet. Mi-e dor sa simt nisip fin in loc de asfalt fierbinte. 

Mi se pare asa un deja-vu. Cumva venisem aici sa scriu despre orice altceva si acum nu vad decat paralela cu acel el care mi-a facut pielea sa vibreze, si intr-un tarziu, sufletul sa renasca. "Monkey"... ha, m-ai facut sa zambesc sincer si acum, desi doar subtil. Oare asta pun acum pe umerii lui? Noului lui? Oare incerc sa fac ce am facut si atunci si sa fortez dragostea? Stiu bine ca e doar un cover-up, mai ales acum dupa ce am cu adevarat termen de comparatie. Ramane totusi, un gand. O urma de speranta. Ca as putea sa ma ridic de aici. Ca as putea sa cred ca mai e ceva din mine care are totusi puls. Habar nu am daca el e cel potrivit pentru asta. Probabil m-am grabit. Prea putin imi pasa, insa. 

Tot ce stiu este ca TU nu vei putea niciodata sa ma invinovatesti pentru cum incerc sa ma repar. Stiu ca TU nu ai niciun cuvant de zis despre modul in care aleg sa modelez statueta asta de lut care mi-a ramas in loc de inima. 

Ai scris. Dupa mai mult de o luna, ai scris. Coincidenta dracu, fix cand a plecat noul el din tara. Mereu mi s-a parut ironic modul in care viata alege sa imi mai dea cate o palma. Poate sunt doar eu cea careia ii place durerea, asa cum obisnuiai sa imi spui TU. Nu stiu raspunsul. Cumva inca ma ghidez dupa parerile si ideile tale. In fine, lasand paranteza la o parte, spuneam ca ai gasit cumva instagramul ala nenorocit si ai scris. Un loc asa rece cumva, total separat de tot ceea ce aveam noi. Ma doare sa ma gandesc la cum am incetat sa respir cand ti-am vazut numele pe ecran. Si ma doare sa stiu ca tot ce am in cap acum este sa iti fac rau. Vreau sa imi calculez fiecare secunda pe care o voi petrece langa tine. Pentru ca am acceptat, normal. O sa te vad. Ma infurie ca tot ce gandesc de 3 zile este cum sa profit la maxim de acele cateva minute, ore, ca sa te fac sa suferi. As vrea sa simti si tu cum e sa vrei sa respiri si sa poti doar sa inspiri foc arzand. Vreau sa plec de langa tine mandra, chiar daca va fi cu lacrimi curgand, si sa stiu ca ma duc la el, asa cum candva am plecat de la altul si m-am intors la tine. 

Vreau sa ma urmaresti cu privirea si sa iti amintesti de mine asa cum doar tu m-ai vazut. Goala, sincera, iubita, mama si copil. Si oricat stiu ca m-ar distruge, azi e randul meu sa vreau sa iti fac rau. 

Toti se asteapta de la mine sa fiu jos. Heck, mi-au scris prietenii tai. Amandoi, acei doi pentru care mutai munti. Ai reusit din nou sa sochezi pe toata lumea si sa alegi scanteia aia care crezi tu ca te va completa. Te-am ridicat si te-am adus acolo sus ca atunci cand venea si randul meu, sa imi dai cu piciorul. Din nou. Imi tot repet asta, incercand sa imi impregnez in minte o imagine a ta drept omul care m-a distrus. Inca nu am invatat cum sa o fac cu succes. Probabil de asta si ma agat de ideea de a te vedea pe tine jos. As vrea sa invat ca tu nu mai esti cel care e acolo sa ma tina de mana. De asta trebuie sa ma gandesc la tine ca la omul care poate a petrecut aniversarea noastra de 9 ani cu ea, in timp ce eu plangeam intr-un apartament caruia trebuie sa ii spun fortat "acasa". Pentru ca "acasa" nu mai esti TU. Acasa nu mai e nimic decat un suflet gol. Stau aici, e vara, sunt 30°, dar mie imi este frig. Am inceput sa am frisoane din ce in ce mai des. Ii mint si spun ca e de la aerul conditionat, mereu e o scuza. Stim amandoi ca imi este frig pentru ca mi-ai luat totul. Pe cine mint? Ti le-am dat eu. Asta e cel mai rau. Ca m-ai facut sa iti dau totul. Pe tava. Am plecat si nu m-am uitat inapoi. Poate pentru prima data in viata mea. Am plecat din casa aia si am respirat. Asta ma tine in picioare. Macar pot munci sa imi refac mentalul. Emotionalul pot doar sa sper ca va veni dupa. Sau ca va deveni macar de atins. 

Simt ca am spus atat de multe si nimic nu are neaparat un sens. Simt ca am atins toate subiectele, dar nu am aprofundat niciunul. Pentru ca, invariabil, ajung la tine. Si nu stiu cum sa continui de acolo. Macar am reusit sa ajung in punctul in care pot scrie fara sa plang, asa ca o sa o iau ca pe un lucru bun. 

Intre timp, ramane sa ma gandesc la ce voi spune cand voi fi in fata ta si cum ii voi spune lui despre tine. Despre faptul ca vreau sa fac pasul asta. Desi o sa il feresc de orice detaliu, vreau sa incerc macar sa fiu sincera acolo unde pot. Sper sa nu ma intind prea mult si sa incerc sa obtin prea multe raspunsuri intr-un timp prea scurt. Presupun ca voi afla curand. 

.

M-am trezit cu tine in gand si adorm cu gustul lui pe buze.

Si culmea e ca imi place.

she might be your 8/8, but I was your 10

Oh shit... nici nu stiu de unde sa incep asta. Nu am nici cea mai vaga idee cum sa rostesc intrebarea asta. As fi bagat mana in foc ca nu ai fi recurs la ceva atat de josnic. M-as fi luptat cu lumea intreaga sa spun ca tu nu m-ai fi inselat niciodata. 

Si acum? Acum incep sa am indoieli. Wow. Acum incep sa te cred in stare. Si da, am plans putin, de ce sa mint? Am plans pentru ca meritam minimul ala de respect. Meritam, dupa tot ce am trait, sa te uiti in ochii mei si sa imi spui ca ma vrei afara din casa ta. Desi eu ti-am facut-o "acasa". Meritam mai mult decat sa plec intr-o zi senina cu planuri cu tine ca sa sfarsesc adormind singura intr-un apartament rece si mult prea mare pentru un suflet atat de mic. 

Sincer? Meritam sa saruti pamantul pe care calc. Meritam sa iti dai ultima suflare pentru mine, daca ti-as fi cerut-o. Meritam sa stau pe piedestalul pe care te-am pus pe tine acum prea mult timp. M-ai facut sa ma indoiesc de mine si sa imi spun ca poate nu am incercat totul, ca poate a mai ramas ceva de dat. Ai avut totul, ai avut mai mult decat as fi crezut vreodata ca pot sa ofer. Ti-am dat sufletul, trupul si toate gandurile mele. Si mi-e ciuda sa spun acum, dupa 9 ani, ca am gresit. Ca desi imi curgi in vene, azi nu ma mai incalzesti. Azi mi-ai inghetat inima, dar mi-ai dat valul la o parte de pe ochi. Amuzant cum ai fost si cel care aproape mi-a dat voalul la o parte de pe acelasi chip. 

Azi sunt rea, ah si ma trezisem cu atat chef de viata. Cu un suras sincer, pe care l-ai transformat atat de usor intr-unul de-a dreptul malefic. Cum ar putea fi altfel? Daca stau sa o gandesc in linii mari, oare de cand faci asta? 5-6 ani? Mai mult chiar? A fost totul doar in mintea mea? Sau poate chiar esti genul de om care le poate delimita si duce pe amandoua. Invariabil, acum dau vina pe mine si ma gandesc oare de ce nu am vazut? Am ales sa nu stiu? Am gresit avand incredere? Nu vreau sa schimb asta la mine. Nu as vrea sa devin sceptica la orice si sa stau in alerta. Am crezut ca asta inseamna iubirea. Cum i-am spus si lui atunci cand ti-am luat apararea cu atata ardoare, "greselile tale sunt greselile mele, si castigurile mele sunt castigurile tale". Realizez cat de toxic suna. Realizez ce ti-am dat si cata putere ai avut asupra mea. Si nu inteleg cum, dar asta reuseste cumva sa ma faca sa respir. Sa las rotitele sa mearga si sa ma faca sa vreau sa ies in lume. 

Mi-e putin frica de aceasta noua versiune a mea. Oare cum o voi modela? Tendinta este sa o inchid total. Sa aduc la suprafata femeia care nu are nicio teama. Cea care merge pe strada si atrage privirile admirative ale brabatilor, precum si pe cele usor meschine ale femeilor. Cea care nu se ataseaza de nimeni si doarme linistita in patul ei, singura. Ar fi cea mai usoara varianta, Si totusi imi e dor. Imi e dor sa ma trezesc dimineata langa un barbat care sa imi faca sufletul sa tresara. Mi-e dor sa simt ceva atunci cand intind noaptea mana in pat inconstient. 

Ironic cum ziua in care a aparut sansa lui, a disparut posibilitatea ta. Cum atunci cand ideea de a-l vedea pe noul el a devenit palpabila si ora stabilita, tu ai devenit ceva de neatins. De nedorit, mai bine zis. O sa am grija totusi, o sa aleg sa nu ma arunc. O sa imi pastrez limitele si o sa fie o perioada lunga, pana ma va cunoaste. Asta daca va ajunge sa o faca vreodata. El sau oricare altul. Pana atunci, imi ramane sa ma cunosc eu, in primul rand. Sa vad eu ce a mai ramas intreg si ce mai poate fi salvat. 

Astazi, contrar a tot ceea ce s-a intamplat, nu vreau sa raman mica. Azi vreau sa ma ridic si sa imi demonstrez mie ca pot. Ca in pofida a tot ceea ce ai luat cu tine, eu inca am ramas. Si ca daca ai ales sa fii cu ea in timp ce imparteai patul cu mine, nu este din vina mea. Si nu este nici ceva ce te-am impins sa faci. 

Si totusi azi voi fi rea. Azi imi voi pune un pahar de vin si voi asculta muzica noastra in timp ce ma aranjez pentru a-l vedea pe el. Azi voi purta parul liber, asa cum iti place tie si ma voi da cu parfumul pe care mi l-ai cumparat tu. Si voi face toate astea stiind ca la finalul serii ochii lui vor fi cei care ma urmaresc urcand scarile si intrand in casa. Si ca el se va gandi la mine data viitoare cand va merge pe strada si va simti acel parfum. Azi imi fac planuri cu el, care nu am nici cea mai vaga idee cat vor dura sau unde vor duce. 

Am pornit pe un drum pe care nu stiu inca daca el merita sa mearga. Poate chiar e om bun si o sa il ranesc. Sau poate va reusi sa vada ce se ascunde in spatele mastilor si va alege ca poate sa duca jocul asta alaturi de mine. Desi asta ar fi varianta ideala. Am incetat sa iau in calcul optiunea asta de ceva timp. Ma multumesc cu micile bucurii in viata. 

O sa ma aiba. Si o sa ma iubeasca. Asa cum au facut-o toti. Si o sa se intoarca pentru mai mult. Asa cum din nou, au facut-o toti. Fara nicio exceptie, fiecare dintre barbatii carora le-am dat o parte din mine, au venit inapoi mai devreme sau mai tarziu tanjind inca o bucatica. Unii au venit direct, altii incercand sa ma pacaleasca in continuare si sa ramana stapani pe situatie. Dar de intors, s-au intors toti. Te-ai intors si tu de doua ori. A treia oara ai reusit sa fii mai puternic putin. A treia oara ai reusit sa iti gasesti si distragerea in ea. Poate e ceea ce ai asteptat, poate e ceea ce aveam amandoi nevoie. Nu cred ca e nimeni care imi poate spune cu adevarat un raspuns. 

Deocamdata, imi voi pregati o baie fierbinte, voi acorda atentia cuvenita fiecarui centimetru patrat din corpul meu si ma voi asigura ca mainile lor imi vor mangaia pielea si imi vor aduce linistea cautata. Vreau sa adorm cu gustul altui barbat pe buze, chiar daca voi adormi singura. 

8/8 indeed. 10/10 s-a dovedit a fi prea mult pentru tine. 

dare I say "hope"?

Sooo, I did something. Good or bad, yet to decide, but I want to see if I can look at someone else and let myself feel. I need to see if there is any chance of gaining my smile back.

Woke up this morning and decided to take a leap of faith. So I wrote him a straightforward message and asked him out. The new him, latest bee in the hive, haha. Never thought I would end up resorting to this. Not gonna lie, it was quite an ego boost. From all of them, I chose him. Someone with whom I only shared a few conversations. Someone whose voice I heard just once. Yet, I am somehow willing to get myself lost in his greenish eyes. 

I have no clue where this new energy is coming from. Maybe it is the summer vibe that is in the air. Maybe it is the warm weather. It was always harder for me to stay sad when it is sunny outside. Don't get me wrong, nothing has actually changed. I am still the same raft in the middle of the ocean. I just found this small current which drives me in his direction for now. I am curious how things will go. First of all, gotta admit that it takes some courage going ahead with this wild plan. Looks like I might be the strong one in the end. I mean, I have to be, right? You stopped doing that for me so it is my role now. 

I have re-read this part and I realise that it kinda sucks that I have addressed it to you, unconsciously. You are still the one who I want to talk to. Still the one who I want to share my stories to. Strangely, I don't even want to do it to hurt you. Not because I have an evil plan to make you want me back. 

No... this time I would tell you because it is something that reminded me of a genuine smile. And this is the kind of news that I would run to you with usually. Real happiness, that feeling of being a silly kid, is something that only you had the privilege of knowing. The others only get to see the woman. The new him will get to only see the woman too. For a long while, maybe forever, who knows?

What I do know now is that I am putting on mascara, curling my hair and I get ready to face the world. I am ready to give my midnight thoughts to someone else, even though my dreams will probably be yours for a long time. 

updated perspective

I woke up in the middle of the night and decided to have a new perspective on everything that surrounds me. 

Looked at the shackles around my mind and heart and noticed they are shining. I looked at me maybe for the first time. Saw myself even though my eyes were closed and the room was dark.

Everyone wants me to tear down my walls, but they don't get it. This is all that I hear around me – You need to let them go, to be free. You need to start fresh and leave all behind.

Not one of those who are so quick and loud in voicing their opinion actually took a second and asked me what do I want. How do I plan on living the new chapter of my life. 

What do I want from this point going forward?

I am not looking for the one who can destroy all the obstacles in the way and strip me down of all those masks. On the contrary, I am looking for someone to run my kingdom with while wearing them like a crown.

Because all that I've built? That's my castle. That's my fortress. That is my safe space and I see no point in letting it wither.

I am done looking at it like a prison. And I am done allowing others to do so. It is time for me to embrace all my bleeding wounds and to rise. Even though this means I have to step over some dead bodies. 

to be continued

I miss sleeping restless. 

I fucking miss sleep. It used to be a nice treat and now I don't get to enjoy it. Ever! 

I have to paralyse myself to go to sleep. I need to numb my brain in order to be able to get the smallest chance of getting the needed rest to survive another day. 

I don't know how to be strong between these walls. I don't know how to hide my pain from myself. I close the apartment door and everything crashes down. Ironically, I cannot get out of here either. Completely trapped in my head. Locked in this clown cage. 

How did I manage to get myself in this shit for the third time? And why would I still take you back in a blink of an eye? Hmm, like I don't already know. Because I fucking love you, this is why. Because I fucking miss you like crazy. Because once again I have to stop myself not to close this blog app and order an Uber to go see you. I hate you a bit now, knowing you sleep soundly in our bed while I light another cigarette and let the smoke clouds take me away. I wonder if you ever have nights like this too? I still love you though, so I hope you don't. Even though all my nights are like this now. Even though I don't really know when was the last night when I didn't shed a tear on a cold pillow, in a colder bed. At least I don't have to use eye make up remover so I guess I am saving money, haha. 

Another forced smile. Just a smirk, actually. Genuine smiles are no longer something I hope for. How could I? When I only remember myself smiling next to you? When I only remember breathing when it was your perfume that I inhaled? You know? I couldn't find the strength to kiss him. I've felt his hands all over my body. I've felt his warmth on top of me and I turned my head and closed my eyes. I put another mask and I pretended I am just invested and changed position. I used him to satisfy my cravings, I tried like a maniac to fill that void, but could I? When I've never let him anywhere close to where the real problem was? 

What could it happen? The therapist asked me today this — yes, I have a therapist now, look at me being all responsible and shit — she wanted to know what could go bad if I let him see me. But I know very well that this is not an option. I can't be truly seen now because why would he stay around? Why would one choose that part of me? You've had it. And even you decided it was too much. I guess this is the truth. At least for now. 

I am afraid to admit that you are the one that confirmed my worst theories and proved me that maybe I really am broken. And while I know it is not my fault, it doesn't make it easier to cope with it. It's not manageable now just because I am aware that what happened to me was just a sick, cruel thing that no kid should go through. I really needed you to help me get through this. But I guess this is just another option which is no longer available to me. I will need to find a way to get by on my own. I've never felt more alone. I've never experienced a point as low as this. They say ignorance is bliss and while I know life doesn't work like this, I still have moments like this when I wonder if it wouldn't have been better to hide it more. I don't even know why I wrote it like this or why I am simply not erasing it, but I presume it is just how my brain works. Always looking if the shortcut is there. Unfortunately, this is what got me here. All this hiding and all the walls I have built. I tried so hard dealing with it on my own and I collapsed. I understood that I am human and that there is a breaking point for everyone. So I keep writing and crying and trying to put all my thoughts here, hoping to use this blank page like a Pensieve which will release me and allow me to get a few hours of sleep. 

Another morning comes when I will need to do my magic and hide my baggy bloodshot eyes and pretend I haven't cried myself to sleep again in front of all the random people crossing paths with me. I actually think I have fooled you too. Which is more sad than funny if you think about it. Seems like you are becoming one of them. Never thought this could happen. But this is a discussion for another day. I cannot let myself go deeper into the thoughts. 

I will turn off the light and start doomscrolling until I fall asleep. I have resorted to this since closing my eyes only brings you closer and it feels like you are laughing in my face. 

empty

Scriu, sterg, scriu din nou. 

Nimic nu imi pare ca are sens, nicio fraza nu se leaga. Scriu peste tot, incerc sa deblochez cumva bolovanul care ma tine prinsa si nu ma lasa sa respir. 

Si imi dau seama ca nimic nu va merge. Incerc degeaba. Pentru ca eu de fapt nu vreau sa scriu. Sau nu mie, cel putin. 

Eu vreau sa iti scriu tie, eu vreau sa vorbesc cu tine. Eu vreau sa iti spun tie tot ceea ce am in mintea asta neagra si plina de amaraciune. 

Nu pot sa imi scot din gand ultima noastra noapte impreuna. Nu pot sa uit tot ceea ce am simtit atunci si cat de mult ma raneste inca. M-am simtit atat de nimeni. Intr-un pat, langa omul care trebuia sa imi fie tot. Ultima noapte in care aproape ca nu am dormit, incercand sa obtin acea minima farama de noi. 

Dormeai, nu stii nimic despre cutitele care ma taiau inca o data, si inca o data, de fiecare data cand iti simteam intreg corpul respingandu-mi atingerea. 

Dormeai, si asa inconstient, corpul te-a dat de gol. 

Dormeai si in acelasi timp reuseai cumva sa ma ucizi. 

Si am plecat. Cu lacrimi in ochi, cu o frica imensa in suflet si cu inima-mi sangerand iremediabil. 

Fantoma unui om care a trait candva frumos. Care a avut la un moment dat un zambet sincer. Un rest de om care nu are, din nou, optiunea de a ceda. Un trup gol, lipsit de orice farama de vointa, care totusi trebuie sa isi gaseasca puterea sa imbrace mastile si sa se prefaca in fata publicului larg. 

Urasc sa vad cat de bine imi iese. Urasc sa vad cum oamenii care ma vad sunt uimiti de faptul ca zambesc si merg inainte cu capul sus. 

As vrea sa urlu. Sa zbier, sa strig pana raman fara voce, sa le spun ca doare. Doare atat de tare. Dar lumea e oarba, lumii nu ii pasa. Asa ca nu fac decat sa ridic ziduri si mai mari, cu fiecare respiratie, cu fiecare lacrima. Si cu cat ma doare mai tare, cu atat zambesc mai puternic. 

Am inceput cu teatrul in joaca, de mica. Cine ar fi crezut ca experienta aceea imi va fi atat de folositoare in viata de acum? Ironic... Probabil la fel de ironic ca felul in care m-a tinut el in brate toata noaptea, iar eu nu ma puteam gandi din nou, decat la ultima noapte cu tine. Mi-am incalcat prima limita si am dormit cu el. Am cedat si am ramas lipita de trupul lui pana a venit soarele. Cumva de fiecare data cand inchideam ochii si imi permiteam sa respir, apareai acolo. Apareai sa ma respingi, desi erai la kilometri departare si langa mine era el. 

Mi-e dor. Mi-e dor sa fii tu aici. Mi-e dor sa ma simt vie. Dar tu nu mai vii. Eu am ramas. Eu trebuie sa ma ridic si sa continui drumul. Singura, asa cum am inceput. Ti-am dat tie totul, am ramas cu durerea, insa voi gasi o cale sa o fac sa imi fie partenera. Ca de obicei, nu ramane decat sa o imbratisez si sa pornesc din nou in viata.

Deocamdata, imi torn un pahar de vin, dau drumul unei tigari si ii raspund lui la ultimul mesaj, aranjand urmatoarea intalnire, in timp ce imi port zambetul de imprumut. 

8 years later

Bine te-am regasit, prieten drag. 

A trecut ceva timp de cand nu ti-am mai calcat pragul sa stam impreuna la vorba. Oricat de ciudat ar suna asta, sa stii totusi ca nu imi pare rau. Am fost fericita. Am absorbit fiecare moment ca un copil ce abia descopera lumea din jur. M-am aruncat in valurile tumultoase ale iubirii si am simtit din plin soarele arzator al fericirii neconditionate. Ai fi mandru de mine sa afli ca am gasit exact ceea ce am cautat in toti anii de cand imi esti confident. Ca EL a fost cu adevarat marea mea iubire. De aceea intoarcerea la tine este cu atat mai dureroasa si am avut nevoie de putin timp sa imi gasesc cuvintele sa incep. A trecut o luna. O luna de cand ma uit la un pat gol si rece, in timp ce eu adorm cu greu pe-o canapea unde macar ma pot preface ca e o noapte ca oricare alta. O luna de cand ploaia s-a preschimbat in 

.....

Ciudat cum spuneam ca nu stiu ce sa zic si m-am oprit in mijlocul frazei, nu? 

Au trecut trei luni acum. Nu s-au schimbat asa multe. Am inceput sa dorm in pat. Nu este usor, dar ma fortez. Mi-am facut obiceiul sa ma duc acolo si sa ma ascund in intuneric. Scriu acum si doare. Scriu acum si plang. Doare fiecare cuvant al lui pe care il citesc. Ma doare sa ma prefac in fata lui. Ma doare sa ne aruncam niste cuvinte din complezenta si sa vad ca de multe ori, si acelea sunt seci. Ma bucur pentru el. Ma bucur ca e bine si lucrurile au inceput sa se miste. Inca il pun primul pe lista mea, probabil va fi mult timp asa. Dar acum macar incerc sa constientizez ca si eu sunt o optiune. Pana atunci, insa, mai torn un pahar de vin. 

Incerc sa imi caut scuturile. Sa le sterg de praf si sa incep sa le port. Unul cate unul, pana cand totul este ascuns. Pana cand nicio raza de suflet nu isi mai face loc printre placile reci de metal. 

Imi pun rujul rosu si plec in lume cautandu-ma pe mine.

...........................................................

Rujul - pentru buzele ce inca tanjesc dupa un sarut, desi nu il cauti

Vinul - pentru noptile in care imi voi aminti ca o zi pierduta e accea in care nu incerc sa zambesc, iar..

Nepasarea - pentru tine, omul din viata mea care mi-a furat dorinta de a trai cum merit. 

nothing

Numb. Seems to be once again the word of the day. I am slowly getting back into my old habits. I know what works and what takes me out of that dark place where the pain is so strangely vivid. 

Putting the mask on,  getting by with the daily life and enjoying the ocasional lemonade when lemons come in your way. 

It was so surprisingly easy getting into my old coat and hiding all that broken pieces of a heart in the small box which takes away the reality. I think I expected it to be like the previous ones, but I guess one really gets better at goodbyes.

Lying to them, lying to HIM, lying the one that only tries to distract me and to make me forget. And more important, lying to myself. Writing about everything else except this black hole. Except the fucking dark part that is eating me alive and made me this shell. 

The fucking one that destroyed me. That made me question myself. Made me actually wonder if I am crazy.

I am trying so hard to keep it in, to hide it all away and to pretend it simply didn't happen. After all, for others this seems to be the perfect coping mechanism. I manage only to patch it, to put a cover on top of it, but it gets away so easily. Way too easily. Especially lately with everything going on. Especially now when HE also decided that I can take another hit. That as usual, I am the fucking strong one. This is everything I hear these days.. "oh, don't worry, you are strong". Well guess what? It is just a big fucking act. I am a major wreck. I am the one that literally has to remind myself that I need to exhale and inhale in order not to simply drop down and let everything go. I am really failing to see how this makes me the strong one. How this makes me the one in control. 

Who are we kidding here? There is nothing that I can control at this moment. I lose myself in everything, I try to get my mind away from even the smallest detail that could make me feel. I find the weirdest hobbies just to have something to do and not sit down and think. I am going around in circles, not solving anything. 

I lost HIM, I lost the only one sanity connection. I know that it was no one's fault, I know this is where life brought us and as much as I accept this, I can't keep lying to myself saying that I can just close the door and move on. 9 years with YOU being everything. 9 years of me feeling actually safe, for the first time in way way too long. And now? Two sets of keys in the keyring. One bed that is way too big and cold. And most of nights, empty. Ironic, right? I am the strong one so I've been sleeping on the couch for the past three months. Fucking strong, what can I say? 

I want to forget you. I want to forget your hands on my body. I want to forget the way you kissed me and make me shiver. Never thought I would say that. It hurts me to think of this. It hurts me that I would be able to "obliviate" you from my life. But, as much as I loved you, as I still do, this feeling of constant fear and complete vulnerability is too much. I have to admit that it is time to love me more. To choose me. I miss feeling yours so much that it literally kills me. I have days when I get to physically sick that I have to take a break. I have days when I simply forget food or water are not really optional. I have to end this cycle. I need to find a way to stop these thougths that are raising shivers down my spine. I hate this feeling of being completely useless, of being that stupid kid all over again. The one that was too young to understand how fucked up what happened was. The one that was too scared to raise her voice and shout out to the world that sick people are everywhere. I feel small again and I fucking hate it. 

So I did what I know best. I found the distraction. It came on to me almost easy and natural. Getting in my old habits and playing him exactly like a puppet ready to help and please. Eagerly, I could say. 

Yet, I chocked. And not in the good way. It was a shock, turning around and seeing another man in my bed. Casually resting, with a movie in the background. It felt staged, I felt like I was the puppet. And all that fake idea of control crashed and ruined everything. 

Now? Now I force it, I need to go on somehow. And I am fully aware that I am choosing the wrong way. Perhaps the worst one. But I need to do it like this. Cause it is the only way I know how. It is the only way to find the smallest sense of power into me. It is the fucked up way, but this only because I am the fucked up one. I've set my limits. I am fully aware of how far I am willing to go. I know what I am giving and what I expect to receive

 

Probably why I managed to find one who seems equally damaged so far. Makes it quite easier for me to be sincere. Which is a rare opportunity lately. I am in no position of denying myself any chance of fresh air. Even if it comes with the scent of a new man. 

 

Summer again

Am revenit cu retrospectiva. 

Sincer vorbind, cel mai usor sa deschid subiectul despre asta este sa nu il iau in serios. Cum fac cu orice, de altfel, nu? 

Recapituland: 

Boul nr. 1: prima iubire, fluturasii aia sinceri si copii prostuti care habar nu aveau ce probleme are viata de fapt pregatite. 

Boul nr. 2: baiatul ala cool, care mi-a dat aripi si incredere si a furat cateva saruturi dupa o noapte care s-a terminat cu trezirea la realitate. 

Boul nr. 3: cel care a avut grija sa fie sigur ca ranile devin finale, venit intr-un moment total nepotrivit, dar care mi-a aratat cumva o frantura a vietii de om adult. 

Boul nr. 4: the one that got away. Later edit: apparently away but not forgotten. Amuzant unde ne-a adus viata, nu as fi zis ca inca ma vezi asa, mai ales cu ea alaturi.

The sequel:

Boul nr. 5: aici am de spus, oh destul de multe. A trecut ceva timp de cand nu m-am mai gandit la tine. La ceea ce ai insemnat, la ceea ce ai adus in viata mea si ceea ce ai lasat acolo atunci cand ai plecat. Regrete? Niciunul. Simt ca lucrurile si-au urmat cursul si fiecare am fost pentru celalalt exact ceea ce am avut nevoie in momentele acelea. 

Un prieten, un confident, un amant nebun din cand in cand. Stiam prea bine fiecare unde ne situam si care ne sunt limitele. Si, desi eu am ales sa arunc si sentimente, am inteles pe parcurs ca au avut parte de aceleasi limitari. 

O poveste ascunsa de oameni, cu doua suflete ciudate, ce isi gaseau o alinare stranie impreuna. 

Recunosc, e o parte din mine care s-ar intoarce pentru o clipa. O clipa anume, pe care o sa o stiu doar eu si pe care am vazut-o putin prea tarziu. Later edit: casa de piatra! Amuzant cum in noaptea nuntii tale, mintea ta era la mine.

Boul nr. 6: ee, aici doare cel mai tare. Aici este cea mai adanca rana. O rana pe care inca nu am nicio idee cum sa o fac sa se inchida. Incerc sa o acopar. Ii pun toate scuturile si ma prefac ca nu e nimic acolo. 

Ca nu doare fiecare respiratie, ca nu doare fiecare pas fortat si fiecare zambet nesincer. Ca nu ma gandesc la tine in fiecare moment in care sunt constienta. Ca nu imi zboara gandurile la tine de fiecare data cand pun capul pe perna. Ca nu esti tu cel care imi apare in fiecare noapte in fiecare vis. 

E mai usor sa te prefaci. E mai usor sa mint si sa spun ca eu pur si simplu nu visez. Ca ma duc la somn si ma trezesc cu mintea linistita si mereu pregatita de o noua zi. 

Am atatea intrebari sa iti pun. Am din nou atat de multe raspunsuri de aflat. Asta doare cel mai tare. Sa stiu ca nu voi afla niciodata ceea ce imi doresc cel mai mult sa aflu. Sa accept ca nu exista cuvintele acelea magice care sa imi dea voie sa simt greutatea asta ridicandu-se de pe suflet. 

Imi tot spun ca o sa am candva curajul sa iti spun in fata lucrurile astea. Sa fiu din nou eu, cea vulnerabila si sa vezi intr-adevar ceea ce ai facut. Dar cu ce folos? Pe cine ar ajuta? Eu am ajuns in punctul in care nu stiu daca mai e ceva ce tine de mine. 

Asa ca fac ce stiu eu, te ascund in cutia aia mica, inchid cheia si incerc cumva sa dau inainte in toata durerea asta. Incerc sa gasesc forta in fiecare zi sa ma dau jos din pat si sa ma mai prefac inca o data. 

La urma urmei, "sunt bine". 

hello, sh**ty day

Zambetul de imprumut.... a trecut ceva timp de cand am decis sa nu il mai port. De cand am crezut ca poate nu mai este nevoie de el. Ca am ajuns intr-un punct in care as putea sa fiu doar eu. Sa simt ceea ce simt si sa nu imi fac griji ca poate x sau y ma vede. 

Se pare ca am gresit, as usual. Same shit, different people. Oamenii nu vor decat sa vada ca esti bine. Complezenta este cea care ne defineste in continuare si de care ne lovim oricand, oriunde, si oricat de suparator ar fi, este si cea pe care o asteapta oricine. 

Ce ramane de facut? Doar sa caut prin colturile ascunse ale mintii, sa il sterg de praf si sa incep din nou prin a-l purta. Sa imi reiau singura masca pe care stiu sa o port cel mai bine si care mi-a fost atat de mult timp confidenta. 

Pana la urma, sunt experta la asta. Sau cel putin eram candva. Nu ar trebui sa fie greu, ca mersul pe bicicleta, right? Smile and wave, boys, just smile and wave. 

Oricum, mai greu decat realitatea si mai dur, nu ar avea cum sa fie. Am incercat, nu a fost sa fie, shit happens. 

Obisnuiam sa am optiunea asta de "on/off" asa de bine definita. Era un simplu buton pe care decideam sa il apas ori de cate ori aveam nevoie. Acum? Acum stau asa in limbo, sperand ca pot fi eu si ca imi pot permite sa pic. Sa pic si sa imi las sufletul zdrobit acolo jos, plin de praf, doar cat sa aiba putin timp sa isi revina. Sa isi linga ranile si sa ma puna usor usor inapoi pe picioare. Wrong call, my friends. 

Tragicomicul situatiei vine cand imi dau seama ca oamenii traiesc cu gandul ca aceste ziduri sunt alegerea usoara. Haha, clasic. Dar este in regula. O voi face si pe asta. La urma urmei, nu a fost niciodata o alta optiune, nu? 

restart

Words. Scattered recklessly on a piece of paper. Words that will most likely remain here for a long time. Hidden. Forgotten. 

Waiting patiently to be found in another sleepless night while searching for a refuge. A safe place where sanity does not seem so far away and where thoughts are less dark and twisted.

Words that used to be able to enhance the beauty all around. To bring lost souls back to life or to shatter one's dream. Words that were meant to change the course of a lifetime and that could even end one as easily as it started. 

It was a time when all that one had were the letters. Symbols. Small, yet stark. The power of mastering them was vast, intense and accessible to everybody. Each and every one could have made their own world and lock themselves there or could have used this ability to create something even bigger and with a deeper meaning. Art. Used together, these symbols had the force to awake anyone's consciousness and the ways of doing so were numerous. Poetry, music, novels, even daily letters mailed by those who were devoured by unyielding pain or neverending love stories. 

Today though... what is left? Where are those fierce defenders in all this darkness? What power do have have agains these walls of nothingness? Buried under all these layers of dirt and solitude? Looking for that ray of light, trying to pour everything on a blank canvas, to release myself from all the burdens. It's not easy though. And being so completely numb and hopeless is not helping either. How can I find the strength to say your name and not feel this void swallowing me? I am literally running out of air when I let myself even barely touching this ocean of grief. 

I have resorted to being a shell. Trying to build myself back up step by step, trying to put layers of make up, to be the clown that everybody is asking for. Nothing comes normal, I have to force every breath. Struggling not to zone out during the day when I suddenly get a picture of your big arms embracing me in my head. I am once again surviving, giving up on what the ordinary people are considering life. 

I can see the people around me are trying to help. I have rebuilt this support and I am aware that they all want the best for me. But no one really knows. No one has seen the whole picture. No one can feel the oozing ruptures which are never healing and are a constant reminder of the danger lurking. 

And in the end, no matter how much it hurts, I know that they never will. Cause I will never be myself anywhere else except in front of a paper. Not after doing this in front of you. Not after I got so, so low. Cause I am already too scared that I have gotten myself too deep.