moments

Te-am asezat pe un piedestal... Acolo sus. Poate prea sus decat meritai. Dar am facut-o pentru acea parte din tine pe care doar eu stiu cat m-am luptat sa o cunosc. Nu imi pare rau. Si am certitudinea ca nu voi ajunge sa simt asta. O sa te las sa ramai acolo. E locul tau de acum inainte. E locul unde probabil ma voi intoarce de fiecare data cand voi vrea sa ma simt in siguranta si de fiecare data cand imi va fi dor de imaginea unui copil speriat in bratele tale ocrotitoare. Astazi, insa, nu este cazul. Ramai acolo, suflet razvratit. Eu ma arunc in valtoarea realitatii. E timpul sa o readuc la suprafata pe vechea eu.


Stii? Te invidiez. Ma gandesc oare cum ai reusit sa iti pastrezi sufletul intact dupa toate clipele in care ti-a fost pus la grea incercare. Caci, desi tu esti cel care se caracterizeaza ca un "insensibil", eu stiu ca adevarul este foarte departe de acest termen. Tu esti cel care are puterea sa se ridice si sa o ia de la capat, cu speranta ca poate de data asta totul va fi diferit. Nu am nici cea mai vaga idee cum poti face asta. Dar cred ca te voi intreba la un moment dat. Intr-o noapte ca asta, in care somnul ne va priva de a sa prezenta. Atunci imi voi face curaj si iti voi spune de nelamurirea mea. Cu putin noroc, vei avea si un raspuns pentru mine. M-a uimit foarte mult un lucru pe care mi l-ai spus si care m-a ajutat sa mai fac un pas pe drumul spre adevarata ta infatisare. Era o seara friguroasa si destul de pustie. Noi, insa, nu ne-am descurajat si am ales parcul ca destinatie finala. Si astfel am adaugat o alta fila in albumul meu cu amintiri. Acolo, pe o banca, in intuneric, ti-ai deschis sufletul in fata mea. Era a treia oara cand faceai asta fara sa fii protejat de ecranul unui laptop sau de un apel telefonic. Acum nu mai eram decat noi doi si o iarna timpurie. Mi-ai vorbit despre ea, despre cum te-a facut sa te simti. As fi vrut sa las la o parte tot si sa te imbratisez. Nu am facut asta, insa. Stiam foarte bine ca nu esti genul care sa permita altora sa ii vada slabiciunile. Nici macar mie. Asa ca am ramas in continuare langa tine, pastrandu-mi mainile aproape de mine si infranandu-mi impulsurile. "Stii cum e? Investesti timp intr-o persoana si la un moment dat ea te da la o parte. Si apoi o iei de la capat. Cu altcineva, gandindu-te ca va fi altfel. Si se dovedeste a fi la fel.". Atunci am inteles ca tu asa vei fi mereu. Si te-am apreciat enorm pe o parte. Nu ti-am spus asta atunci. Nu am vrut sa te fac sa crezi ca e cel mai bun lucru de facut. Pentru ca, desi stiu ca iti voi fi alaturi cand vei avea nevoie, daca am de ales intre a-ti vindeca ranile si a le preveni, aleg a doua varianta. Asa ca, in acea seara, am lasat la o parte sentimentele de apreciere si ti-am spus doar ca nu este tocmai ok modul tau de a privi lucrurile. Pentru ca lumea e rea in general. Si nu trebuie sa iei lucrurile ca atare. Da, este impresionant faptul ca tu poti sa pleci la un nou drum cu gandul ca va fi cel potrivit, dar trebuie totusi sa te pregatesti si pentru situatia in care totul este la polul opus. Mi-am lasat partea optimista ascunsa pentru cateva clipe si am urmat calea ratiunii. Poate nu era ceea ce voiai sa auzi, dar am incredere ca era ceea ce trebuia. Nu stiu cat am reusit sa iti deschid ochii. Ti-am spus la un moment dat ca este mai usor sa aduc zapada in mijlocul verii decat sa iti schimb tie parerile. Raman la aceeasi opinie. Vreau sa cred, insa, ca am putut sa mai fac un pas spre a te face sa intelegi ca nu toti reusesc sa isi mentina macar o parte a sufletului pura, asa cum tu ai facut.

Rock bottom

Si daca vine un moment in care pur si simplu ma satur? Un punct atat de adanc inradacinat incat sa ma faca sa simt ca nu ma mai pot ridica? De cand ma stiu am fost cea care le este alaturi tuturor si care are mereu o imbratisare si niste cuvinte sincere de oferit. Realitatea este ca, la sfarsitul zilei, tot eu trebuie sa fiu si cea care stie cat de negre imi sunt gandurile si cat de impovarat imi e sufletul. Si cel mai rau in toata situatia asta este ca doar eu sunt cea pe care o pot invinui. Caci eu construiesc toate zidurile acestea si eu pun toate barierele in fata lor, neavand de afisat decat un zambet fals... Zambet la care am devenit experta.


La urma urmei, ce rost are? Pentru ce sa imi sterg lacrimile daca oricum nu le poate vedea nimeni? Pentru ce sa imi spun ca maine cand ma voi trezi totul va fi diferit daca stiu foarte bine ca nu fac altceva decat sa ma mint? M-am obisnuit cu momentele astea. Am invatat si am inteles ca este necesar ca ele sa apara ca sa pot trece peste tot si sa fiu din nou eu insami. Doar ca... Intensitatea nu scade niciodata. Si fiecare secunda care trece e doar o alta imbrancitura menita sa ma afunde inapoi in neant. De ce a trebuit sa se intample tocmai astazi? Astazi cand lucruile erau chiar bune... Nu mai putusem sa spun asta de ceva vreme. Si azi totul fusese frumos... Poate prea frumos?


Asa va fi oare de acum inainte? Va trebui mereu sa traiesc cu teama ca atunci cand lucrurile par sa se aseze la locul potrivit voi primi o palma? Ma sperie ingrozitor de mult posibilitatea asta. Poate in orice alta zi raspunsul ar fi fost unul optimist, mai apropiat de felul meu de a fi, dar acum sunt realista. Si, din pacate, realismul meu inseamna ca trebuie sa ma bazez pe fapte. Pe toate cele care mi s-au intamplat. Asa ca nu imi ramane decat sa trag aer in piept si sa ma resemnez cu ideea ca da, la mine lucrurile stau putin mai altfel si dupa fiecare curcubeu apare si ploaia, nu invers. Am incetat de mult sa gonesc dupa fericire. Am un alt scop. Linistea. Si, desi ma simteam foarte aproape de ea, azi am mai facut un pas in spate. Ce va fi maine? Nu stiu. Ceva prea bine nu cred. Ramane de vazut.

"us"

Presupun ca asta a fost imboldul de care aveam nevoie ca sa recunosc. Am fost cu El. El cel care obisnuia sa fie tot. El cel care imi aducea fiori si sperante. Si nu am simtit absolut nimic. Saruturile lui imi erau egale cu zero. Mi-e dor de Tine. Nu stiu daca fac bine ca scriu cu majuscula, dar asta simt. M-am indragostit. Te vreau langa mine. Vreau sa fii tu cel cu care imi impletesc degetele. Vreau sa fii tu cel pe care il tin strans in brate si caruia nu vreau sa ii dau drumul. El... De azi inainte m-am convins ca nu mai ocupa locul acela important in sufletul meu. Acum esti Tu acolo. Si nu-mi vine sa cred ca am reusit. Mi se pare un vis faptul ca dupa tot acest timp l-am inlaturat din viata mea cu adevarat. Nu m-am mai gandit la el de mult. Inima nu mi-o mai lua la goana cand ii auzeam numele. Si totusi, pana acum zece minute, nu am fost in stare sa spun sincer ca l-am uitat. A fost nevoie sa il am alaturi ca sa pot afirma asta. A fost nevoie ca parfumul sau sa imi patrunda in pori ca sa pot spune ca nu mai simt nimic din ceea ce simteam in urma cu ceva timp. Nu il mai iubesc. Nu pot spune nici ca te iubesc pe tine. Ar fi prea mult dintr-o data. Tot ce pot zice este ca m-am indragostit de tine. Fara ziduri de protectie, fara ocolisuri, fara alte intrebari. M-am indragostit de tine pentru ca mi-am propus asta si pentru ca inima mea a avut nevoie de tine pentru a putea continua. Ai fost leacul meu. Mi-ai aratat ca pot zambi din nou si ca nimic nu este imposibil. Cine ar fi crezut? Dupa toti acesti ani n care am tanjit dupa El si in care trupul meu s-a simtit gol fara atingerile sale, ai aparut Tu. Fac prea mult daca iti spun ca esti ingerul meu? Ai infaptuit miracole. Ai facut ca acel copil naiv si lipsit de simtiri pe care il tineam ascuns in adancul fiintei mele sa prinda viata. Acum totul este exact ca acum sase ani, cand l-am cunoscut pe el. Simt aceiasi fiori in momentul in care iti aud vocea. Am zambetul tamp atat de caracteristic mie atunci cand ma trezesc si, dupa ce intind mana instinctiv dupa telefon, gasesc acel mesaj cu buna dimineata. Cuvinte simple, dar care reusesc sa imi schimbe total starea de spirit. Ma bucur odata cu tine de ceea ce iti aduce un suras pe chip si sufar si eu atunci cand stiu ca lucrurile nu sunt tocmai in regula in viata ta. Problemele tale sunt si problemele mele si tocmai de aceea ma lupt din rasputeri sa schimb ceva. M-ai intrebat intr-o zi de ce este important ca tu sa zambesti. Ei bine, raspunsul este simplu. Am nevoie ca tu sa zambesti pentru ca esti cel pe care il pretuiesc mai mult decat pe mine insami. De la o vreme incoace nu mai sunt eu pe primul loc, ci esti Tu. Si tocmai de aceea fac tot posibilul de fiecare data ca sa incerc sa iti transform ziua, oricat de neagra ar fi fost ea.

Sunt momente in care situatiile nu sunt chiar roz. Si clipe in care se intorc toate starile care imi alunga somnul si linistea. In astfel de zile, exista un singur lucru de care chiar sunt mandra. Faptul ca, dupa toate care mi se intampla, si avand atatea pe cap, am avut in sfarsit curaj sa iti vorbesc deschis. Sa iti spun ce am in minte si sa imi lamuresc multe din cele ce imi incarcau sufletul. Esti important pentru mine. Am inceput sa te cunosc si ma bucur mult ca mi-ai permis sa fac asta. Sunt sigura ca de acum inainte nu voi mai fi nevoita sa cunosc perioade in care tu nu faci parte din viata mea. S-au schimbat multe in aceste trei-patru luni. Am preferat sa las in urma tot ce a fost si sa o iau de la capat. Imi place sa cred ca aproape de fiecare data mi-am facut alegerile in viata bazandu-ma pe ceea ce am invatat eu de la cele din jur si nu ascultand de ideile altora. De data asta, instinctul mi-a spus sa tratez totul ca pe ceva nou. Momentele din trecut in care ai plecat nu au fost ca niste butoane de pauza apasate, ci ca unele de stop. Si am certitudinea ca am ales corect. Pentru ca noul start s-a dovedit a fi unul al dracului de bun si de frumos.

Late hours

Ai venit Tu
Si-ai mutat munti
Pentru ea
Pentru ca ea merita

Si pentru ca voiai sa o mai vezi o data zambind.


Freamat, suras, emotie...
Nu intelegea fericirea,
Dar tu ai ghidat-o
O lumina in intuneric

Si astfel ai putut sa o vezi inca o data zambind.


Senzatia e noua
Iubirea-i lasa urme
Maini impreunate
Destine impletite.

Si ai reusit sa o vezi inca o data zambind.

G. M. ???

Prima dimineata in care m-am trezit cu indoieli referitoare la tine. Sunt momente ca astea in care ma scoti din minti. Ma faci sa imi pun milioane de intrebari si nu vreau sa ajung in punctul in care o sa descopar ca tot ce ramane din "noi" sunt niste raspunsuri care nu au venit niciodata. Esti delicios de complicat si, desi imi place sa ma lupt cu starile tale caracteristice si cu mintea ta ce nu lasa nimic la vedere decat in clipele in care probabil simti tu ca ai nevoie de o eliberare, astazi nu stiu daca am puterea necesara sa intru in acest joc. Mi-am zis la inceput ca ma voi dedica total si ca am de gand sa ma indragostesc de tine. Ca as vrea sa fac lucrul asta din tot sufletul meu. Doar ca e aproape imposibil sa nu am retineri atunci cand vad ca sunt doar eu cea care face pasi in dansul asta. Vreau sa invat sa te cunosc. Vreau sa iti fiu alaturi atunci cand iti dispare zambetul de pe chip si stresul devine prea mare. Nu mi-au displacut niciodata situatiile intortocheate si nu am avut de comentat atunci cand trebuia sa depun o oarecare doza de efort in plus pentru a putea obtine ceva. Singura problema cu ce avem noi in momentul de fata este ca eu ma simt in ceata. Ca nu vad luminita aia de la capatul tunelului. Asa ca raman aici sa cotrobai in bezna, sperand ca va veni si clipa in care va aparea o mana care sa ma ghideze si sa ma scoata din acest labirint ce pare nesfarsit. Esti important pentru mine. Asta nu o pot nega. Altfel nu as fi ramas si nu as fi facut toate aceste incercari sa iti dau la o parte zidurile pe care ti le-ai creat. Nu am de gand sa ma indepartez. Si nu o sa te las nici pe tine sa faci asta. Am mai trecut prin asta de doua ori si mi-a fost de ajuns. Nu vreau sa te mai vad plecand din nou. Se fac aproape trei luni de cand am inceput sa imi ofer tie orele mele. A fost o vara frumoasa. Mi-a placut ca am avut ocazia sa te cunosc mai in detaliu. Si, cu toate ca sunt constienta ca nu am vazut decat o mica parte din ceea ce ai de aratat, stiu in acelasi timp ca si asta inseamna mult. Pentru ca tu nu esti cel care impartaseste ceea ce are pe suflet usor si cu toata lumea.


Nu stiu... Pur si simplu nu stiu ce sa mai fac. Te rog, crede-ma cand spun ca vreau sa fii tu acela care imi face sufletul sa zambeasca. Chiar reusesti sa faci asta de multe ori. Ma simt linistita in prezenta ta si pot sa fiu eu, cea adevarata. Doar ca sunt si zile in care am impresia ca tot ceea ce fac e gresit si ca nimic nu te poate multumi. Ma faci atat de confuza... Sunt ca intr-un montagne-russe. O clipa totul e perfect si discutiile noastre par interminabile, iar apoi, in clipa urmatoare iluzia se spulbera si incep sa alunec pe o panta ce pare ca ma va arunca intr-o prapastie unde nu sunt decat eu cu mine. Nu vreau sa imi petrec fiecare zi intrebandu-ma pe ce parte a cearceafului te vei trezi si cum iti va influenta asta dispozitia. Si nu sunt absurda, nu ti-am cerut luna de pe cer. Nici macar nu am avut pretentia sa fii ingerul meu salvator, stiu foarte bine ca sunt intr-un punct in care nu ma mai pot intoarce la ceea ce obisnuiam sa fiu. M-am schimbat si am acceptat lucrul acesta. Vreau, insa, sa imi fii si tu alaturi ca si pana acum. Fara ocolisuri. Vreau din nou sa am momentele in care sa ma simt acasa atunci cand parfumul tau imi inunda simturile. Vreau sa imi impletesc degetele cu ale tale si sa uit pentru cateva minute ca lumea e mare si ca multi din cei care ne inconjoara ar avea prea putine cuvinte bune de spus la ideea de "noi". Vreau sa imi pastrez in minte imaginea surasului tau si felul in care ma saruti usor, spunandu-mi cat de "nebuna" sunt. Nu o sa renunt prea usor la tine. Si nu o sa te las nici pe tine sa faci asta. Nu acum, cand am parcurs toti pasii astia si am facut deja o mare parte dintr-un drum pe cat de sinuos, pe atat de placut. O sa lupt in continuare. Mai am cativa asi in maneca. Mai sunt cateva ocazii. Dar, in acelasi timp, recunosc ca si teama isi face loc in sufletul meu pentru ca sunt constienta de faptul ca am destule lucruri sa iti spun. Lucruri serioase la care nu stiu cum vei reactiona si nu stiu cum te vor face sa vezi viitorul. O sa imi alung din minte ideea ca tu ai putea sa decizi sa pui punct dupa ce iti voi spune tot ce ma face sa am acum sentimentele astea care nu imi dau pace si care imi alunga somnul. Vreau sa cred ca va exista un final de drum care ma va astepta cu bratele deschise si pe care il voi imbratisa victorioasa.

One more time

"Incearca sa nu fii nesimtita cu el"
Cuvintele care m-au dat peste cap in seara asta si care m-au adus aici. Aici, in locul in care imi vars sufletul cand il simt prea impovarat. Asa cum e acum. Nu mai pot. Simt nevoia sa explodez. Am prea multe lucruri de zis si prea putine de simtit. Iar e una din pasele alea proaste. Iar ma simt total pustie pe dinauntru. De parca nicio farama de dragoste nu ma poate atinge. Sau, daca ma atinge, nu poate prinde radacini. Oare asa sa fie de acum inainte? La asta am ajuns? Vreau sa spun ca raspunsul la intrebarile astea e un "nu" categoric, doar ca mi-am pierdut siguranta. Nu mai pot afirma nimic cu certitudine. Simt ca plutesc. Sunt in deriva si nicaieri in jurul meu nu apare vreun semn ca lucrurile se vor schimba in viitorul apropiat.
Iar am deviat de la subiect. Tipic mie si mintii mele intortocheate. Incepusem postarea asta prin a te cita pe tine. Pe tine, cel de care vreau din tot sufletul sa ma indragostesc si nu pot. Pe tine, cel de care nu am simtit dor. As cam avea nevoie de o imbratisare de-a ta acum... Tu mi-ai adus starea asta. Acum hai, te astept sa vii si sa o faci sa dispara. Mi-ai spus lucrurile alea si m-ai pus pe ganduri. As fi vrut sa te contrazic atunci. Sa iti zic ca n-ai dreptate si ca nu ma port urat cu El. Acel El care a fost primul ce m-a invatat sa iubesc. Sustin sus si tare in ultimul timp ca lucrurile s-au schimbat intre mine si El si ca totul e mult mai bine. Ca acum ma vede din nou ca pe o prietena si ca are o oarecare doza de incredere in mine. Dar eu... Eu il vad oare asa? Ma uit la El si imi apare intr-adevar imaginea baiatului bondut cu ochii caprui care imi era PRIETEN odata? Incep sa ma indoiesc de asta. Pentru ca tu ai avut dreptate. Pentru ca, desi nu aveai habar de lucrurile care au fost intre noi, tu ti-ai dat seama imediat de felul in care ma comport cand e vorba de El. Si culmea e ca nici macar eu nu realizasem asta. Nu mi se parea ca il tratez cu o urma de aroganta si dispret. Acum, insa, mi-ai deschis ochii. M-ai facut sa vad ca inca gasesc o scurta satisfactie atunci cand gasesc ocazia sa ii dau peste nas cu ceva. Si poate ca nu merita. Poate ca s-a schimbat si ceea ce e acum nu mai are legatura cu ceea ce era odata. Dar pentru mine nu e atat de usor. Caci, indiferent de cat de frumos se va comporta cu mine si indiferent de cat imi va demonstra ca e o alta persoana, intotdeauna va exista o parte din mine care il va vedea pe cel care m-a distrus. Pe cel care a privat copilul ala naiv de fericire si de zambete reale. El a fost prima persoana care m-a invatat ca lumea e a dracului de rea si ca in viata aproape toti te vor da la o parte daca au ocazia. As fi vrut ca lucrurile astea sa mi le spuna cineva, nu sa fiu nevoita sa le traiesc pe propria piele. El mi-a aratat ca degeaba am fost eu bine intentionata si ca degeaba am ales eu sa fac sacrificii, daca am fost singura care a luat deciziile astea. M-a invatat multe, ce-i drept. M-a invatat cum sa fiu mai puternica si cum sa nu imi arat sentimentele in fata tuturor. Mi-a aratat ca atunci cand iti pasa devii slab si ca problemele mi le pot rezolva doar eu singura. Recunosc, uneori il apreciez pentru asta. Il apreciez ca m-a facut sa fiu mai putin aeriana si ca mi-a deschis ochii. As fi preferat, insa, sa nu aflu toate lectiile astea prin metoda cea mai grea. As fi vrut sa nu am ochii umflati de la prea multe lacrimi pe care le stie doar perna mea. Mi-ar fi placut sa nu-mi ucida toata naivitatea si toata inocenta cu care incepusem acest drum.
Acum, insa, e prea tarziu pentru regrete. Nu se mai poate schimba nimic. Astazi mi-am pierdut si urma aceea de speranta ca toate vor reveni la cum au fost. Nu se va intampla asa. Nu voi mai fi niciodata cum am fost inainte ca El sa imi apara in cale. Un singur lucru imi mai ramane de facut. Sa merg inainte. E singura optiune pe care o am. Am pornit pe cararea asta si am de gand sa o continui. O sa fac pasi mici, dar nu voi sta pe loc. Nu stiu daca voi mai putea sa iubesc cu fiecare celula a corpului meu. Nu stiu daca voi mai simti vreodata lacrimi de fericire inundandu-mi ochii. Dar, in pofida tuturor obstacolelor, stiu ca o sa incerc. Stiu ca o sa ma bucur de fiecare clipa pe care o petrec langa noul el. Stiu ca o sa ma agat de fiecare imbratisare si de fiecare sarut pe care el le are de oferit.
Il voi iubi vreodata? Pe el sau pe oricare altul care va aparea in viata mea? Nu am raspunsul asta. Nu pot decat sa inchid ochii si sa mai fac un pas sperand ca va fi in directia cea buna.

Late words

One week without you...
Am stat o saptamana departe de tine. Am luat o pauza de la orele petrecute cu tine si de la saruturile noastre de noapte buna. Mi-a fost usor. Mult prea usor. Se pare ca mai am destui pasi de facut pana cand o sa pot spune ca incep sa simt fluturasi atunci cand ma gandesc la tine sau cand te vad. Mi-ar fi placut sa spun ca mi-a fost dor sa stau la tine in brate. Azi a fost atat de bine acolo. Ma simt mica, mica atunci cand tu ma imbratisezi. De parca m-ai proteja cumva. Poti oare sa ma feresti chiar si de mine insami? Caci acum de asta am nevoie. E o lupta intre mintea mea si ramasitele sufletului meu. As vrea ca cele din urma sa iasa victorioase. Ma ajuti sa fac asta? Imi ramai alaturi sa darami zidul ce imi inconjoara inima ce a fost de atatea ori calcata in picioare? Imi place tot ce facem impreuna. Imi plac discutiile noastre, momentele in care esti sincer cu mine si imi spui ce ai pe suflet. In egala masura, imi plac si clipele in care nu facem decat sa ne impletim degetele si sa stam asa, in liniste. Langa tine linistea nu e apasatoare. Imi place sa imi plimb mana prin parul tau si sa te privesc. Esti foarte simpatic atunci cand te uiti nedumerit la mine si ma intrebi de ce zambesc. Imi place sa imi asez capul pe umarul tau si sa iti simt parfumul. Ma linistesc mult momentele noastre impreuna. Cand suntem doar noi doi reusesti sa ma temperezi. Inseamna mult pentru mine. Nu a mai facut nimeni lucrul asta de ceva vreme.
Destule motive ca sa imi dau voie inimii sa o ia la goana. Dar ratiunea e mai puternica decat incercarea de a lasa niste sentimente sa capete contur. Sau poate doar ma grabesc eu. Poate imi doresc cu atata ardoare sa simt intr-adevar ceva, incat nu mai tin cont de faptul ca suntem inca la inceput si ca mai avem mult din drumul asta de parcurs. Nu am nici cea mai vaga idee despre cum vor decurge lucrurile pe viitor intre noi doi. Sau intre mine si tine, mai bine zis, "noi" este totusi un cuvant cam mare. Nu pot decat sa sper ca voi reusi. Ca voi putea cumva sa fiu din nou copilul naiv care se indragostea cu toata fiinta si care simtea fiorii aceia ai inceputului in fiecare celula din corp. Mi-e dor... Mi-e foarte dor de vechiul eu care lasa toate indoielile la o parte si care se dedica in intregime. Se va mai intoarce vreodata la mine? Va mai iesi la lumina? Vreau sa cred ca raspunsul este "da", pentru ca daca nu e asa, atunci ar trebui sa realizez si sa accept cu regret ca totul e diferit. Ca eu sunt o alta persoana care nu mai are nimic in comun cu ceea ce am fost odata. Sa fie oare asa? Sa ma fi schimbat chiar total? Sper din tot sufletul ca nu... Nu stiu cum as trece peste asta.

Yes/No... Him/You... compromises

Si daca ar fi sa scriu despre tine cum ar trebui sa incep? Ce cuvinte ar trebui sa ma apuc sa insir aici? ... ma cam sperii putin, stii asta? Nu stiu ce se intampla cu mine si de unde vine deschiderea asta spre nou. De cele mai multe ori fac exact contrariul, sunt reticenta si nu imbratisez schimbarea. E ceva la tine, insa, ce ma face sa uit sa imi creez toate zidurile de protectie cu care obisnuiam sa ma imprejmuiesc si sa imi permit sa fiu libera. Si totusi ma intreb... Cum va fi caderea? Cat de tare ma va distruge impactul? Caci stiu prea bine ca daca voi fi acolo sus, se va intampla ceva si voi pica. Doar ca nu par sa constientizez ca lucrul acesta ma va deteriora. Vreau sa simt. Mi-e dor chiar si de durerea acuta ce imi sfasia odata inima. M-am saturat sa fiu doar un invelis fara sentimente. "Vara asta am sa ma-ndragostesc"... Cuvintele astea imi urla in minte acum. Si vreau sa le urmez. La urma urmei ce se poate intampla? Am trecut peste incercarea chinuita de a-l iubi pe cel ce a plecat din lumea mea in urma cu putin timp. Le-am trecut pe toate, caci asa sunt eu construita. Mai presus de orice ramane instinctul meu de conservare ce ma mentine undeva la linia de plutire. Acum stiu, am invatat ca de la mine trebuie sa porneasca orice tentativa de a merge inainte. Nu exista altcineva care sa ma salveze. Eroul din poveste nu este mai mult decat un simplu personaj fantastic. Eu sunt realitatea! Ma am pe mine si pot sa inving toate obstacolele. Probabil de asta sunt dispusa acum sa risc totul. Vreau sa simt fluturasi, vreau sa mi-o ia inima la goana atunci cand imi fuge gandul la tine. Doar ca ma gandesc... oare mai sunt capabila de asta? Si stiu ca nu esti deloc cel mai potrivit pentru a trezi sentimentele astea in mine, dar, la urma urmei, cand am ales eu bine? Ce mai conteaza o data in plus? O sa invat ceva si din asta. Sunt sigura.
Adevarul este ca vreau sa ma dedic cuiva in totalitate pentru ca imi este frica sa nu ma intorc cumva la el, cel care a disparut din sufletul meu chinuit. Mi-e frica de clipa in care voi incepe sa simt lipsa lui ca pe un gol imens in mintea mea. Si de accea vreau sa ocup acel spatiu cu tine. Esti cel mai apropiat de ceea ce vreau eu sa am. E adevarat, astazi sunt in locul in care fiecare celula din corpul meu striga dupa altcineva. E clipa in care il vreau pe baby. In care am nevoie de o imbratisare de-a lui si de un sarut pe frunte. Azi imi doresc cu ardoare sa pot adormi cu capul pe pieptul lui si sa ii pot simti bratele inconjurandu-ma protector. Dar asta nu se poate. Caci, ca de aproape fiecare data, exista ceva sau cineva care ne pune bete in roate. Caci baby nu e doar al meu. Baby are responsabilitati. Baby are prea multa lume in jur care ii e impotriva. Eu si el impotriva tuturor. Asa am fost mereu. Si, asa cum mi-a spus chiar el putin mai devreme, o sa mai fim asa mult timp de acum inainte. Ciudat este ca, desi e baby al meu si desi stiu ca dorinta amandurora este de a fi impreuna, aproape de fiecare data suntem mai mult eu si el decat NOI. Pentru ca, indiferent de cat de mult ne-am dori sa facem abstractie de orice si sa uitam ca totul ne este potrivnic, nu e chiar atat de usor. Intotdeauna o sa existe o bariera intre noi... realitatea. Ea e cea care reuseste de fiecare data sa dea totul peste cap si sa ne faca sa ne amintim ca exista multi pe care noi ii ranim cu egoismul nostru atat de specific. Sincer, ma doare cand realizez ca lucrurile ar trebui sa fie cu totul si cu totul diferite si ca ceea ce facem noi nu este deloc bine, doar ca nu pot renunta la asta. Nu sunt capabila sa iti spun tie "adio". M-as simti pustie fara tine. Mai pustie decat de obicei. Esti o parte din mine, baby. Mereu o sa fii. Esti ceea ce ma defineste. Si fara tine totul ar fi mult mai gri. Imi colorezi viata, dar a venit momentul sa las slabiciunile la o parte si sa permit si altcuiva sa faca acest lucru. Nu stiu daca o sa fie el. Poate ca e doar un capriciu de moment... Stiu doar ca tu o sa ramai. Tu o sa fii baby la care ma intorc atunci cand vreau sa ma regasesc.


" - Imi era dor, mi-a raspuns el, privindu-ma serios.
  - Nu ai voie sa iti fie dor de mine.
  - Pai nici nu imi era dor de tine. Imi era dor de mine."

Hi hi hi

Si daca toamna se numara bobocii, hai ca acum, vara, sa ne numaram si noi boii. Am descoperit criteriul asta de caracterizare acum ceva timp pe un alt blog si mi s-a parut atat de potrivit incat nu m-am putut abtine sa nu imi cataloghez si eu astfel specimenele ce mi-au trecut cu "copitele" peste suflet.


Boul nr. 1: Asta esti Tu! Tu cel cu majuscula. Cel care a inceput jocul asta pervers in urma cu ceva ani buni cand a vazut un copil naiv care abia cunostea lumea si a zis sa profite putin de el, ca vorba aia, "ce se poate intampla?". Esti unul dintre boii mei pentru ca asa esti tu. Si ce e cel mai trist e ca nici macar nu iti dai seama de asta. Pentru tine totul e ca un joc, de parca ai fi facut vreo greseala micuta si scapi de ea cu un zambet inocent si o glumita-doua. Vai de tine, baiete! Ai ajuns la mana mea. Daca stau putin sa ma gandesc, esti mai degraba un vitelus, pentru ca boul ar fi ceva prea complicat pentru tine. M-ai luat de mana si ai promis ca imi arati lumea. Pe naiba! Lumea mea s-a limitat la tine. Ce-i drept, nu m-ai mintit de tot. La urma urmei, te vedeam aproape zilnic... Acum? Ai ramas la fel. N-ai reusit nici macar sa evoluezi intr-un bou adevarat. S-a intors roata si acum te joc eu pe degete. N-ai realizat nici asta. Nu ti se pare deloc ciudat ca acum tu esti cel care da mesaje cel putin o data la doua zile. Ca acum tu esti cel care se opreste pe strada cand ma vede ca sa imi fure cateva cuvinte. Ma amuzi, vitelusule. Ramai placerea mea vinovata, recunosc. E bine de stiut ca esti acolo daca vreodata te voi mai vrea inapoi... Macar asa, de dragul amintirilor.


Boul nr. 2: Tu ai aparut la scurt timp dupa ce incepuse vitelusul sa imi dispara din minte. Eram fetita mare, gata, ma saturasem sa astept dupa un indecis si am dat de tine. Mi-a aparut in fata printul pe-un cal alb... sau boul intr-un Audi negru, in situatia data. Nimic de comentat, totul statea bine la capitolul acesta. Boul meu cel nou era baiat simpatic foc, se imbraca numai in camasa. Elegant, mereu cu cheia de la masina langa el si cu iPhone-ul in buzunar. Unde mai pui ca peste toate astea mai era si atent, mereu imi raspundea la mesaje si niciodata nu ma ignora daca era cu prietenii de fata. Nu parea sa il deranjeze deloc apropierea si parea ca aveam toate motivele sa imi dau frau liber inimii si sa trec peste copilasul care imi mancase 4 ani din viata. Amicii comuni erau incantati, eu eram zambitoare, el mare-mare afemeiat. Eu, insa, aveam sa aflu aspectul asta fix ultima. Ca de, trebuia si ceva sa sparga bula aia de perfectiune. Toate bune si frumoase. Boul meu m-a chemat la party cu el. Fericire mare, rochita sexy. Trebuia sa impresionez si eu, ce naiba. Numai ca asta a fost tot. Singurul impresionat a fost peretele ala din afara clubului pe care m-a impins ca sa imi fure un sarut, doua, trei. Culmea culmilor, boul meu mai saruta si bine. Cam aproape la fel de bine pe cat stia sa ignore lumea a doua zi. Te-as fi crezut mai barbat, boule!


Boul nr. 3: Ehee... aici e locul in care imi vars sufletul. Caci tu, Boule, ai fost cel mai cel. Ca pe tine chiar te-am crezut. Si pentru tine am stat in plop si plopul in aer un an jumate. Nu mai eram naiva, terminasem cu iubirea si ma limitasem doar la iubit. Am dat de tine intr-o seara si mi-ai cam facut cu ochiul. Erai asa, cumva. Ma atragea provocarea. Si te-am avut, si culmea e ca de tine nu m-am saturat. Era dragut sa vin acasa si sa stiu ca am si eu cu cine sa mai uit de toate. Macar in weekend. Ma obisnuisem asa. Iar lui, Boului, ii placea. Ar fi fost si culmea. Fata era ok, fara pretentii, cauta si ea ceva linistit. N-as fi crezut niciodata ca al meu Bou with benefits ma va tine prin preajma un an jumate. Si as mai fi stat... mult si bine daca nu erai Bou!!! Ca asa ai fost. Mare fraaaaier. Suna prea a cliseu, dar unde mai gasesti ca mine? Gandeste-te putin asa. Nu ma deranja sa te vad cu altele, nu iti ceream niciodata nimic, eram acolo cand ma sunai... pachet complet. Dar ce sa-i faci? Cand esti Bou, esti Bou. Numai tu puteai sa faci o cretinitate imensa si sa te apuci sa ma ameninti pe mine. Pai nu stiai, ma, Boule, ca eu te stiu cel mai bine? Nu stiai ca nici intr-o mie de ani nu te-as fi crezut in stare sa imi faci ceva? Ceva rau, ca de facut bine faceai. Asta nu am cum sa o neg. Ca doar de aia am ramas langa tine si nu aveam nevoie de altul. Ai dat ca Boul cu bata in balta. Ahh, ce-mi place sa folosesc apelativul asta pentru tine, Boule! Ca o manusa ti se potriveste. Esti un Bou! Si pentru ca esti unul atat de mare, ai ramas doar cu ea. Si nu iti e de ajuns. Nu o sa iti fie niciodata. Ca de aia ma aveai pe mine. De asta m-ai avut pe mine desi ele au fost atatea. Boule! Ma iubeai. Si ma iubesti si acum. Si o sa ma mai iubesti. Mai ales atunci cand te trezesti dimineata si langa tine e ea. Ca o sa vezi ca uneori intinzi mana si ma cauti pe mine. Si cand colo, ce sa vezi? Dezamagire. Ca ea nu stie ca dimineata iti incepe mai bine daca cineva se joaca cu parul tau. Si nu stie ca daca iti saruta alunitele alea de pe umarul stang tresari tot. Ca lucrurile astea nu le spui oricui. Mi le-ai spus doar mie, Boule - ca nu-ti mai zisesem de mult. Asa iti trebuie. Stai cu jumatati de masura ca atunci cand ai avut totul n-ai stiut sa faci fata.


Si, in sfarsit, boul nr. 4. El nici n-ar trebui sa fie aici. Ca el e mai mult baby decat bou. E baby al meu care are un suflet imens si a carui slabiciune am fost mereu. E baby al meu care ma cunoaste si ma lasa sa il iau in brate cand dormim impreuna. Singura problema si singurul motiv pentru care baby e si el un bou e ca nu prea are curaj. Ca baby boul meu se multumeste cu putin si ca nu ii place schimbarea. Ca daca se incumeta putin si il lasa pe "poate" la o parte, acum ar fi fost langa mine, cu capul pe pieptul meu, uitandu-se la mine ce scriu, si nu aici, in rubrica asta. Dar baby e putin cam las. Si cam comod. De asta baby e si bou, nu doar baby.

Something else?

Sometimes the smallest gestures can mean the whole world for someone...

Am revenit. Sincer, imi era putin teama sa ma intorc aici. In ultima perioada am avut de scris doar despre tine si nu stiam de unde o sa incep acum ca tu ai disparut. Te-am vazut acum doua zile. Te-am zarit, mai bine zis. Nu am stat sa te privesc, nu am avut nici macar o secunda sa iti ofer. Deja timpul meu a devenit mult prea pretios pentru a mai face asta. Mi-am propus sa nu plang pentru tine si am reusit. Nu si-a facut nici macar o lacrima loc pe obrajii mei. E ceva ce nu pot intelege. Intotdeauna am trait in lumea mea si am stiut ca iau decizii diferite fata de restul persoanelor din jurul meu. Ca ma comport altfel... Dar acum am descoperit ceva ce ma uimeste chiar si pe mine. In mod surprinzator, nu imi e absolut deloc dor de tine. De fapt, nu simt nimic atunci cand ma gandesc la tine. Si ma intreb, oare, dezamagirea accea a avut un impact atat de mare pentru mine? As vrea sa spun ca m-ai distrus total si ca sunt incapabila de a mai simti chiar si cel mai mic fior, dar ar insemna sa mint. Nu, pot spune cu certitudine ca imi este dor de mine, cea care eram odata, ca ma simt fericita si linistita atunci cand pot simti bratele lui - cel care mi-a fost alaturi neconditionat intotdeauna - inconjurandu-ma. Doar cand vine vorba de tine e acest gol imens. De parca in locul ala din stanga sus unde ai fost tu s-a creat un vid. Astazi sunt puternica. Probabil asta ma nedumireste cel mai mult si mi se pare cel mai ciudat. Nu sunt obisnuita ca sufletul sa imi urmeze mintea atat de aproape. Ma bucur insa ca am reusit sa ajung in punctul asta. Imi este oarecum egal cu zero ceea ce se va intampla cu tine de acum inainte. Nu imi mai ghidez viata dupa parerea ta si nu te las sa imi mai controlezi starile de spirit. Ai pierdut acest drept. Acum sunt doar eu. Si merg inainte. In trecut nu mai este loc pentru mine.

Gata, schimb subiectul. Ma intorc la el, cel care mi-a readus un zambet real pe chip. Baby S... my baby. Asa vei ramane intotdeauna in sufletul meu. Nimeni nu va mai avea privilegiul de a mai putea fi numit asa. Esti unic. Esti singurul cu care am trecut prin furtuni puternice si prin flacari ce pareau a nu se mai stinge niciodata. Cel care mi-a intins o mana de fiecare data cand eram la pamant si care imi zambeste sincer si cu dragoste de fiecare data. Ai ceva al tau ce reuseste sa ma linisteasca de fiecare data cand sufletul mi-o ia la goana. Esti cel pentru care sunt dispusa sa lupt cu oricine, cu mainile goale. In ultimul timp, ne-a vazut mai rar, iar lucrurile au cam stagnat intre noi. Am fost mai putin unul langa celalalt, problemele spunandu-si cuvantul. E ceva ce nu s-a schimbat, insa, prietenia asta sincera si dezinteresata pe care o impartasim. Imi place la nebunie sa te imbratisez si sa iti simt mainile mangaindu-mi usor parul. Privirea ta reuseste de fiecare data sa ma aduca cu picioarele pe pamant si langa tine pot fi copilul ala nebun si naiv, pe care il iubesc si care nu iese la iveala atat de des cat ar trebui. Sincer, cred cu tarie ca faptul ca te-ai reintors in viata mea, cu adevarat, acum si ca am avut prilejul sa fim din nou impreuna fara sa ne mai gandim si sa ne facem milioane de griji in legatura cu cei din jur, m-a ajutat enorm sa trec peste ceea ce s-a intamplat in ultimul timp in viata mea. Cumva, tu reusesti sa tii aprinsa acea ultima flacara ce zace adanc in inima mea. Sunt convinsa ca daca nu ar exista clipele in care suntem NOI, nu as mai fi decat un invelis. Tu esti ceea ce ma tine vie... - hmm... ce ciudat suna... inca unul din momentele alea in care engleza e muuult mai ok: you're the one that keeps me alive" - nu o sa am niciodata cuvinte sa iti multumesc indeajuns pentru asta. Mi-ai schimbat lumea intr-o singura seara. Mi-ai demonstrat ca pot merge inainte. Am adormit cu tine in brate si cumva, ma simteam invincibila. De parca acolo, lipita de tine, era cel mai sigur loc din lume. Am retrait o superba dimineata din trecutul meu si mi-am acordat din nou cateva clipe pentru a te privi dormind. Erai atat de linistit. O parte din mine nu era capabila sa se miste, de frica sa nu cumva sa iti alunge somnul, dar copilul acela care zace ascuns in mintea mea avea chef de joaca. Mi-am intins usor mana si am trecut-o usor prin parul tau. M-am distantat putin si am chicotit incet, gandindu-ma la cum te trezisem cu numai o zi inainte. Ahh... imaginea chipului tau somnoros si acel zambet strengar din coltul gurii reusesc de fiecare data sa ma faca sa ma cutremur. Nu mi-a pasat de nimic in aceste doua zile. Nu m-am mai gandit la consecinte. Te-am trezit cu un sarut in acea dupa-amiaza. Nici nu ai deschis ochii, nu era nevoie. Stiai prea bine ca sunt eu. Mi-ai zambit si toate zidurile pe care inima mea le avusese vreodata s-au daramat. A doua zi de dimineata m-am ferit sa fac acelasi lucru. O doream din rasputeri, dar erai mult prea linistit si dormeai prea frumos sa te trezesc. Esti special. "Puiule", iti multumesc din suflet pentru ca existi in viata mea. Iti multumesc ca imi inlaturi toate gandurile negre si ca un zambet de-al tau e de ajuns sa imi lumineze sufletul. Iti multumesc ca ma protejezi si ca ma lasi sa fiu nebuna si copilaroasa. Faci ca totul sa fie mult mai usor. Esti curcubeul meu dupa furtuna. Ramai asa, te rog. Am mare nevoie de tine acum.

THE END

Gata! S-a terminat! Eu am terminat! Chiar daca te iubesc mai mult decat credeam ca o voi putea face vreodata, avand in vedere circumstantele dintre noi, nu mai pot. In seara asta am descoperit o parte a ta pe care nu am vrut niciodata sa cred ca o ai. Desi stiam foarte bine ca zac aceste sentimente in sufletul tau, nu mi-am imaginat niciodata ca ti le vei directiona catre mine. Am simtit ura si razbunare in vocea ta. Au fost probabil cele mai lungi minute pe care le-am vorbit cu tine. Am inghetat pur si simplu cu telefonul in mana. Nu am mai patit asa ceva pana acum. Si nu, nu imi este frica de tine... Nu imi va fi niciodata. Doar ca, stand si ascultandu-te, am inlemnit. Inima mea a incetat sa mai bata, iar plamanii mei nu au simtit aerul binefacator. Ai reusit sa ma indepartezi total de tine cu doar cateva cuvinte. Nu ti-a pasat de nimic, exact asta ai si spus - "nu ma intereseaza". In cazul asta, foarte bine! De azi inainte, nici pentru mine nu va mai conta nimic din ceea ce insemni tu. O sa imi fie al dracului de greu sa merg inainte asa, singura, dar in seara asta am facut deja primul pas. A fost singura data cand ai avut prilejul sa imi inchizi telefonul in nas, te asigur de asta. Pentru ca de acum inainte nu va mai exista alta discutie intre noi. Si da, stiu, spuneam ca am inceput sa cred intr-un "totdeauna" atunci cand ma gandeam la noi, dar asta era inainte. Te-ai schimbat. Ea te-a schimbat. Am observat asta de ceva timp, ai inceput sa revii la vechile obiceiuri si sa crezi ca doar tu ai dreptate, ignorand sfaturile bine intentionate ale celor din jur. Nu toti iti vor raul, desi tu te incapatanezi sa crezi asta. As fi ramas langa tine indiferent de situatie, as fi fost acolo sa te ascult de fiecare data cand voiai si as fi avut intotdeauna o imbratisare sa iti ofer. Ai dat cu piciorul la toate astea, insa. Nu te urasc... nu vreau sa simt asa ceva pentru tine. Pur si simplu m-ai dezamagit total. Si asta doare mai tare decat orice sentiment de dusmanie. Nu te voi mai putea privi niciodata la fel. De acum, de fiecare data cand iti voi vedea chipul voi citi pe el ceea ce mintea mea a "vazut" in aceasta seara. Caci, desi au fost doar cuvinte aruncate la telefon, eu te cunosc mult prea bine. Si stiu... Stiu tot ce ti-a trecut prin minte, stiu cum te-ai simtit si stiu ca ai fost plin de manie atunci cand m-ai sunat. Ti-ai revarsat toti nervii pe mine, desi eu eram cea ca si picata din cer in toata povestea asta. Nu conteaza. Nimic nu mai conteaza acum. Mi-ai schimbat radical conceptia despre tine. Ai reusit sa ridici un zid pe care stiu ca nu il voi darama nicicand. Mai mult de atat, ai facut in asa fel, incat, sa nu imi doresc nici macar sa incerc sa il escaladez, sa incerc sa il depasesc cumva. M-ai ranit intr-un mod in care numai tu puteai. Mi-ai facut bucatele orice urma de suflet pe care o mai aveam si ai aruncat-o la gunoi. Ma doare groaznic sa constientizez asta si citesc acum toate randurile scrise in speranta ca, printr-o oarecare minune, totul se va modifica si ma voi trezi la realitate ca dintr-un cosmar cumplit. Dar minunile nu exista! M-am convins de asta. Stii cum se spune, ce-i frumos dureaza prea putin. Nu stiu daca e valabila si la noi treaba asta. La urma urmei, am stat impreuna un an si cinci luni. Presupun ca asta a fost limita noastra. Nu as fi vrut si nu as fi crezut ca vom termina asa. Si nu stiu despre tine, nu stiu ce parere ai tu acum sau ce o sa gandesti maine. O singura certitudine am: eu am pus punct. Din partea mea nu va mai exista nici cea mai mica intentie de apropiere. Si, daca vreodata vei incerca sa reapari in viata mea, te anunt de pe acum sa nu iti faci iluzii. Unei oglinzi sparte si lipite la loc ii vor ramane intotdeauna crapaturile, indiferent de cat de iscusit este cel ce a reparat-o. Mi-ai furat zambetul. Multa vreme de acum inainte il voi purta doar pe cel de imprumut. Dar iti spun ceva: nu voi plange! Nici macar o lacrima nu va curge din ochii mei pentru tine. Citisem undeva ca avem un numar limitat de lacrimi. In cazul asta, eu nu imi mai irosesc niciuna pentru lucruri si momente triste. Vreau sa mi le pastrez pe toate pentru clipele in care voi plange de bucurie. Stiu ca vor veni. Le-am avut cu tine, le voi avea si pe viitor. Nimeni nu este de neinlocuit. Si, cu toate ca ai insemnat tot pentru mine, ca ai fost acea "persoana speciala" - asa cum iti place tie sa zici - din viata mea, o sa merg inainte. Nu o sa imi plec capul si nu o sa imi feresc privirea atunci cand o sa te vad. Nu sunt o lasa. Si stii cum e, niciodata nu stii cat de puternic esti pana cand sa fii puternic este ultima optiune. Ei bine, pentru mine momentul ala a venit. Nu am altceva ce sa aleg. Ma mai am doar pe mine. Nu imi permit sa mai pierd nimic. De cand te-am intalnit am stiut ca vei insemna enorm pentru mine. Am avut dreptate. Si, in ciuda faptului ca nu m-am tinut de promisiune si ca m-am indragostit de tine, am reusit totusi sa imi pastrez capul pe umeri si sa fiu rationala. Stiam ca esti genul de persoana care, odata ce a aparut in viata mea, imi va lua totul. Mi-ai facut promisiuni si m-ai lasat sa visez, dar nu mi-ai oferit nimic. Am ramas pe loc, infipta adanc cu picoarele intr-un basm in care existam doar noi doi si nu ai facut niciun gest menit sa imi demonstreze ca ceea ce credeam eu veridic era departe de realitate. Te-ai dovedit a fi ca si ceilalti doi dinaintea ta. Un simplu trecator pe drumul vietii mele care a hotarat sa imi dea branci la un moment dat, stiind ca doar asa, cazuta, va reusi sa ma calce in picioare. Am ceva sa iti spun, "dragule". Nu ti-ai ales momentul potrivit. Nu eram deloc vulnerabila. Dimpotriva. M-ai facut mai puternica decat oricand in acest timp impreuna. Am luptat pentru doi in toata aceasta perioada si lucrul asta m-a intarit enorm de mult. Surprinzator, am un zambet ironic acum pe chip, cand realizez ca ti-am dejucat planul. Nu iti inchipui ca ma vei transforma acum. Nu iti voi oferi satisfactia de a ma vedea la pamant. Raman in picioare. Am devenit imuna la astfel de oameni. Ati fost prea multi in viata mea care ati plecat. M-am obisnuit ca, mai devreme sau mai tarziu, toti sa ma lase balta. De aceea ma bazez doar pe mine insami. Nu ma las doborata atat de usor. Si, desi inima imi e franta si locul pe care l-ai avut acolo nu il va ocupa nimeni, nu iti voi arata asta niciodata. Iti promit tie si imi promit mie ca, atunci cand ma vei vedea data viitoare nu voi avea de aratat decat imaginea unei persoane implinite. Sunt o femeie puternica! Si sunt dispusa sa calc pe oricine in picioare pentru fericirea mea. Chiar si pe tine!

As fi vrut din tot sufletul sa pot veni aici si sa ma apuc sa insiruiesc cuvinte frumoase. Sa astern toate sentimentele pe care mi le-ai daruit si sa imi descopar toate motivele de a zambi pe care le am. N-a fost sa fie de data asta. Am ajuns aici sa imi descarc sufletul innegrit. Sa ma lepad de mantiile ce ma inconjurau, nelasandu-ma sa respir. Rand pe rand, le-am inlaturat pe toate. Regrete, tristeti, dezamagiri... Ceea ce ma uimeste, insa, este faptul ca astazi nu am semne de intrebare. Probabil a existat intotdeauna o parte din mine constienta ca lucrurile pot lua si o astfel de turnura mai devreme sau mai tarziu. De aceea, cu un ultim gand indreptat catre tine, iti spun pentru ULTIMA oara "noapte buna, copilule!". Toate au un sfarsit. Asta a fost al nostru...

Heroes?!

They're everywhere... You don't have to wear a cape or to have some special kind of superpower in order to save someone's world. She discovered this on her own. Her "Superman" didn't appear when she was falling, just in time to protect her from the hit. He didn't saved her when she thought that no one will ever be able to do that for her. He wasn't even there when the shattered edges of the cliffs cut through her flesh, breaking her bones, tearing her skin apart like some kind of maleficent claws, filling her lungs with poison while she was struggling for a last gasp of fresh air. Why not? Because he was the real one, not just the prince from a fairytale. He was the one who let her realise that she had to be strong and get up all by herself. That she was her own hero. And that only after she is powerful enough to rise, things can change. He appeared just in the right moment and carried with him the most valuable proof that he can be indeed called her hero. He showed her true love. A stage of happiness that she wasn't able to achieve until then. He was her biggest fear and also her bravest guardian. He gained the right to live in her tortured heart because he was the only one who knew how to collect all the pieces of her ripped soul and to glue them all together using his pain and his trust. Somehow, he had the patience and the willingness to teach her how to smile again. He saw her as she really was, just an empty shell, the remnant of a woman who used to be full of confidence and self trust. The only one who had no intention in changing anything about her. He loved everything about her, not only the beautiful parts. On the contrary, he understood even the most damaged parts of her twisted mind. He was fascinated by the scars which were carved in the darkest corners of her wild imagination. He looked at her and saw the countless tears that fell down from her eyes, rolling on her cheeks, even though she never allowed herself to cry in front of him. But that is exactly the reason why he could be more than just a simple man for her. Because he was the one who simply knew. He was the one who could tell when her heart was once again torn apart only by looking at her eyes. A small gesture was enough for him to realise that her sky turned grey one more time. It took her a long time, but the moment arrived and she had finally accepted that he was the one that knew her even better than she ever did. The gate was open again and the fear was more powerful than ever, but, as an odd coincidence, a feeling of belonging also began to make room in her heart. She embraced it. It was hard, but for the first time in a long, long time she could let go of her fake smile and actually have a real one. She was happy. In a strange way, he was everything she could ever ask in a man. She always thought that for her to feel complete, someone very different had to come. Like an yin for her yang. But she could never be more wrong. She found the perfect happiness in the arms of her male version. A man just like her, wrecked by the feelings. Another ship lost in the same sea of disappointment and cruel reality.

This and that

"In orice exista o balanta"

Da, poate ca asa e. Poate ca, mai devreme sau mai tarziu, va aparea si echilibrul. Vreau sa cred ca asa e. In fond, intotdeauna am avut un mod optimist de a gandi. Sunt constienta, insa, ca orice moneda are doua fete. Obisnuiam sa cred ca dupa o perioada intunecata apare un curcubeu ce schimba totul. Azi nu mai fac asta. Astazi simt ca am stagnat. Ca am luat o pauza si, ce e cel mai rau, ca nu mai am puterea necesara sa continui. Nu stiu in ce directie sa o apuc. Am impresia ca m-am ratacit intr-o ceata mult prea densa. Am plans mult in ultimele zile. Mult mai mult decat imi permiteam inainte. Problema este ca acum nu mai am acea hotarare si siguranta pe mine insami. Nu imi mai pot spune "gata!" si astfel sa opresc lacrimile din a mai curge. Mi-am petrecut destule ore intrebandu-ma "de ce?" si cautand un motiv pentru starea ce m-a cuprins si pare ca nu imi va da drumul prea curand. Cred ca l-am descoperit. Sau, mai bine zis, am fost ajutata sa il descopar. Venise momentul sa ma aflu de cealalta parte a baricadei. Sa ma transform din cea care da sfaturi in cea care le primeste. Si, ca la orice schimbare, am fost reticenta. Astazi, insa, ii sunt recunoscatoare pentru ca mi-a fost alaturi si mi-a dat doua palme cand aveam nevoie. Adevarul este ca stiam si eu foarte bine care este motivul pentru care am inceput sa cedez atat de des, doar ca imi era frica sa recunosc eu singura. Aveam nevoie sa fiu impinsa de la spate. Imi trebuia ceva care sa ma faca sa accept ca starile mele veneau de la durerea acuta pe care am inceput sa o simt de ceva vreme acolo, sus in stanga. Sosise clipa sa nu mai accept senzatii de sentimente si sa imi ingadui adevaratele trairi, emotiile cele mai pure si fiorii reali. Cu ajutorul cuvintelor ei, am reusit. Astazi pot zambi din nou pentru ca am inteles faptul ca mi-e dor sa iubesc. In adevaratul sens al cuvantului. Si da, pe o parte, pot spune sus si tare ca fac asta. Am acceptat ceea ce simt pentru el si nu e departe de dragostea totala. Doar ca mai e ceva ce lipseste. Am alaturi de el ce mi-am dorit de la inceput. Astazi insa, as vrea sa apara in viata mea cineva care sa ma faca sa ma indoiesc chiar si de prezenta lui in sufletul meu. Si, cu toate ca stiu ca nu o sa renunt la el, as vrea sa il  intalnesc pe cel care ar reusi sa trezeasca in mine iubirea aceea de copil inocent. Vreau ca locul in care a fost odata inima mea sa se umple din nou. Vreau ca ramasitele sufletului meu sa tresara din nou ca prima oara. Imi e dor sa imi simt inima aproape de mine.

Morphine

4 a.m.

Curand soarele va aparea, ocupandu-si locul, asemeni unui rege nemilos pe tronul acoperit cu nestemate. Spun nemilos pentru ca nu face decat sa imi rada in fata, spunandu-mi parca, cu aroganta, ca a mai trecut inca o noapte in care ochii mei nu au simtit intunericul binefacator, iar mintea mea nu si-a gasit linistea. M-am obisnuit. Doar o alta noapte dintr-un sir lung si care pare ca nu se va sfarsi prea curand. Depinde doar de tine. Hmm... ai inceput sa imi dictezi starile. Nu e bine, trebuie sa ma opresc. Deja ti-am oferit prea multa libertate de actiune in gandurile mele. Ai prins radacini adanci in mine. Te simt cum imi curgi prin vene. Dar atat! Acum pielea imi este mangaiata doar de cateva suvite rebele, nu de mainile tale. E cea mai apropiata atingere de a ta. Cumva, au aceeasi delicatete. E o senzatie placuta. Imi aminteste de tine. Tanjesc... Recunosc. Umerii mei se simt goi fara saruturile tale, iar caldura devine insuportabila, nadusitoare. Am nevoie de o scapare. Gandurile, secretele, deja incep sa ma acopere cu mult prea multe straturi. Sunt apasatoare. Te astept pe tine sa ma eliberezi. O sa vii. Nu stiu cand, dar stiu ca o sa vii. Si atunci o sa schimbi multe. Ma voi simti la fel cum se simte tarmul atunci cand se scalda din nou in apele binefacatoare are fluxului. Respiratiile tale scurte si sacadate vor fi pentru mine asemeni alizeului cald ce poarta o frunza pe cai necunoscute, stiute doar de dorintele sale. Reusesti sa ma transformi, facand cu mine ceea ce face primavara cu florile de cires. Vino! Apropie-te de mine ca o furtuna, cum faci de fiecare data! Arata-mi cat ti-am lipsit, lasa-te in voia mea. O sa te torturez usor la inceput, nepermitand mainilor tale sa descopere si sa isi aminteasca binecunoscutul drum pe al meu corp, si tu vei sti. Vei sti ca asta e modul meu de a-ti arata ca imi apartii si ca, desi degetale tale i-au mangaiat ei pielea, nu a fost acelasi lucru. Te voi pedepsi scurt, privandu-te de privilegiul de a-mi explora gatul, umerii si de a-ti trece usor palmele peste vertebrele mele, caci stiu prea bine ce efect au aceste gesturi marunte. Ce sentimente de liniste si de calmitate trezesc in tine. Timpul se va scurge asemeni nisipului, iar clepsidra se va intoarce, rolurile inversandu-se. Va veni randul tau sa fii cel care da lectii. Bratele tale se vor infasura in jurul meu, ele transformandu-se in cea mai placuta ingradire de libertate. Buzele tale vor musca fara delicatete din ale mele, aratandu-mi clar ca nu le este deloc pe plac gandul ca altcineva a mai ajuns acolo. Lipita cu spatele de peretele rece, voi auzi maraitul gutural atat de caractieristic tie, simtindu-te totodata marind tempoul sarutului, dand drumul valului de adrenalina care arde in mine. Buzele ne vor fi intr-o confruntare pentru dominatie continua, modul in care mainile amandurora incearca cu disperare sa obtina cat mai mult din celalalt, scotand la iveala nevoia insatiabila care ne caracterizeaza relatia. Vom deveni o singura fiinta, capabili fiind de un astfel de sentiment doar pentru ca ne cunoastem chiar si cele mai intunecate cotloane ale mintilor noastre perfect imperfecte. Ne vom abandona unul celuilalt, intr-un exercitiu de incredere deplina si siguranta totala. Abia atunci dimineata nu mi se va mai parea un viclean talhar ce imi rapeste somnul, pentru ca mi te va aduce pe tine. Abia atunci soarele va fi de partea mea, facandu-ma sa pot deschide ochii si, vazandu-ti chipul adormit si simtindu-ti trupul ghemuit langa al meu, sa pot zambi cu adevarat.

Naked truth

Cuvinte... Cuvinte asternute pe o foaie de hartie, pe blog sau pe oriunde isi gasesc loc... E atat de usor sa recurg la asta. E mult mai simplu sa le scriu undeva decat sa le rostesc.. De ce? Nu stiu... Poate pentru ca, in felul acesta, nu trebuie sa ma confrunt cu parerea altora... Nu trebuie sa aud reprosuri sau sa incerc sa multumesc pe cineva. Aici sunt doar eu. Si e greu... E greu sa gasesc asta in alta parte. Sa pot spune ca e cineva langa care sa pot renunta la teama de a auzi cuvintele de care m-am ferit intotdeauna. Sau poate ca adevarul este ca nu sunt eu pregatita pentru asta. Poate ca persoana capabila sa auda tot ce am eu de zis este chiar langa mine, dar eu o indepartez pentru ca aleg ca gandurile mele sa ramana undeva intr-o lume doar a mea. M-a intrebat cineva la un moment dat de ce nu vorbesc despre ceea ce ma framanta si de ce vreau sa raman in zona mea de confort... In fond, eu nu imi pot raspunde singura la intrebari. Nu pot gasi aici, pe blog, sau oriunde altundeva unde as scrie, altceva decat ceea ce este oricum in mintea mea. Si asa este. Asta e adevarul. Doar ca eu atunci cand scriu nu o fac pentru a-mi gasi raspunsuri. Sunt constienta ca intrebarile mele sunt unele retorice. Nu vreau un raspuns si nici nu il astept de la cineva atunci cand imi asez cuvintele astfel incat sa ma ajute sa imi eliberez sufletul. Singurul efect pe care il doresc atunci cand incep sa scriu undeva este acela de a reusi sa renunt la tot ceea ce simteam a fi o mare povara asternuta pe umerii mei. Nu vreau sa aud ca am dreptate sau ca nu, nu astept o imbratisare sau o palma peste fata menita sa ma trezeasca din visare de la nimeni. Probabil de aceea am ales si sa tin blogul asta departe de majoritatea celor pe care ii cunosc. M-am saturat sa ofer explicatii in legatura cu ceea ce scriu, m-am saturat de privirile iscoditoare ale celor care ma citesc. Sunt satula ca toti ceilalti sa incerce sa se identifice cu protagonistii postarilor mele sau sa se chinuie sa gaseasca in persoanele din jurul meu cate un detaliu care i-ar putea ajuta sa distribuie rolurile. Nu fac piese de teatru aici, nu am pretentia ca mintea mea iesita din tipare sa fie pusa in scena. Tot ceea ce imi doresc este sa scap de gandurile ce imi fura somnul, sa imi golesc mintea de ideile nastrusnice si total ireale care incep sa imi cutreiere nestingherite uneori. Si pana acum am reusit. De fiecare data cand am ajuns aici am putut spune ca mi-a fost de ajutor. Fiecare are felul sau de a reveni la linia de plutire. Eu fac asta scriind. E terapia pe care mi-am ales-o de mult timp deja si e cea care da roade intotdeauna.

Zambind si gandindu-ma la tine...

Bine ai revenit! Mi-a fost dor de tine. Mi-a fost dor sa iti pun sufletul aici, sa astern in cuvinte sentimentele pe care le trezesti in carcasa inimii mele. De cateva zile zambesc incontrolabil si o stare nebuna de fericire ma urmareste la fiecare pas. Astazi am acceptat ca e datorita tie. Nu stiu de ce spun asta cu atat de multa siguranta, pur si simplu stiu. A venit din nou momentul sa ma simt "acasa", sa imi gasesc linistea. Tu ai facut asta posibil. M-ai imbratisat si furtuna de pe marea mea s-a domolit. Ciudata treaba asta, nu? N-am simtit dorul de tine pana acum. Nu am fost constienta ca imi lipseau clipele in care te sarutam si nici ca ceea ce ma facea sa ma simt goala era absenta parfumului tau pe pielea mea. Totul s-a schimbat intre timp. Pentru ca acum le am pe toate. Acum port amintirea buzelor tale tatuate pe umerii mei si imi las mintea invadata de tine. Astazi, mai mult decat oricand, te las sa imi curgi prin vene, desi esti mai toxic ca niciodata. In clipa asta nu mai vreau sa las nimic altceva sa conteze. Esti otrava dulce si antidot in acelasi timp pentru mine. Pentru ca acum sunt in lumea mea si am de gand sa raman aici pentru ceva timp. O lume in care picioarele imi ating, in loc de asfalt, nisip fin...

Te-am vrut, te-am avut si apoi te-am lasat sa iti continui drumul. M-ai intrebat la un moment dat "de ce tu? de ce ma intorc mereu la tine?". Nu am stiut sa iti raspund atunci, nu cred ca stiu prea bine nici acum. De un singur lucru sunt sigura. Te inteleg perfect. Am ajuns cu aceeasi barca pe aceeasi plaja parasita. Ma gandesc la tine si imi amintesc de mare. Ne apropiem unul de celalalt asa cum valurile vin sa mangaie tarmul, dar de fiecare data cand suntem aproape, ne indepartam, incet, in pasi de dans. Surprinzator, nu ma deranjeaza asta. Am realizat ca asa trebuie. Caci altfel nu am mai fi noi. Fara tine, nu sunt eu - probabil cel mai potrivit cliseu cand vine vorba de noi doi.

Astazi accept! Accept ca sunt indragostita nebuneste de tine! Accept ca ceea ce simt pentru tine e real si ca nu vreau si nu am de gand sa renunt la tine. M-ai transformat de cand ai aparut in viata mea. In urma cu un an si patru luni, buzele noastre s-au cunoscut pentru prima oara. Noi nu stiam aproape nimic unul despre celalalt, dar lor nu le-a pasat. De atunci, n-ai mai plecat de langa mine si acum chiar cred ca nici nu se va intampla asta. Cum sa te las sa dispari daca simt fericirea cea mai pura atunci cand suntem imbratisati, cu firele vietii impletite perfect, asemenea degetelor noastre? Cum sa aleg sa nu imi urmez instinctul, facandu-mi drum spre tine, ocolind obstacolele unei lumi potrivnice, atunci cand singura oaza, singura clipa de liniste este acolo unde esti tu? Ti-am promis o data, mai in gluma, mai in serios, ca o sa iti fiu alaturi intotdeauna. Incep sa cred din ce in ce mai mult, ca asa va fi.

Te iubesc copilule... probabil la fel de mult asa cum ma iubesti tu pe mine. Te iubesc asa cum isi iubeste un artist operele... Asa cum iubesc pasarile cerul... Cum iubesc marinarii oceanul. Tu esti opera, cerul si marea mea...

Day after day...

Au trecut aproape sase ani de cand ai plecat de langa mine. Mi-e dor de tine, suflet frumos... In fiecare clipa a vietii mele. Nu sunt in stare sa constietizez nici macar acum ca acel moment a fost finalul. Ca nu o sa iti mai vad privirea calda niciodata. Ca zambetul si imbratisarile tale nu imi vor mai spune "bun venit". Doare mult prea tare lucrul asta. Inima mea, mintea mea, nu pot accepta ideea ca ai disparut. Poate asta e si motivul pentru care scriu acum aceste cuvinte cu lacrimile curgand necontenit pe obrajii mei. Imi pare rau. Pentru fiecare clipa in care ti-am lasat surasul sa iti paraseasca frumosul chip. Pentru fiecare moment in care ti-am facut alegerile mai complicate. Stim amandoua ca au fost destule. Eram doar un copil, nu intelegeam si nu stiam multe lucruri, dar acum totul e altfel. Acum le vad in alta lumina. In acea seara... as fi putut face totul diferit. As fi fost langa tine mult mai mult decat am facut-o. As fi venit langa tine daca as fi stiut cum se va termina totul. Asta imi rupe sufletul cel mai mult. Ca nu am putut sa iti arat ca ma ai alaturi. Ca nu o sa te las singura. Doar ca ei au decis altceva. Si stiu ca nu au vrut decat sa ma protejeze, numai ca nu a fost cea mai buna alegere. Ai luat ceva din mine in clipa in care ai plecat. Ceva ce nu voi recupera niciodata. M-ai lasat fara tine si asta e o rana ce nu se va vindeca nicicand. Nu am puterea necesara sa vin si sa stau acolo, in fata unui petic de pamant, si sa ma prefac ca sunt langa tine. Aia nu esti tu, tu trebuie sa ma iei in brate si sa imi dai un sarut pe frunte. Tu trebuie sa ma tii langa tine si sa ne uitam impreuna la seriale pana adormim. Aia esti tu!!! Nu vreau si nu pot veni acolo pentru ca asta ar insemna ca am pierdut si ultima urma de speranta. Am nevoie de lacrimile astea si de durere. Am nevoie sa ma simt neputincioasa si golita de orice sentiment. Vreau sa plang pana cand lacrimile imi seaca si pana cand mintea mea decide ca a venit momentul sa imi puna pauza la acest spectacol morbid. Asa sunt acum. Si asa voi fi si data viitoare. Caci de asta am nevoie.



Mi-e dor de tine... Imi este azi, mi-a fost si ieri si imi va fi si maine. Stiu ca e ceva cu care voi trai intotdeauna. Am inteles asta si nu am nimic de obiectat. Pentru ca te iubesc prea mult pentru a nu face asta.

Back to basics

Ce faci atunci cand trecutul te prinde din urma? Cand vine asa, usor-usor, pe nevazute, si te bate pe umar? Zabovesti gandindu-te daca iti doresti sa il urmezi sau respiri adanc si, cu o urma de tristete in suflet, pasesti inainte, departe de el? Normal ar fi sa alegi a doua varianta... In definitiv, nu are nimic nou sa te invete. Dar ce te faci atunci cand ultima lectie nu a fost predata? Cand totul a disparut fara nici cea mai mica povata lasata in urma? Atunci e mai greu. Atunci raspunsul nu mai e la indemana si sufletul nu mai stie imediat ce trebuie si ce e mai bine sa aleaga. Merita oare? Ai pentru ce sa mai mergi pe drumul acela inca o data? Si, mai mult de atat, iti asumi riscul de a te lovi de un perete? De a realiza ca nu mai exista "inainte"? Eu recunosc! M-as intoarce. Pentru o singura clipa as sta langa tine daca ai fi dispus sa ramai. Ti-as asterne pe buze un ultim sarut, pe care stiu sigur ca il vei tine minte. As reusi cu acea ultima atingere sa imi iau inapoi inima pe care o tii captiva si mi-as reda libertatea. Te-as inrobi pe tine, te-as transforma intr-o umbra a celui care ai fost, facandu-te sa nu ma uiti si sa ma cauti pe mine in toate celelalte care iti vor trece pragul. Ti-as rapi si eu inima, fara sa ma gandesc la raul pe care ti l-as provoca. Dar nu pe toata. Atunci ti-ar fi usor. Ai ramane doar cu orgoliul. Ti-as lasa o parte din ea, tocmai pentru a mai putea simti intotdeauna ceva, dar niciodata totul. Asta ti-ar fi pedeapsa. Te-as lasa tanjind dupa mai mult, dorindu-ti de fiecare data cand ma vezi sa ma mai poti avea alaturi inca o data. Sa imi mai simti parfumul si sa te mai cuibaresti la pieptul meu, chiar daca ai face-o pentru o clipa. Nu ti-ar fi de ajuns, stiu asta foarte bine, dar ai profita, fiind singurul lucru pe care il ai. Ti-as tulbura somnul, alergand necontenit prin mintea ta, indepartandu-ma de fiecare data cand pari a fi aproape de a ma prinde. Ti-as patrunde in minte, facandu-te sa te indoiesti de tot ceea ce credeai ca esti capabil de a obtine prin propriile forte. Te-as convinge ca exista un singur scop ce trebuie realizat si ca fara un alt moment in care sufletele noastre s-ar atinge nu ai putea continua. Te-as tortura cu amintirile in doi si te-as lasa sa fii continuu pe o franghie, deasupra unei prapastii, mentinandu-te intotdeauna in echilibru, dar nearatandu-ti asta si hranindu-ma constant din frica ta de a te prabusi undeva mult sub linia realitatii.

Da, o spun din toata inima, M-AS INTOARCE!