Changes...

Intotdeauna am avut grija sa ofer aproape totul. Sa pastrez o parte doar pentru mine. Si da, sunt precauta, dar, in acelasi timp, stiu si ca asta inseamna ca daca voi avea de pierdut, tot o sa raman cu ceva. Indiferent de cat de mica va fi farama din suflet ce imi ramane intacta. De ce? Pentru ca toti cei care au plecat din lumea mea au luat cu ei cate putin din mine. Uneori de bunavoie, alteori smulgand, pur si simplu, cate o bucata din ceea ce aveam odata. De aceea, imi place sa cred ca, in pofida lor, a celor care si-au croit drum afara din viata mea, ceva va ramane neschimbat. Ca va mai exista ceva din vechiul "eu" dupa ce totul ia sfarsit.

Uitandu-ma in urma realizez ca asta a fost poate una dintre cele mai intelepte decizii pe care le-am luat. Ca asta e singurul mod in care pot afirma ca, desi sunt la pamant, desi sunt destui cei care nu fac altceva decat sa ma calce in picioare, totusi am un motiv pentru care sa ma ridic. Asa ca imi spun mie insami ca TREBUIE sa continui. Pas cu pas, treapta cu treapta, trebuie sa pasesc pe scara pe care o am in fata. Sa nu imi pese de nimic, sa nu ma uit in jos, sa las in urma trecutul si tot ceea ce ma tine pe loc.

Si e normal sa am si momente in care tot ce vreau este sa stau, sa uit de tot... Chiar si sa plang. E totul in regula daca uneori aleg sa fiu putin singura si sa permit lacrimilor sa curga. Sa curga pana cand simt ca seaca. Pana cand toate sentimentele imi sunt alungate si puterile revin incetul cu incetul. Pentru ca sunt constienta ca fara clipe ca astea, in care aleg sa cedez pentru o scurta perioada, nu as putea fi capabila sa mai fac nici macar un pas. As ramane impietrita... pe loc. Atunci as iesi pe locul doi in jocul pe care l-am inceput chiar eu. Si am inteles ca asta nu e o optiune. Singurul lucru care imi ramane de facut este ca, dupa ce toate lacrimile au disparut, sa le inlocuiesc cu un zambet. Sa am grija ca, oricine altcineva in afara de mine, sa nu vada decat imaginea cuiva care nu se lasa doborat de ceea ce ii sta in cale. Pentru ca lumea e rea. Sau poate pentru ca uneori cei pe care ai vrea sa ii ai alaturi, celor carora le-ai spune motivele care iti alunga somnul, nu pot fi acolo. Si atunci trebuie sa intelegi. Sa constientizezi faptul ca ceea ce ramane constant in peisajul asta esti tu. Te poti baza oricand doar pe tine insati. Aud oamenii spunand: "Nu pot face asta singur/a". Cand o sa realizezi ca lucrurile nu stau asa? Ca poti trece prin toate chiar daca oglinda, perna sau camera goala iti sunt singurii martori ai noptilor pierdute varsand lacrimi amare? Tine minte: omul poate pleca intotdeauna. E de ajuns sa i se para o data ca ceva nu e in regula si totul se termina. Tu, in schimb, vei fi acolo mereu. Priveste-ti chipul in oglinda si vei observa ca niciodata nu va zambi triumfator atunci cand tu plangi. Niciodata nu va schita un zambet fals cand tu vei fi cu adevarat fericit. Asta e realitatea. TU!!! Descopera aceste lucruri si vei vedea ca puterea de a merge inainte va veni de la sine. Trezeste-te dimineata spunandu-ti ca a venit ziua in care vei schimba ceva. Pare ceva banal, dar vei avea ocazia sa faci ceva diferit.