Visand realitatea...

     Pe plaja intinsa si pustie se afla doar El, singur, trist, ingandurat. Privea masa aceea imensa, de un albastru pur, ce se intindea la picioarele lui. Astepta ceva, sau poate pe cineva...

     O mana fina ii atinse usor umarul.

     - Stiam ca vei veni, ii spuse El fara sa o priveasca.

     - Nu am avut ocazia sa vorbim, ii raspunse Ea, cu o voce usor tremuranda. Se intoarse sa o priveasca. Era atat de frumoasa! Il privi cu ochii ei mari, azurii, parul castaniu fluturandu-i usor in briza placuta a marii si incadrand acel chip angelic atat de iubit si dorit de El. Si corpul... parca sculptat, cu pielea usor aramie, parea o zeita acum iesita din valurile oceanului.

     - Ce voiai sa-mi zici? o intreba El.

     - Cred ca stii... sau poate ca nu... Tot timpul cat am fost plecata am cautat ceva. Ce? Nici eu nu stiu. Dar acum mi-am dat seama... Am cautat ceva dupa care tanjeam, dupa care ma topeam de dor... pe tine!

     El o privi din nou si-n ochi ii sclipea speranta.

     - Da, te iubesc! vocea ii seca de emotie, intreg corpul si sufletul ei asteptand cuvintele care aveau sa ii curme suferinta.
     El o privi din nou, induiosat.
     - Spune-mi ca inca ma iubesti! Spune-mi, am nevoie sa aud asta! Te rog... si lacrimi se ivira in ochii ei.
     Atunci, in sfarsit, ii raspunse:

     - Dupa atatea cautari si suferinte, imi era teama sa mai rostesc aceste cuvinte si totusi: te iubesc, intotdeauna te-am iubit, sufletul meu ti-a apartinut numai tie... Te iubesc!

     Ea, cu chipul scaldat in lacrimi, a ingenuncheat langa El. El, cu ochii plini de iubire, a imbratisat-o si s-au sarutat usor, ca si cum buzele lor se intalneau pentru prima data.
     Cu buzele fierbinti, cu ochii radiind de bucurie, s-au intors sa priveasca peisajul din fata lor. Zambeau. Erau impreuna.