Sinceritate... sentimente... sarcasm

     Incep sa te urasc pentru ca m-ai umplut de vicii.

     Fumez clipe ca si cum as fuma sentimente, beau vise ca si cum as bea iubire, ma droghez cu sperante.

     Poate ca ai stiut mereu sau poate ca nu stii nici acum ca ai reusit sa furi o parte din mine si sa o ascunzi odata cu tine.

     Incep sa te urasc din nou, caci ai fost singurul care a reusit sa ma descompuna, ai fost singurul care a reusit sa ma transforme intr-o marioneta, dar iti multumesc. Poate ca acum sunt mai puternica.

     Te iert, desi nu mi-ai cerut iertare niciodata.
     Si inca o data, te urasc, pentru ca ai intotdeauna cuvintele potrivite la tine. Pentru ca m-ai facut incapabila sa simt pentru tine altceva in afara de iubirea asta care ma mistuie incet.
     Te urasc pentru ca stiu ca sunt doar doua simple cuvinte. Nu voi avea niciodata asemenea sentimente pentru tine.
     Te urasc pentru ca esti constient de ce insemni pentru mine si imi alimentezi agonia cu gesturi menite sa imi inlature orice urma de ratiune.
     Da, te urasc! Pentru ca ma faci sa ma indragostesc si mai mult de tine cu fiecare sarut, cu fiecare imbratisare sau mangaiere, cu fiecare vorba a ta ce imi rascoleste total mintea si care mi se intipareste in suflet.
     Concluzia: te urasc pentru ca m-ai facut sa te iubesc si pentru ca ma faci sa lupt sa scot la iveala sentimentele tale pentru mine. Pot spune doar ca te urasc pentru ca, de fapt, te iubesc pentru toate motivele pe care le-am insirat.

Visand realitatea...

     Pe plaja intinsa si pustie se afla doar El, singur, trist, ingandurat. Privea masa aceea imensa, de un albastru pur, ce se intindea la picioarele lui. Astepta ceva, sau poate pe cineva...

     O mana fina ii atinse usor umarul.

     - Stiam ca vei veni, ii spuse El fara sa o priveasca.

     - Nu am avut ocazia sa vorbim, ii raspunse Ea, cu o voce usor tremuranda. Se intoarse sa o priveasca. Era atat de frumoasa! Il privi cu ochii ei mari, azurii, parul castaniu fluturandu-i usor in briza placuta a marii si incadrand acel chip angelic atat de iubit si dorit de El. Si corpul... parca sculptat, cu pielea usor aramie, parea o zeita acum iesita din valurile oceanului.

     - Ce voiai sa-mi zici? o intreba El.

     - Cred ca stii... sau poate ca nu... Tot timpul cat am fost plecata am cautat ceva. Ce? Nici eu nu stiu. Dar acum mi-am dat seama... Am cautat ceva dupa care tanjeam, dupa care ma topeam de dor... pe tine!

     El o privi din nou si-n ochi ii sclipea speranta.

     - Da, te iubesc! vocea ii seca de emotie, intreg corpul si sufletul ei asteptand cuvintele care aveau sa ii curme suferinta.
     El o privi din nou, induiosat.
     - Spune-mi ca inca ma iubesti! Spune-mi, am nevoie sa aud asta! Te rog... si lacrimi se ivira in ochii ei.
     Atunci, in sfarsit, ii raspunse:

     - Dupa atatea cautari si suferinte, imi era teama sa mai rostesc aceste cuvinte si totusi: te iubesc, intotdeauna te-am iubit, sufletul meu ti-a apartinut numai tie... Te iubesc!

     Ea, cu chipul scaldat in lacrimi, a ingenuncheat langa El. El, cu ochii plini de iubire, a imbratisat-o si s-au sarutat usor, ca si cum buzele lor se intalneau pentru prima data.
     Cu buzele fierbinti, cu ochii radiind de bucurie, s-au intors sa priveasca peisajul din fata lor. Zambeau. Erau impreuna.

Life is all about choices...

     "Stii ce se intampla la peste 2000 de metri altitudine? Creierul moare din lipsa de oxigen... celula cu celula, si corpul inceteaza sa mai functioneze. In acelasi timp." Asa incepe filmul nostru preferat, filmul pe care intr-o noapte l-am vazut impreuna, ca apoi sa adormim imbratisati, fermecati de Joseph Fiennes si Heather Graham, sau poate doar de mangaierile si de parfumul pielii noastre.

     Rar gasesti o iubire care sa te mistuie incet, ca un foc care arde mocnit si pe care il observi abia atunci cand nu a mai ramas decat cenusa. Ce prefer? Un foc de paie, care arde sub ochii mei cateva secunde si apoi dispare, lasand in urma mai nimic, sau o caldura intensa care se transforma in flacari si apoi in cenusa? Nu stiu. Amandoua m-au invatat cam acelasi lucru: ca o inocenta patata de altii devine melancolie, ca iubirea nu e suficienta, nu te inalta si ca poetii se inseala.

     A fost ca o cursa cu obstacole, in care eram in competitie toti trei: eu, el si... tot eu. Singurii nostri adversari am fost noi insine. Alergam doborand obstacole, alergam unul dupa altul, nedorind altceva decat sfarsitul cursei, sperand ca vom nimeri in paradis. N-am alergat niciodata cot la cot, nu l-am ajuns niciodata din urma, nu avea rabdare sa ma astepte, era mereu fie cu doi pasi in urma mea, fie cu trei inainte. Si cand am ajuns la linia de sosire, am dat de un zid de oameni care nu ne-au lasat sa mergem mai departe. Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc este cum vantul imi rascolea parul, simteam ca zbor... apoi o durere in piept, in cap, peste tot. Simteam ca ma lovisem de ceva si cand m-am uitat in jurul meu erau stanci ascutite: imi sfasiasera carnea, pielea, imi zdrobisera oasele ca dintii unor fiare. Atunci am inteles ce se intamplase: nu era vantul cel care-mi rascolea parul, era curentul pe care-l producea corpul meu in cadere. Nu zburam, cadeam, dar mi-am dat seama abia cand sufletul si corpul zaceau acolo, pe stanci. Nu caderea te omoara, ci impactul. M-am ridicat si am privit spre cer, nu erau stele, nu era nimic. Cazusem, nu de la foarte mare inaltime, si totusi cazusem.

     Am decis sa uit ce s-a intamplat. Mi-am zis ca a fost un test prin care trebuia sa vad cat sunt de vie. "Si totusi mi-e dor de tainele lui..." erau otrava delicioasa si antidot in acelasi timp.