De ce? De ce ai intepat-o in inima si ai umplut-o cu un venin atat de dulce? De ce iti simte respiratia gonind prin venele ei? Stii, am vazut-o si eu... Mereu cu acelasi zambet inocent, mascandu-si sentimentele. Insa e un element care o tradeaza, ochii. Ei nu pot spune minciuni, ei nu pot oglindi decat adevarate trairi, pure ganduri, fara ascunzisuri. Si acum? De ce pretinzi o grija care nu isi are rostul? De ce o aduci incet, incet pe piedestalul de pe care ai azvarlit-o atat de brusc, fara sa te gandesti cat de greu ii va fi sa se ridice? Poate tu nu realizezi, dar lucrurile astea nu ii fac decat mai mult rau. Stie prea bine ca nu sunt decat iluzii perdute, dar ii e dor... De tot ceea ce a fost odata. Se agata de aparente, ramane doar cu gandurile. Traieste in trecut, hranindu-se cu amintiri, dar nu ii pasa, caci acolo esti tu. Acel "tu" care a invatat-o sa nu regrete, care a ocrotit-o si care a facut-o sa fie ea insasi. Acel "tu" pe care l-a iubit si care a distrus-o. Ma uit la ea si vad ca e constienta de faptul ca nu ar trebui sa se mai gandeasca la tine. Ai facut-o sa te urasca, dar ea nu poate simti ceva atat de dur. Nu pentru tine. Stie ca timpul nu vindeca ranile, ci doar le cicatrizeaza, dar prefera sa se amgeasca cu gandul ca va fi bine intr-o zi. Nu stie cand va fi acea zi. De un singur lucru e sigura, ca tu nu vei disparea complet din inima ei niciodata. Vei fi mereu cel care, la un moment dat, ai fost lumea ei, ai fost aerul pe care l-a respirat. Te-a iubit. Te-a crezut. Te-a iertat. Din secunda in care ai plecat si ai lasat-o acolo, pe aceeasi banca, in acelasi parc in care a inceput totul.
0 comments:
Post a Comment