Tuesday, September 8, 2015

lost in the echo

Simt... Simt atat de multe lucruri deodata incat nu pot sa fac un pas in spate, sa le privesc pe toate si sa le cataloghez. Nu am mai scris de ceva vreme. Cel putin, nu asa cum as fi vrut sa o fac. Nu atat cat am simtit nevoia sa o fac. Sunt din nou in locul in care nu imi mai gasesc cuvintele. Nu stiu daca e de bine sau de rau asta... Poate doar sunt prea multe si prea intortocheate ca sa le pot asterne in niste fraze oarecum logice. Am nevoie de clipele ca asta in care sa ma asez in fata laptop-ului si sa las gandurile sa o ia la goana. Vreau sa ma eliberez pentru ca daca nu o fac asa, scriind, atunci o sa ajung din nou in momentul in care lacrimile vor incepe sa imi inunde chipul. Nu imi doresc sa fiu acolo desi a trecut din nou o buna perioada de timp de cand nu am mai plans. As vrea sa incep de undeva, dar nu sunt sigura unde ar trebui sa fie punctul acela de pornire. Sunt relativ bine in ultimul timp. Am reusit sa imi gasesc o zona in care sa pot fii atat linistita, cat si sa imi permit sa ies din tipare atunci cand imi doresc asta. Si, cu toate astea, tot reusesti Tu sa ma scoti din minti, desi o faci cu lucruri care par total neinsemnate. Ei bine, nu sunt asa. Nu cand e vorba de tine. Nimic nu e lipsit de importanta atunci cand raportez la tine. Poate doar eu. Iar am facut prostia sa ma pun pe locul doi. Nu imi place asta, trebuie sa fac cumva sa-mi schimb perceptiile. Nu vreau sa te indepartez, chiar nu imi doresc asta, doar ca ceva ceva trebuie sa fie diferit. Teoretic ar fi ca eu sa invat din greselile pe care le fac si sa am mai multa grija la pasii pe care ii fac. Practic, insa, se pare ca nu e chiar asa. Imi dau seama ca nu am un mod bun de a actiona, dar m-ai facut sa las la o parte ratiunea. Si, in majoritatea timpului, asta nu ma deranjeaza. Doar ca sunt momente ca acum cand totul pare lipsit de sens. Nu vreau sa ma mai lupt cu starile astea de nervozitate si cu dispozitia ta schimbatoare. Sau, cel putin, nu vreau sa o mai las sa ma afecteze asa cum o face acum. Este de ajuns ca ti-am oferit pe tava posibilitatea de a sti ca sunt vulnerabila in fata ta. Nu mi-as dori sa iti arat si ca esti capabil sa imi aduci sau sa imi alungi zambetul cel adevarat, caci pe cel de imprumut stiu prea bine sa il manevrez. Nu pot sa promit ca nu voi face nimic. Nu stiu daca voi putea sa iau masuri asa drastice prea curand, dar vreau totusi sa cred ca voi face macar cate un pas micut spre a le face posibile.


Iar mi-am pierdut toata siguranta de sine. Nici macar nu stiu daca vor fi de ajuns cuvintele asternute aici sau voi recurge la alte lucruri care m-ar putea ajuta. E ciudat, ma simt de parca as pluti, undeva, in mijlocul unui ocean si nu intrezaresc nicio urma de pamant nicaieri. Sunt pierduta. Din nou. Ce e cel mai rau, insa, este ca numai eu stiu asta. Numai eu am idee de toate gandurile mai mult sau mai putin intunecate care imi alearga necontenit prin minte. In fata tuturor celorlalti, reusesc chiar foarte bine sa imi pastrez masca si sa o afisez cu atat de multa incredere, incat ajung uneori sa ma sperii chiar si pe mine. As vrea sa am puterea sa recunosc ca nu imi e bine. Sa spun cuiva ca pur si simplu nu stiu cum sa mai fac pasul acela inainte si ca am nevoie de o mana care sa ma ghideze. De un umar de care sa ma pot sprijini in momente de genul asta. Am fugit prea mult timp de partea aceasta a mea si acum a devenit mai puternica decat ma asteptam. Si-a croit drum pe nevazute spre mine si m-a prins in ghearele ei. Ma tine prea strans pentru a putea scapa, Asa ca ma intreb, oare ce e de facut? Ar fi mai usor sa o las sa ma inconjoare? Sa ii permit sa ma cuprinda si sa ma las prada ei? Sau sa lupt? Stiu ce as alege in mod normal, dar acum... acum e altceva. Am obosit. Am obosit sa fiu intr-o cursa continua cu mine insami. Am obosit sa trec prin aceleasi stari si sa simt aceleasi cutite infipte in inima de fiecare data. Vreau sa respir libera macar pentru o scurta perioada. Fara sa ma uit inapoi si sa ma gandesc ca va veni clipa in care voi cadea.


Nervi, lacrimi, senzatie de neputinta. Ai zice ca dupa atat de mult timp in care le-am pastrat langa mine in suflet, ar fi trebui sa devin imuna la ele. Ei bine... nu e asa. Pentru ca de fiecare data se schimba cate ceva. Si astfel reusesc sa ma ia prin surprindere mereu. As incerca, ca, macar o singura data, sa ma las sa cad. Sa cad, fara sa ma gandesc la ce ma asteapta jos, fara sa imi imaginez momentul impactului si intensitatea lui. Stiu ca ar fi rau. Poste chiar irecuperabil. Doar ca nu am de unde sa stiu cat de rau poate fi exact. Asta e ceea ce imi alimenteaza curiozitatea. Voi mai putea oare sa ma ridic? Si, ce e cel mai important, oare cat de tare ma va afecta asta pe termen lung? Cum voi mai fi in momentul in care voi decide ca am stat destul rupta de realitate? Asta e ceea ce ma face sa continui si sa fac un efort pentru a-mi pastra viu instinctul de conservare, Mi-e teama de mine, asta e purul adevar. Ma gandesc cu groaza ca as putea sa ma obisnuiesc cu ideea de a fi acolo jos si ca m-as complace in situatia respectiva. Asta nu am de gand sa o accept. Asa ca imi e mai usor ca nici macar sa nu incerc. Prefer sa trag cu dintii de mine, sa ma lupt chiar si cu ultimele puteri ramase si sa nu imi pese de durere, de sangele varsat sau partile din mine pe care le pierd pe drum, Nu am alta alternativa decat mersul inainte. Nu imi permit sa imi cobor privirea catre pamant. In definitv, trebuie sa fiu puternica pentru mine. Nu ii pasa nimanui daca nu fac asta pentru ca nimeni nu stie iadul in care imi duc eu propriile lupte.

Cautand raspunsuri sau ce ramane de facut atunci cand pasim zambind

"El: Cu tine as mai merge inca o statie. Ea: Cu tine as merge pana la capat."

Le-am citit de curand si mi s-au parut doua propozitii foarte bine plasate. Doua propozitii simple care, insa, iti dau foarte mult de gandit. Am realizat ca nu putem sustine si nu putem avea pretentia la egalitate in dragoste atata timp cat noi, femeile si barbatii, fiinte rationale, suntem atat de diferiti. Nu putem cere celui/celei de langa noi sa simta aceleasi emotii si aceiasi fiori ce ne strabat noua mintile si sufletele, daca nevoile ne sunt uneori diametral opuse. Din pacate, nu toti suntem in stare sa ne dam seama de acest lucru si astfel ajungem sa credem ca cei/cele care ne sunt alaturi nu impartasesc ideea de sentiment care ne face sa tresarim.

Este in natura noastra, a personajelor feminine din aceasta poveste, sa ne dorim totul. La noi, dragostea isi gaseste, intr-o oarecare masura, sinonim in cuvantul "lacomie". Vrem ca "El" sa fie alaturi de noi cu trupul, cu sufletul, cu mintea. De cele mai multe ori, avem nevoie sa stim toate ideile si toate cotloanele ascunse ale gandirii lui. Ceea ce pentru barbati se dovedeste a fi, aproape intotdeauna, un gest incredibil de suparator si perceput ca o maniera obsedanta de control total - lucru departe de adevar. Fiind obisnuite cu un anumit grad de deschidere sufleteasca in discutiile cu alte personaje asemenea noua, se intampla sa uitam ca voi, barbatii, nu sunteti la fel. Si astfel, sa cerem mult mai mult decat ni se poate oferi.

Barbatii insa... Daca ar fi fost doar ceea ce cred eu si doar dupa cum vad eu lucrurile as fi spus ca ei tind sa fie mai rationali in astfel de privinte. Doar ca treaba nu trebuie sa fie neaparat in modul in care o percep eu. Asa ca am ales sa ma documentez putin. Si sa il intreb pe El ce parere are. Singura problema cu solutia asta este ca nu ma asteptam ca eu sa raman cu mintea atat de intortocheata dupa raspunsul lui. Credeam ca totul e mult mai simplu si ca noi suntem cele care alegem sa ne complicam. Am aflat, insa, ca exista unele privinte in care diferentele poate nu sunt chiar atat de mari. Am raspunsuri acum, dar si noi intrebari. Oare, daca un barbat poate vorbi atat de acid despre "specia" lui, nu inseamna ca unele lucruri considerate mituri sau clisee au, de fapt, la baza, un adevar? Mi-a zis clar ca rationalitatea nu are niciun aport in toata treaba asta, in mare parte pentru ca, in majoritatea cazurilor, barbatii lasa corpul si hormonii sa gandeasca pentru ei in locul creierului.

Ca intotdeauna, adevarul se gaseste undeva la jumatatea drumului. Undeva unde, din pacate, nimeni nu poate ajunge singur. Presupun, insa, ca e vorba si de ceea ce ne dorim. Tind sa cred ca avea dreptate si ca in dragostea "adolescentina", atunci cand nu iti pasa prea mult de lucrurile la care renunti pentru persoana respectiva, se poate spune ca ratiunea nu isi are locul. Despre dragostea putin mai matura, insa, nu stiu ce sa zic. Continui sa aud din ce in ce mai des in discutiile despre razboiul sexelor o anumita formulare. "Care este definitia idealului atunci cand se vorbeste despre partener?". Aparent, toata lumea isi da cu parerea in privinta aceasta, dar niciodata nu ajunge nimeni la niciun acord. Ceea ce este de inteles, pentru ca fiecare are propriile idei si propriile linii cu care isi schiteaza "idealul". M-a pus putin pe ganduri toata treaba asta, asa ca am incercat sa o analizez din pozitia "naratorului". Am stat deoparte si am ascultat cum cei din jurul meu isi expuneau versiunile partenerului perfect de viata. Inteligenta, aspect fizic, caracter. Doar cateva din criteriile potrivit carora imaginile din mintea oamenilor prind contur. Nu am putut sa nu raman cu un mare semn de intrebare, insa. Nu este cumva ceea ce ne face sa fim atat de pretentiosi si ceea ce ne creeaza o stare continua de nemultumire exact acest cuvant? IDEAL. Atat de nevinovat in aparenta si, cu toate acestea, atat de taios si de capabil sa ne schimbe total cursul vietii. Alergam ani intregi dupa ceva ce credem ca meritam, dupa "ceva mai bun", fara sa ne da seama ca inlaturam astfel ceea ce ne este necesar. Vine un moment in viata fiecaruia in care ne dam seama ca in goana dupa ceea ce consideram a fi un pas inainte, nu am facut decat sa lasam in urma acel "cel mai" pe care l-am cautat cu atat de multa ardoare. De ce sa ajungem in punctul in care sa lasam regretele sa apara si sa nu alegem sa renuntam la a mai cauta idealul? Nu ar fi totul mult mai simplu asa?

A trecut destul de mult timp de cand am inceput sa scriu aici, s-au schimbat lucrurile... considerabil as putea spune daca raportez totul la mine si la starea mea de spirit. E un nou "EL" langa mine. Parerile, insa, am ales sa mi le pastrez. Vad lucrurile la fel ca acum cateva luni cand cautam raspunsul la intrebarile de mai sus. Suntem diferiti. Probabil asta ne si face sa cautam pe cineva ale carui diferenta sa se impleteasca perfect cu ale noastre. De gasit, insa, nu putem fi niciodata siguri ca am facut-o. Ne ramane doar sa acceptam binele cand ni se ofera si sa incercam din rasputeri sa raspundem la fel. La urma urmei, riscul nu pare a fi o posibilitate atat de demna de evitat.

Saturday, September 5, 2015

so... who am I?

M-ai indragostit de tine si m-as pierde in imbratisatile tale zi si noapte, te-as privi si asculta o viata. Esti de pastrat si de iubit. As fi putut sa te iubesc... Asta imi suna in continuu in minte, de cand am inceput sa te cunosc. Mi-ai cucerit si fericit sufletul si imi doresc sa fac si eu acelasi lucru, la randul meu.

As vrea sa nu fiu in punctul in care astfel de ganduri imi trec prin minte. Cel putin nu dupa tot ce s-a intamplat in ultima perioada. Nu m-am putut abtine, insa. Sunt slaba, recunosc. Nu ma pricep deloc sa imi pastrez zidurile ridicate atunci cand sunt in prezenta ta. A fost de ajuns sa iti simt bratele in jurul meu si ideea mea de a te tine la distanta s-a naruit complet, Insemi mult pentru mine. Nu doar pentru ca mi-ai patruns in suflet si pentru ca te-am lasat sa il cunosti, ci pentru ca m-ai ajutat sa ma schimb. Mi-ai fost alaturi si mi-ai aratat ce era si ce nu era bine in viata mea. Am petrecut un an in preajma ta. Un an in care descoperindu-te pe tine am reusit sa aflu cateva lucruri importante si despre mine insami. Am imprumutat unele detalii din comportamentul tau si am scos la iveala altele pe care le credeam pierdute. Probabil de accea imi e atat de greu sa iau o decizie radicala atunci cand ma gandesc la tine.

Nu pot sa plec pur si simplu. Motivul e unul cat se poate de clar si de usor de inteles. Nu vreau cu adevarat sa fac asta. Nu vreau sa ma intorc la zilele in care preferam sa ma agat de ceea ce gaseam pentru a ma amagi ca pot simti ceva. Cu tine e diferit. Cu tine am reusit sa imi depasesc toate obstacolele si sa las deoparte iluziile. Am reusit, dupa mult timp, sa simt fiorii aceia de copil indragostit si, oricat de cliseistic ar suna, ai fost lumina de la capatul tunelului. Ultima perioada a fost una destul de tulbure pentru mine. O perioada in care m-am luptat din nou cu sentimentul de singuratate totala si cu lipsa acuta de incredere in fortele proprii. Ai avut si tu o mare contributie in tot ceea ce mi s-a intamplat. La drept vorbind, ai fost chiar factorul declansator, Acum, insa, le-am lamurit pe toate. Aveam nevoie de momentul acela de sinceritate dupa absenta comunicare cu care ne-am confruntat timp de aproape 2 luni. Sunt constienta ca ar fi trebuit sa imprastii cateva obstacole pe drumul de intoarcere catre mine, dar nu am fost in stare de asta. Am putut, insa, sa ma detasez putin si sa micsorez doza de indispensabilitate pe care ti-o asociasem.

Nu stiu cum voi continua, ce pasi voi face pe drumul acesta si cat va dura. De abandonat, nu te voi abandona. Nu am puterea sau vointa necesare. Pentru moment, nu imi ramane decat sa pun capat aici insiruirii de ganduri si sa imi indrept atentia spre telefon pentru a-ti raspunde la ultimul mesaj.
Powered by Blogger.