Wednesday, September 25, 2013

Femeia... pradator sau prada?

Tot timpul ni s-a spus ca femeile sunt complicate. Pe oricine ai intreba, vei auzi ca reprezentantele sexului frumos sunt ale dracului de greu de inteles. Ca mintea femeilor este un loc de nedescifrat, asemenea unui labirint in care te pierzi inca de la primul pas facut. Si asta e adevarul. O recunosc fara nicio jena sau teama. Da, in creierele noastre se duc constant niste lupte. Suntem intotdeauna incurcate in cele mai mici detalii si incercam de fiecare data sa intoarcem problema pe toate partile, de cele mai multe ori, avand o oarecare tendinta de a face din tantar armasar.


Acum, insa, am o intrebare. Ceva ma framanta in seara asta. Si-a facut loc in gandurile mele o idee, si anume, "de ce?". De ce suntem noi cele care fac lucrurile astea? De ce ne place noua sa ne complicam viata cu ceea ce, in mare parte, are rata de probabilitate zero? De ce alegem noi sa punem sub semnul intrebarii tot ceea ce ni se ofera de-a gata, in loc sa acceptam ca poate era momentul ca acel ceva sa apara in viata noastra?
De data aceasta, odata cu nedumeririle au venit si raspunsurile. Cred sincer ca suntem asa tocmai pentru ca mintea barbatilor nu este conceputa pentru a-si pune astfel de intrebari. Deoarece ei aleg intotdeauna calea cea mai usoara, drumul cel mai drept, in detrimentul celui intortocheat, fiindu-le mai la indemana un rezultat final mai usor de obtinut decat unul ce poate aduce mai multa satisfactie personala. Clasicul raport "calitate-cantitate", dar schitat in linii putin mai diferite.


Si totusi, daca asa stau lucrurile, atunci nu am putea fi si noi la fel? Nu am putea decide sa ne multumim cu putinul in loc sa incercam sa obtinem imposibilul? Ba da! Sustin lucrul acesta sus si tare deoarece sunt de parere ca fiecare a facut asta la un moment dat. Orice femeie a ales macar o singura data sa nu mai tinteasca catre stele si sa ramana cu picioarele adanc infipte in pamantul realitatii. Am descoperit, insa, in acele momente in care lasam orice farama de vis la o parte, ca nu ne este de ajuns. Ca, desi frangem aripile, acestea cresc din nou. Si atunci o luam de la capat. Ne punem iar milioane de intrebari, ne ingrijoram din cele mai marunte lucruri si, cumva, in pofida acestora, ne ridicam usor-usor de la sol. Ne inaltam din nou in zbor, cu privirea indreptata catre cer. Ne alegem drept scop final luna. Ochii nostri incep sa ii descopere conturul, privirea noastra se obisnuieste cu lumina... Lumina aceea puternica a placerii atingerii tuturor telurilor. Ahh, sufletele noastre simt din ce in ce mai puternic senzatia aceea stranie de fericire, de implinire. Libertate, putere si multumirea de sine. Mai palpabile ca niciodata.


Adoram sa ne simtim capabile de orice. Chiar si de cele mai mici lucruri. Si reusim sa facem asta aproape de fiecare data. Cadem, ne lovim de pamant, ajungem chiar sa fim acoperite de acesta. Si stam acolo, cu ranile expuse, cu sufletul gol. Stam si singurul lucru pe care ni-l dorim in momentele respective este sa ramanem asa. Sa simtim ca nu ni se mai poate intampla si altceva. Ca raul cel mai profund a fost produs si ca totul a disparut. Doar ca nu e atat de usor. Pentru ca, treptat, sangele se opreste din a-si face loc spre pamantul rece. Ranile deschise incep a se cicatriza, lasandu-ne doar niste semne pe care le vom purta cu noi de acum inainte. Si atunci, realizand cele ce ni se intampla, nu putem decat sa ne ridicam. Sa ne strangem bucatile de suflet pe care vantul nu le-a putut lua cu el si sa incercam sa facem abstractie de golul acela care ne-a ramas undeva sus in stanga, gandindu-ne ca isi va reveni si el, asa cum a facut-o si restul corpului nostru. Si, desi stim ca nu se va intampla asta, pastram totusi acest gand. Este exact amagirea de care avem nevoie pentru a ne putea ridica si a ne continua drumul voit. Alegem sa uitam care a fost motivul pentru care ne-am prabusit si sa ne concentram pe a ne regasi pasii spre scopul propus.


Cum ar putea mintea unui barbat sa inteleaga toate aceste lucruri? Sa treaca prin toate acestea si sa isi gaseasca puterea de a lasa totul in urma? Cum, cand ea este exact cauza lor? Cum sa fie ea mana care iti este oferita pentru a te ridica atunci cand tot ea este si cea care te-a impins in acest abis? Cred cu tarie ca un barbat nu are cum sa simta izolarea totala, timpanele sale nu s-ar lupta niciodata cu urletele linistii supreme, iar buzele lui nu ar putea gusta niciodata amarul singuratatii. Nu sustin ideea cum ca femeile sunt cele care se bucura cu adevarat de cel mai rar sentiment, iubirea adevarata, pura. Nu, acest lucru mi se pare chiar o minciuna sfruntata. Si barbatii sunt capabili de a trai aceste lucruri. Singura diferenta este viteza de reactie a fiecaruia la asta. In general, femeile reusesc sa isi deschida sufletele catre acest sentiment mult mai repede. Mintea acestora este mult mai doritoare de a-si potoli setea de iubire. Suntem constiente de existenta unei naivitati excesive si, cu toate acestea, nu facem aproape nimic niciodata pentru a renunta la ea. Barbatilor, pe cealalta parte, le dicteaza instinctul sa faca opusul. Aleg sa se tina la distanta pentru o perioada mai indelungata de timp. Prefera sa stie cu siguranta ca, in cazul unei implicari totale, meritele vor fi pe masura. Si ma intreb... Oare e mai bine asa? Probabil ca da. Cu siguranta este mai usor. Dar oare sunt intr-adevar rezultatele mai satisfacatoare decat daca ar reactiona altfel? Nu stiu ce sa cred in legatura cu asta. Caci fiecare are propriul mod de a simti. Fiecare percepe fericirea in mod diferit. Imi este imposibil sa vorbesc altfel decat din perspectiva unei femei. In fond, este singurul punct de vedere pe care l-am avut si pe care il voi avea. Pot, insa, tocmai datorita acestui lucru, sa imi dau seama ca, reactionand atat de diferit in unele situatii, femeile au capatat un atu in fata barbatilor. Nu toate, este adevarat, insa cele ce au stiut unde sa priveasca au reusit sa deprinda modul barbatilor de a actiona si, astfel, sa se poata folosi de anumite gesturi, de o anumita mimica si chiar de unele cuvinte bine plasate pentru a obtine ceea ce vor. Probabil mi se va spune ca nu e ceva ce tine de feminin, ca, dimpotriva, barbatii sunt cei care recurg la minciuni sau fraze atent conturate pentru a-si atinge scopurile. Doar ca, in opinia mea, nu este acelasi lucru. Barbatilor le trebuie acest lucru pentru a-si mentine vie ideea de suprematie. In timp ce ei CRED ca domina, femeia potrivita STIE ca face asta. Astfel, armonia se creeaza. Ambii parteneri sunt linistiti deoarece dorintele amandurora sunt indeplinite. Puncte de vedere distincte, interese comune. Asadar, jocul este complet, finalul devenind unul in care ambele parti implicate au de castigat.



Ce placere stranie isi face loc in fiinta umana atunci cand realizezi ca poti intelege mintea unui om. Ca incepi sa ii cunosti toate ascunzisurile si ca inveti cum functioneaza toate mecanismele acesteia. E ceva aparte, o doza de malefic chiar, in a sti ca poti oricand rastalmaci tot ce tine de convingerile cuiva.

Tuesday, September 10, 2013

Pain... or Gain?

Mai stii cand spuneai ca indiferent de ceea ce se va intampla intre noi prietenia noastra va ramane neatinsa? Cand ma imbratisai si ma asigurai ca nu imi voi pierde niciodata persoana in care am invatat sa am atat de multa incredere? Mai stii??? Pentru ca eu nu am uitat. Si nici nu cred ca voi putea face asta vreodata. Pentru ca nu vreau. Refuz sa cred ca s-a intamplat exact contrariul a tot ceea ce ai zis tu. A trecut mai mult de o saptamana deja de atunci. Cine ar fi crezut ca odata cu toamna va veni si perioada asta din viata mea? Cand voi fi nevoita sa spun ca tu nu mai esti aici? Ahh... Sunt atat de furioasa incat nu iti poti imagina... As vrea sa te am in fata, sa iti spun toate lucrurile care ma rod, tot ceea ce ma doare. Sa iti spun ca eu nu pot sa sterg cu buretele ultimii 14 ani din viata mea in care ai fost "fratele" meu. Imi e imposibil sa fac asta. Se pare, insa, ca tie ti-a fost mai usor decat as fi crezut eu. De ce? Sau, mai bine zis, cum? Au fost momente in care mi-am dorit sa pot fi si eu in stare sa fac asta. Sa uit ce ai insemnat pentru mine si sa ma port asemeni tie. Sa pot fi capabila de a fi in aceeasi incapere cu tine si sa nu ma deranjeze faptul ca nu avem nici macar un cuvant pe care sa ni-l adresam unul altuia. Dar nu pot... Pur si simplu nu sunt in stare de asta. Am milioane de lucruri pe care sa ti le spun. Am nevoie de raspunsuri. Ti-am promis ca pentru tine voi fi intotdeauna acolo, nu conteaza pe cine las in urma... Si cred ca ti-am si demonstrat asta. De ce ti-a fost atat de greu sa intelegi ca am avut si eu nevoie de o seara in care sa fiu eu pe primul loc? De ce nu ai putut accepta faptul ca trebuia sa fiu langa el pentru cateva ore? Nu cred ca voi afla niciodata raspunsurile astea... Ai tinut mortis ca, in acea seara, sa imi spui ca trebuie sa fiu cu tine. Ca ma vrei tu alaturi. Nu vreau sa o spun, dar in seara aia ai fost mult, mult prea egoist. Si, poate pentru prima oara de cand te cunosc, am avut curajul sa iti spun tie "NU". Stiu la ce te-ai gandit - doar te cunosc atat de bine -, iti imaginai ca te-am lasat pe tine pentru el. Ca il consider mai important pe el si ca pentru mine nu esti tu cel care conteaza. Doar ca te inseli amarnic. Nu e mai important decat tine si nu va fi niciodata. Nu e persoana pentru care as fi fost in stare sa parcurg peste 200 km pe jos doar pentru o imbratisare si pentru a-i demonstra ca nu e singur. Nu e cel pentru care m-as certa cu toti si pentru care as ignora sfaturile unei intregi lumi. Intelegi?? TU esti persoana asta. Tu esti cel langa care mi-am dorit sa fiu intotdeauna cand ma simteam rau sau cand aveam nevoie de un cuvant bun. Tu esti cel pentru care as trece si prin foc daca te-ar ajuta. Si as fi facut-o si atunci. Doar ca, auzind ce imi spui, a fost ca si cum mi s-a luat un val de pe chip si am putut vedea lucrurile clar. Pentru ca in seara respectiva nu mai erai tu cel care imi voia mie binele. Erai doar o versiune a ta care ma voia pe mine pentru simplul fapt ca nu ma putea avea atunci. Te-ai comportat ca si cum nu as fi fost nimic mai mult decat o prada. Ai preferat sa iti demonstrezi tie ca esti mai "cu mot" decat el. De parca parerea mea nu ar fi avut nici cea mai mica importanta in toata treaba aia... Ei bine, nu a fost asa. Pentru ca a fost momentul in care am pus piciorul in prag. Ti-am demonstrat ca am si eu ceva de spus si ca, desi era vorba de tine, nu mai las de la mine. Ramai in continuare omul meu de baza, doar ca lucrurile s-au schimbat putin. De acum inainte ma voi pune pe mine pe primul loc. Voi asculta in primul rand de mine si de ceea ce imi dicteaza mie instinctul sa fac. Si, in functie de asta voi lua deciziile ce urmeaza. Nu voi renunta la tine... Stiu ca nu voi avea niciodata puterea sa fac asta si nici nu vreau, dar, cu regret in suflet iti zic ca am ridicat un zid intre noi. Primul dupa toti acesti ani. Ma doare si sa ma gandesc la asta, dar era necesar, din pacate. Poate se va darama curand sau poate niciodata, nu pot sti cu siguranta... Singurul lucru de care sunt constienta este ca de pe data de 1 septembrie, odata cu toamna a venit si frigul in partea mea de suflet in care locuiai tu.


Si da, stiu, pe alte planuri sunt bine, as putea spune ca am momente chiar de fericire. Dar asta e posibil numai pentru ca in clipele respective aleg sa blochez orice alt gand. Din pacate, mai nou, asta le include si pe cele referitoare la tine.

Se vor schimba lucrurile intre noi? Vreau din tot sufletul sa spun ca da, pentru ca asta cred. Fiecare celula din corpul meu vrea sa revenim la ce am avut. Stiu ca asa va fi. Nu e optimism, in situatia asta e vorba de realism. Doar ca stiu si ca ai nevoie de timpul tau, de spatiul tau. Iti vei da seama singur de ce ai facut si de faptul ca m-a ranit atitudinea ta. Si atunci, cand vei realiza asta, vei incepe usor-usor sa te prefaci ca nu s-a intamplat nimic. Voi fi din nou cea careia ii oferi un zambet real. Avem nevoie unul de celalalt... Eu, cel putin, am sigur, insa imi place sa cred ca este un sentiment reciproc. Te voi astepta cu bratele deschise intotdeauna, indiferent de cat de mult timp iti va lua sa te intorci. Sunt mai aproape decat crezi. E de ajuns sa te uiti in sufletul tau si voi fi acolo. Putin schimbata, ce-i drept, dar tot acolo. Va veni si momentul in care se va deschide usa si in prag vei fi tu. Sunt sigura de faptul ca iti voi spune "Bine ai revenit!". Nu sunt pregatita de un "Adio!". Nu voi fi niciodata de asta referitor la tine.
                           

                                                                                                               baby S.

Thursday, September 5, 2013

A bit of everything

Cum ma simt acum?

Eliberata... Da, sincer, ma simt ca si cum zilele astea as fi carat dupa mine un lant gros care ma impiedica sa pasesc cum trebuie, iar acum, reusind sa contientizez ceea ce simt, am gasit cheia si am scapat de lacatul ce ma tinea incatusata si nu ma lasa sa respir in mod normal.

Inca de duminica dimineata si pana acum, joi dimineata, aproximativ 96 de ore (okaaay, e o perioada extrem de lunga si stiu ca ar fi trebuit sa scad macar orele dormite, insa nici ele nu au fost lipsite de evenimente daca luam in calcul clipele in care mintea mea alegea sa te materializeze in vise), am trecut printr-un cocktail de sentimente, pe fiecare dintre ele traindu-le cu aceeasi mare intensitate:

1. Panica. Da, asta a fost primul. Si stiu ca nu e cel mai potrivit, avand in vedere si-a facut aparitia ca efect al faptului ca mi-ai spus ca ma iubesti, dar asa mi-a dictat instictul sa reactionez. Normal ar fi fost sa fie cu totul si cu totul altfel. Doar ca mi-a fost frica de cuvintele acelea, mai ales din partea ta. Daca le-as fi luat ca atare ar fi insemnat sa accept ca tot ce avem noi trebuie sa ia sfarsit. Poate ca de asta imi era cel mai teama. Sa stiu ca ar fi fost ultima oara cand as fi simtit langa tine libertatea atat de definitorie tie. 

2. Incertitudine. Ajunsesem in punctul in care timp de aproape patru zile am stat intr-un stres continuu. Nu mai eram sigura pe nimic. Si ce e cel mai rau e ca principalul gand care ma tinea in ceata total era daca iti impartasesc sau nu sentimentele. Puneam totul in balanta, mintea mea fugea tot timpul la cuvintele tale, nimic nu mai era concret. Pe de o parte, stiam ca nu spusesei lucrul acela cu vreun scop anume si ca nu aveam de gand sa schimbam nimic, dar, pe de alta parte, incepuse sa incolteasca si ideea ca am putea avea ceva al nostru, ceva pe care sa nu il mai ascundem de toti cei din jur. Eram exact ca la un joc de ping-pong. Si ambele palete erau tinute de mintea mea care oscila fara a se opri la ceva anume. 

3. Cel de-al treilea sentiment pe care l-am trait in aceasta perioada a fost destul de complex. Atat de complex incat nu il pot descrie folosind un singur cuvant. M-am luptat in doar cateva minute cu gelozia, cu furia, dar si cu dezamagirea. Abia dupa ce au trecut acestea m-am gandit mai serios la ce s-a intamplat si am descoperit ca fiecare a avut rolul ei. Am fost geloasa cand am aflat de ea - desi nu era ca si cum nu stiam sau nu ma gandeam ca se va intampla asta - in fond, poate ca am fost chiar eu cea care te-a ajutat sa iei decizia asta in momentul in care am refuzat sa te urmez in orasul in care locuieste ea. Poate ca inima ta nu s-ar fi oprit la ea daca eu as fi decis sa imi asum riscul acela si, pentru o zi, sa dau la o parte tot pentru a fi numai cu tine. Nu am de unde sa stiu... In fine, spuneam ca eram constienta de aparitia ei in viata ta. Am stiut de la inceput ce ai de gand (asta mi-a placut intotdeauna la tine, ca nu te-ai ferit de mine, desi era vorba de altele), doar ca pe moment m-a deranjat sa vad ca totul s-a materializat asa de repede. Mi-au trecut prin gand nenumarate idei, dar una singura se detasa de celelalte: de ce mi-ai mai spus ca ma iubesti? Ratiunea si-a facut si ea loc apoi si am realizat ca tu imi spusesei asta inainte ca ea sa apara ea in peisaj. E adevarat, doar cu cateva ore, insa oricum, inainte. Apoi si-a facut loc furia. Si nu a fost deloc de lasat la o parte. Eram furioasa pe tine, pentru ca ma lasasei atat de mult timp cu milioane de ganduri razlete. Eram furioasa pe ea, pentru ca nu ii gaseam niciun defect. Asa cum a spus si cineva apropiat mie la adresa ei, "e o papusa". Nu puteam nega acest lucru. Si, nu in ultimul rand, eram furioasa pe mine. Pentru ca imi permisesem ca mintea sa mi-o ia la fuga si sa construiasca scenarii la care nu ma mai gandisem niciodata pana atunci. Al treilea sentiment din gama asta a fost dezamagirea. M-a lovit ca un dus cu apa rece, dar a avut si rolul de a-mi deschide ochii. In categoria asta nu m-am putut include decat pe mine. Am fost dezamagita de mine pentru ca nu am avut taria de caracter sa ignor ceea ce imi spusesei sau macar sa gandesc lucrurile la rece. Asa, sigur mi-as fi dat seama de insemnatatea cuvintelor tale. Am fost dezamagita de mine pentru ca mi-am permis sa ma gandesc ca acel "te iubesc" ar putea fi mai mult decat o simpla recunoastere a ceea ce simteai. 

4. Dar au trecut toate... Si, usor-usor a aparut sentimentul de liniste. O liniste totala, cea care mi-a adus eliberarea. Care a dat lovitura decisiva. Am ales sa fiu eu insami. Sa am incredere in mine si in ceea ce simt si astfel am realizat cel mai important lucru. Ca sunt bine! Si ca voi ramane asa indiferent de ceea ce se va intampla. Am de gand sa profit de clipele pe care le petrec langa tine. Ma voi bucura de tot si atat cat voi putea, in momentele in care suntem amandoi, ma voi dedica tie total. 

Sunday, September 1, 2013

She loves me, she loves me not...

Pe neasteptate, ca de nicaieri, am auzit cuvintele acelea. Cele care ma fac si acum, dupa ore bune, sa ma intreb "de ce" si, mai ales, daca iti pot spune si eu acelasi lucru. As fi vrut sa iti zic sa nu porti pe buze un "te iubesc" daca nu era sincer. Doar ca in momentul respectiv m-am blocat. Te-am privit si am stiut ca tu chiar credeai ceea ce imi spuneai. Si atunci a fost momentul in care mintea mea a luat-o pur si simplu razna. Nu am mai fost in stare de nimic. Nu mai stiam nimic. M-ai readus la realitate intrebandu-ma: "Ma iubesti?". Ti-am spus atunci ca mi-e frica sa ma gandesc la raspunsul corect. Si acum simt acelasi lucru. Cu gandul asta am adormit si tot asta a fost gandul care m-a trezit. M-am ferit de asta de la inceput, de cand te-am cunoscut. De un lucru sunt sigura: daca voi permite sa ma indragostesc de tine o voi face cu toata fiinta mea. Imi este frica de asta.

Sincer? O parte din mine ti-ar spune "da". Te-as iubi... Pentru ca mi-ai demonstrat ca esti acolo atunci cand am nevoie. Te-as iubi pentru ca ai fost singurul din viata mea care a avut curajul sa vada si sa accepte si partile intunecate ale mintii mele. Te-as iubi pentru ca in loc sa pleci, tu m-ai imbratisat si m-ai facut sa simt ca langa tine nimic nu poate fi rau. As face-o pentru felul in care ma saruti usor pe par si pe frunte, pentru sentimentul de unicitate pe care mi-l oferi atunci cand suntem impreuna, indiferent de cat de mult sau putin timp dureaza asta. Te-as iubi pentru ca mi-ai permis sa ma apropii de tine, pentru ca, desi sunt atat de diferita fata de tot ce ai avut tu pana acum si fata de tot ceea ce ai putea sa ai, totusi ai riscat si m-ai lasat sa imi fac loc in viata ta. Te-as iubi pentru momentele in care lasi totul balta si uiti de nelinistile tale pentru a incerca sa imi aduci mie un zambet pe buze. Pentru indrazneala de care dai dovada in fata tuturor, dar si pentru felul in care acorzi prea multa incredere oricui, cu toate ca nu au fost putine clipele in care ai avut de suferit din cauza asta. Te-as iubi pentru ca atunci cand suntem impreuna suntem atat de asemanatori incat cuvintele devin de prisos. Pentru ca esti cel care reuseste sa imi alunge toate temerile atunci cand ma ia in brate si imi sopteste la ureche ca atat timp cat stau langa tine, tu vei avea intotdeauna grija sa imi fie bine. Te-as iubi pentru ca de fiecare data cand sunt cu tine simt ca sunt cea mai reala versiune a mea. Pentru ca intre noi nu este loc de secrete, de frica sau de ascunzisuri. Te-as iubi ca o nebuna pentru ca langa tine ma simt libera si pentru ca ai ceva al tau care ma face sa uit de ezitari si sa indraznesc sa incerc. Te-as iubi pentru ca mi s-ar parea cel mai usor si cel mai normal lucru din lumea asta a mea care, de cele mai multe ori, e total data peste cap. Pentru ca, inca de la primul sarut, de la prima noapte petrecuta in compania ta, am stiut ca esti exact ceea ce cautam, ca esti altfel. Te-as iubi pentru ca ai ramas aproape de mine timp de opt luni, cu toate ca au fost si obstacole menite sa ne indeparteze. Pentru ca nu mi-ai dat drumul la mana nici macar atunci cand a aparut altcineva care ti-ar fi putut schimba viata. Te-as iubi pentru ca atunci cand, desi era ea acolo sa te imbratiseze si sa iti ofere un sarut de noapte buna, tot eu eram cea cu care puteai fi tu insuti, in fata careia nu era nevoie de minciuni sau tertipuri. Te-as iubi pentru ca nu ai renuntat la mine nici atunci cand poate ar fi fost cel mai potrivit lucru pe care il puteai face. Cand, desi eram cea care te impiedica sa mergi inainte, tu nu aveai nicio problema cu asta, tu nu simteai acest lucru. Erai convins ca asa trebuie sa stea lucrurile, ca eu trebuie sa fiu acolo uneori, sa te sarut pe buze si sa imi ascund chipul la pieptul tau, pierzandu-ma in siguranta pe care mi-o ofereai. Te-as iubi pentru felul in care zambetul tau imi insenineaza ziua. Pentru curajul de care ai dat dovada atunci cand ai ales sa iti dezgolesti inima de secrete in fata mea. Sexul nu e deloc dificil... Dimpotriva, e foarte usor sa iti arunci hainele. Provocarea adevarata apare atunci cand te infatisezi inaintea celuilalt fara zidurile pe care ti le ridicasei de-a lungul timpului in jurul sufletului. Abia atunci poti spune ca esti cu adevarat dezbracat. Iar noi am facut asta. Ne-a luat ceva timp, e adevarat, insa increderea totala nu se capata peste noapte. Nu puteam reusi sa ne descoperim ranile cicatrizate de timp fara sa avem siguranta ca este un lucru corect. Iar acum sunt constienta ca e cel mai bun lucru pe care il puteam face.


Dar asta nu e tot. As putea sa mai insir inca alte zeci de motive pentru care ti-as darui inima mea sau, mai bine zis, ramasitele acesteia, fara sa stau pe ganduri. Insa, adevarul este ca nu pot face asta. Nu pot afirma cu certitudine ca ma incred 100% in cuvintele tale. Nu pot spune ca stiu ca daca acum ti-as cere ai lasa totul balta si ai fi langa mine. Pentru ca este o parte rationala a mea care stie foarte bine ca nu se va intampla asa. In fond, ceea ce avem acum este ceea ce am vrut amandoi de la inceput. Cateva momente de libertate totala... Am vrut sa stim ca trupurile noastre se au unul pe celalalt de fiecare data cand ne-o cerem. Am vrut sa stim ca nu avem nevoie de nimic planuit dinainte daca decidem sa ne petrecem cateva ore impreuna. Tocmai de aceea nu am acum de gand sa fiu genul de persoana care are pretentii sau care considera ca are dreptul de a schimba ceva doar pentru ca tu ai decis sa imi spui ca ma iubesti. Tin la tine, recunosc... Poate mai mult decat mi-am dorit initial, dar asta nu inseamna ca voi fi diferita de ce ai avut in fata ochilor pana acum. Nu iti voi pune conditii, nu voi cere sa iei decizii. Nici macar nu voi pune punct la ce avem. Aleg sa ascund totul intr-un colt de suflet si sa continui. Pana la urma, stiu foarte bine ca e singurul lucru la care suntem perfecti impreuna. Nu o data am discutat cu tine despre asta. Stim amandoi foarte bine ca nu am putea avea niciodata o relatie in adevaratul sens al cuvantului. Pretuim prea mult sentimentul de control pe care il avem asupra vietilor noastre si, totodata, suntem constienti si de faptul ca, daca am lasa pe altcineva sa preia aceste fraie, am da gres cu siguranta. Poate doar ne-am intalnit la momentul nepotrivit sau poate chiar asa trebuiau sa decurga lucrurile. Probabil nu vom afla niciodata care e varianta corecta. Asa ca nu ne ramane decat sa inchidem ochii, sa ascundem gandurile in inchisoarea mintii si sa ne prefacem ca nu am trecut prin momentul in care sentimentele au iesit la iveala.


In concluzie, am aflat ca nu, nu te iubesc. Am facut asta o singura data si stiu ca ceea ce am acum nu e acelasi lucru. Exista, insa, o afectiune puternica, unii ar numi-o chiar dragoste... Dar iubire nu e in niciun caz. Stiu, nu e raspunsul la care te asteptai, insa momentan este singurul raspuns sincer pe care ti-l pot oferi... Oricum o sa ma intorc la tine intocmai cum valurile marii revin de fiecare data sa mangaie tarmul desi au fost alungate de atatea ori...
Powered by Blogger.